Dilema liberala. Adaptare dupa o poveste

Se spune ca un gospodar s-a infatisat invatatului satului si s-a plins:

“Invatatule, am o mare problema. Nu mai pot trai in casa cu soacra. E betiva, scandalagioaica si face numai ce vrea ea.”

“Omule,  i-a spus invatatul, ai o capra?”

“Am” i-a raspuns gospodarul.

“Bine. Atunci ia capra si bag-o in casa; sa vii peste o saptamina si sa imi spui daca e mai bine”

Dupa o saptamina gospodarul se intoarce la invatatul satului.

“Ei, cum e acum?”

“Mult mai rau. Soacra e tot betiva, scandalagioaica si face numai ce vrea ea, dar capra … capra behaie tot timpul si face mizerie”

“Bine. Atunci da capra afara din casa si peste o saptamina sa te intorci sa imi spui cum a fost”

Dupa inca o saptamina gospodarul se intoarce din nou la invatat.

“Ei, e mai bine acum?”

“Mult mai bine. Soacra e tot betiva, scandalagioaica si face numai ce vrea ea dar macar am scapat de capra care behaia tot timpul si facea mizerie”

Desigur, veti spune, varianta cea mai simpla era ca gospodarul sa-si dea soacra afara din casa. Dar a nu-ti da soacra afara din casa inseamna sa faci o fapta buna. Si e de bun simt sa faci fapte bune.

————————————–

Completare:  Se pare ca dilema va fi rezolvata, ca de obicei, cu ajutorul principiului raului (imediat) cel mai mic.

O poveste cu prinţi, candidaţi la-mpărat şi crize rele

“Erati constient ca daca semnati numirea d-lui Johannis se termina cu criza politica si aveam un Guvern care putea sa intre imediat la lucru. ”

Afirmă unul din interlocutorii dlui Băsescu de pe Hotnews, ca parte a unui reproş. Acum, eu citesc doar afirmaţia, nu am cum să ştiu cine e autorul ei. Dacă e vorba de unul din purtătorii de mesaj ai partidelor opuse preşedintelui, atunci felicitări, îşi face treaba foarte bine. E posibil, totuşi, să fie cineva care afirmă sincer aceste lucruri, convins de adevărul lor. Iar dacă aşa stau lucrurile, merită să expun aici genul de analiză care ar duce la o astfel de concluzie:

“A fost odată ca niciodată o fetiţă foarte cuminte, şi mama ei îi făcuse cadou o scufiţă…”

… scuze, am greşit analiza. Reluăm:

“A fost odată ca niciodată un candidat Roşu la împărat, deştept, frumos şi viteaz. Mai era şi candidatul Galben (sau Lila?) la împărat, care era şi el harnic, viteaz şi bun la suflet. În timpul acesta oamenii erau îngroziţi de Criza cea rea care bântuia prin ţară. Candidatul Roşu şi cel Galben nu ştiau cum să lupte cu criza şi asta le întuneca zilele şi lumina nopţile, nelăsându-i să doarmă. Deodată, dintr-un ţinut foarte îndepărtat, apăru zâmbind prinţul Klaus, care era şi el alea-alea. Cei doi candidaţi i-au recunoscut imediat valoarea, şi i-au promis fiecare partidul de soţie şi jumătate din împărăţie dacă îi scapă de criză. Iar prinţul, zâmbind, a acceptat. Singura problemă era că împărăţia nu era încă a lor de dat, ci era a lui Portocaliu-Împărat, chel şi arţăgos. Prin urmare, Candidatul Roşu şi cel Galben la-mpărat au aruncat după el cu oglinzi fermecate, piepteni şi alte imprecaţii, până l-au convins să-l accepte pe prinţ. După care Klaus a băgat, zâmbind, Criza cea rea în pământ şi i-a tăiat toate capetele dintr-o lovitură. Şi toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi! Sfârşit.”

Cei care sunt mulţumiţi cu analiza de mai sus se pot opri din citit aici.


Lăsând poveştile la o parte, susţinerea de care se bucură dl Johannis din partea partidelor opuse preşedintelui nu are nicio legătură cu criza, şi nici cu iluzoriile sale calităţi de tehnocrat sau independent. Singura calitate care l-a propulsat pe dl Johannis în situaţia asta este imaginea foarte bună pe care o are. Din princina ei, şi a circumstanţelor, faptul că dl Băsescu îi respinge candidatura îi creează preşedintelui în exerciţiu o problemă serioasă de imagine, cu o lună înainte de alegeri. Pe scurt, prinţul Klaus e folosit de cei doi candidaţi ca armă împotriva lui Portocaliu-împărat, şi cam atât. Să fim bine-înţeleşi, politica e competitivă şi aplaud sincer inteligenţa acestei mişcări din partea lui Crin Antonescu; dar o aplaud pentru ceea ce e, o mişcare de campanie, o lovitură dată preşedintelui Băsescu.

Or, indiferent de alte lucruri care sunt încă neclare, un lucru poate fi spus clar încă de pe acum: pe 7 decembrie anul acesta imperativul înfrângerii electorale a dlui Băsescu va înceta să mai existe. Fie că va pierde în alegeri, fie că va câştiga un nou (şi ultim!) mandat, pentru dl Băsescu personal aceasta va fi probabil ultima bătălie electorală. Ce se va întâmpla atunci, în condiţiile în care primarul Sibiului va ajunge premier? Îşi pune cineva întrebarea asta? Haide să facem noi exerciţiul, nu e foarte greu. Dacă pe 6 decembrie dl Băsescu va câştiga un nou mandat sunt convins că PSD se va alinia cuminte împreună cu PNL în spatele premierului Johannis. Va fi o repetare a exerciţiului incomod pe care l-au făcut în 2007-2008 şi pe care au promis că nu-l vor mai face, dar care va fi singura cale de a-l bloca pe preşedinte să-şi desemneze premierul. Vom avea o guvernare fără un program clar, sprijinită de două partide care vor ajunge destul de rapid la rivalitate (peste 2 ani şi ceva avem noi alegeri parlamentare), cu o majoritate fragilă în parlament şi cu un preşedinte re-legitimat de electorat aflat în opoziţie. Asta să fie “soluţia” la criză? Nici măcar nu mai e basm, e de-a dreptul farsă. Iar acesta e scenariul bun, măcar avem repetarea unei situaţii pe care o ştim, pentru care suntem deja rodaţi, şi noi şi actorii politici ai crizei. Scenariul prost, din acest punct de vedere, este cel în care contra-candidatul său câştigă alegerile. Dacă cineva îşi închipuie că noul preşedinte Geoană şi PSD vor sta cuminţi pe margine şi vor aplauda guvernarea independentă a lui Klaus Johannis atunci îi sugerez insistent să citească analizele politice semnate de P. Ispirescu sau de fraţii Grimm. Altfel decât în cazul în care dl Johannis va accepta (zâmbind, probabil) să renunţe la acelaşi mandat pe care acum pare atât de dornic să-l obţină, vom asista la o nouă perioadă de coabitare preşedinte contra premier, fără să avem vreo garanţie, de exemplu una bazată pe precedent, cum o să decurgă acest conflict. Oricum, premisele lui se văd deja, chiar şi acum când candidaţii au tot interesul să păstreze imaginea de unitate. Plecând de la ipoteza că va câştiga preşedinţia, dl Geoană spune destul de clar că după 6 decembrie l-ar vrea pe marele luptător împotriva crizei, Klaus Johannis, trimis înapoi la Sibiu. Dl Antonescu, fireşte, nici nu vrea să audă de aşa ceva.

Pe scurt, desemnarea ca premier a dlui Johannis înainte de alegerile prezidenţiale, în condiţiile în care nu există niciun mecanism legal sau cutumiar de îndepărtare a lui din post după alegeri, nu face decât să pregătească o criză viitoare. Ştiu că amatorii de poveşti ar vrea să audă lucruri simple, gen “Băsescu cel cu crizele”, “conspiraţia parlamentarilor ticăloşi”, împăratul cel rău, prinţul cel bun etc.; ştiu că amatorii de partide sunt gata mereu să le servească poveştile astea. Analiza şi experienţa însă demonstrează un lucru simplu: criza politică vine din sistem, am evitat-o doar în perioadele în care preşedintele s-a înţeles cu premierul sprijinit de o coaliţie parlamentară fără un interes electoral imediat. E o ecuaţie pe care o s-o vedem aplicată şi pe viitor.

Consilier de consilier pentru Elena Băsescu

În discuţia de la Hotnews Dan Tapalagă vorbea despre consilierii “EBei”, dar eu nu cred că fiica preşedintelui are consilieri; în PD-L are “prieteni” sau “sprijinitori”, cum îşi spun ei, gen Elena Udrea sau familia Iacob-Ridzi. Oameni care se folosesc de ea pentru a câştiga control în interiorul PD-L, ei sunt singurii care au obţinut duminică o victorie cât se poate de palpabilă şi categorică, în dauna partidului în sine şi, cred eu, şi în dauna Elenei Băsescu. Au reuşit să facă ditamai partidul să îşi tragă un glonţ electoral în picior ca să cadă apoi în adoraţie la picioarele altui purtător al numelui Băsescu. Aceştia sunt însă genul de “prieteni” care o vor abandona imediat ce potenţialul ei de scurtătură spre vârful partidului se va fi epuizat.
Continue reading Consilier de consilier pentru Elena Băsescu

Bugetul pe 2009 şi slăbiciunea opoziţiei

Opoziţia actuală este una foarte slabă, ni se spune, şi acest lucru s-a văzut la buget. Cu afirmaţia sunt de acord. Cu interpretarea care ne este oferită de obicei, însă, nu sunt deloc de acord.

După această interpretare slăbiciunea opoziţiei se măsoară pe capete de parlamentar, pe mâini ridicate; pe scurt, în funcţie de rezultatul la vot. Avem o opoziţie slabă, ni se spune, pentru că în parlament pierde permanent şi la scor. E un mod de a privi lucrurile dacă nu de-a dreptul greşit atunci cel puţin imprecis şi sucit, punând căruţa în faţa boilor.

Pentru a putea judeca această chestiune trebuie să mergem pe firul logic. Puterea opoziţiei este o măsură a performanţei opoziţiei, iar pentru a judeca performanţa opoziţiei trebuie să înţelegem care e rolul ei. Şi poate ar fi mai simplu să încep prin a spune care NU este rolul opoziţiei.
Continue reading Bugetul pe 2009 şi slăbiciunea opoziţiei

SC Stealing Resurces SRL, Patriciu şi presa proastă pe care o are liberalismul

“Omul de afaceri Dinu Patriciu sustine de vreo doi ani teoria unui tip de liberalism economic care-l apropie de anarhia libertariana, de adeptii statului minimal. Cel mai bogat petrolist roman pompeaza din zacamintele sale de filozofie politica un adevar indiscutabil – statul este cel mai prost administrator – pentru a justifica eliminarea totala a statului din marile afaceri cu petrol, gaz, resurse naturale in general. Patriciu a mai scris sambata seara o fila din teoria statului petro-liberal, un fel de ghid practic de navigare prin zacaminte de hidrocarburi.”
(Dan Tapalagă – “Normalitatea lui Patriciu”)

Dinu Patriciu, apropiat de anarhia libertariană? Prin ce abis de confuzie se poate ajunge la o astfel de comparaţie? Anarhiştii autentici sunt nişte persoane demne de tot respectul pentru onestitatea intelectuală, pentru ataşamentul sincer faţă de ceea ce percep a fi binele comun şi nu în ultimul rând pentru naivitatea surprinzătoare de care dau de cele mai multe ori dovadă. Anarhistul liberal (capitalist) ar elimina statul pentru orice scop economic, crezând pe cât de sincer pe atât de utopic că aşa ceva ar funcţiona şi ar fi mai bine pentru toată lumea. Normalitatea dlui Patriciu ar subjuga statul pentru scopuri economice, ştiind foarte bine, pe baza experienţei, cât de posibil ar fi aşa ceva şi cât de bine ar fi pentru el. Doar faptul că şi unul şi celălalt vor ca statul să se transforme în mai puţin decât este acum nu-i apropie câtuşi de puţin. Doi oameni pot să protesteze împotriva aceluiaşi bar, unul pentru că e un abstinent fanatic, iar celălalt pentru că nu i se serveşte destulă tărie. Putem spune atunci că sunt apropiaţi? Capturarea statului şi restrângerea sau eliminarea lui sunt două lucruri cât se poate de diferite.
Continue reading SC Stealing Resurces SRL, Patriciu şi presa proastă pe care o are liberalismul

Iată rezultatele alegerilor uninominale din 30 noiembrie 2008

Titlul nu e o glumă; nu m-am trezit şi eu la 2 săptămâni de la alegeri să public rezultatele ştiute deja. O glumă foarte nefericită este, în schimb, faptul că sistemul de vot folosit la noi a fost şi este numit “uninominal” de toată lumea, inclusiv de cei care ştiu sau ar trebui să ştie că nu este aşa ceva. E un sistem mixt proporţional original. Însă, el ne permite să stabilim cu destulă acurateţe care ar fi fost rezultatele eventuale ale alegerilor pe un sistem uninominal, de vreme ce se desfăşoară identic cu un astfel de sistem, devenind mixt şi proporţional doar la stabilirea rezultatelor. Iată deci care ar fi fost rezultatele alegerilor uninominale în număr de mandate, în paranteză fiind rezultatele reale:

Camera Deputaţilor

PD-L: 138 (115)
PSD: 117 (114)
PNL: 37 (65)
UDMR: 23 (22)
Minorităţi: 18 (18)

Senat

PD-L: 58 (51)
PSD: 55 (49)
PNL: 15 (28)
UDMR: 9 (9)

Câteva observaţii pe baza acestui rezultat :

1. Caracterul proporţional înseamnă că, în principiu, sistemul atribuie competitorilor electorali un procent din mandatele parlamentare egal cu cel din voturile valabil exprimate obţinute în alegeri. După cum se vede, rezultatele nu sunt perfect proporţionale căci PSD a avut cele mai multe voturi dar nu şi cele mai multe mandate. Două observaţii aici:

– Am auzit comentatori neştiutori atribuind acest fapt schimbării sistemului de vot. Fals. Sistemul de atribuire al mandatelor către partide este identic cu cel utilizat până acum.

– Această inversare se datorează faptului că distribuţia mandatelor se face în două etape. O dată se atribuie o parte din mandate partidelor la nivel de circumscripţie, în funcţie de proporţia voturilor de acolo. Într-o circumscripţie cu 4 mandate (să zicem) pentru fiecare 25% din voturile obţinute acolo partidele primesc un mandat. Mandatele rămase neatribuite la acest nivel se adună şi se distribuie apoi la nivel naţional, după un algoritm menit să asigure proporţionalitatea finală. Se poate întâmpla, însă, ca numărul de mandate care sunt distribuite la acest nivel să nu poată să compenseze disproporţia apărută după prima etapă, dacă aceasta este destul de mare. Iar disproporţia e cu atât mai mare cu cât există o diferenţă mai mare de prezenţă la vot între circumscripţii şi diferenţa asta urmează linii partizane.

În cazul nostru, diferenţa a fost masivă şi a urmat linii partizane (circumscripţiile cu prezenţă mare sunt cele unde PSD a avut un scor bun, şi invers). Motivele sunt simple le cunoaştem şi am mai discutat de ele, pe de o parte o maşinărie de partid menită să mobilizeze electoratul propriu, pe de altă parte o lege şi o dată a alegerilor puse să descurajeze prezenţa electoratului partidelor adverse.

2. Rezultatul alegerilor uninominale infirmă alte legende la adresa votului uninominal.

Efectul asupra partidelor anti-sistem. PRM şi PNG nu ar fi obţinut niciun mandat, aşa cum am prevăzut de altfel de la bun început. Iar rezultatul liderilor acestor partide dă şi o măsura a acestui eşec. Corneliu Vadim Tudor s-a plasat pe locul 4 în colegiul lui. Mass-media a vorbit despre “surpriza” înfrângerii lui Gigi Becali, dând impresia că a fost un rezultat strâns. În realitate liderul PNG a ieşit pe locul trei, departe de primul clasat. E un subiect la care o să revin.

Efectul asupra partidelor etnice. Vă amintiţi cum se plângea UDMR, dar şi alţi adversari ai sistemului uninominal majoritar, că acesta le va reduce automat reprezentarea? Ei bine, pe sistem majoritar ar fi obţinut, de fapt, un mandat în plus!

Efectul asupra pluralităţii parlamentare. Altă acuzaţie la adresa sistemului uninominal a fost că ar fi exclus partide majore din parlament. După cum vedeţi, realitatea infirmă categoric şi aceasta acuzaţie. Toate partidele prezente în actualul parlament ar fi fost cât se poate de prezente şi în cel ales uninominal, doar că în mod diferit.

3. Alegerile uninominale ar fi produs un câştigător clar, PD-L, fără însă să îi dea acestuia o majoritate absolută. PD-L ar fi avut împreună cu UDMR şi reprezentanţii minorităţilor majoritatea în plen şi la Cameră, şi ar fi avut nevoie de 2 voturi pentru majoritate în Senat pe care şi le-ar fi putut negocia punctual, pe proiecte de lege.

4. Rezultatele de mai sus sunt cele corespunzătoare unui sistem uninominal majoritar cu un singur tur de scrutin. Nu putem şti dacă un al doilea tur ar fi schimbat aceste cifre reducând sau anulând avansul primului clasat. Pe de altă parte asta nu ar fi fost aşa o problemă; un astfel de sistem de vot ar fi clarificat oricum câştigătorii alegerilor, pentru că un al doilea tur de scrutin ar fi arătat ce fel de alianţe sunt validate de electorat. Dacă majoritatea votanţilor PNL din primul tur ar fi preferat candidaţii PD-L sau PSD atunci ar fi fost un mod formal de a indica preferinţa electoratului dar şi un mijloc de presiune pentru o alianţă sau cealaltă, urmând ca stabilirea câştigătorilor alegerilor să ţină cont de asta.

Meditaţii post-electorale (V). În apărarea sistemului de vot

Am să încep acest articol spunând ceea ce n-o să scriu în el. N-am să resping criticile la adresa noului sistem de vot, din contră, căci majoritatea lor sunt întemeiate. Însă trebuie să constat că mass-media noastră suferă de un fel de extremism volatil al punctelor de vedere care face foarte dificilă dezbaterea. Cea privind sistemul de vot este un exemplu excelent. Înainte de alegeri tonul general asupra sistemului era de mare satisfacţie (“avem în fine sistem uninominal!”) şi nimeni nu stătea să citească ce scrie în lege şi să analizeze ce rezultate va produce. După alegeri tonul dezbaterii a ajuns brusc în extrema cealaltă, comentatori şi “analişti” s-au declarat şocaţi de rezultat iar canalele de televiziune tot strigă de mai bine de o săptămână despre “efectele perverse ale uninominalului”, “aberaţiile uninominalului” etc.

Este cât se poate de necesar, în acest caz, ca cineva să vorbească şi despre calităţile acestui sistem de vot nou introdus. Are nevoie şi de critică şi de apărare pentru că e un instrument, şi e perfectibil. Sistemul dlui Stanciu are calităţi, fie să nu le trecem cu vederea căci riscăm să le pierdem. Sistemul are defecte, fie să vedem exact care sunt ca să le putem elimina.

De fapt, pe blogul acesta am tot discutat despre defecte. Dl Pârvulescu apără şi el acest sistem original de vot, dar suntem departe de a face acelaşi lucru, căci preşedintele APD apără exact ce ar fi de criticat. În speţă caracterul proporţional, faptul că procentul de vot se regăseşte întocmai în cel de mandate. Problemele acestui rezultat au devenit evidente. Dl Pârvulescu face turul televiziunilor cu acelaşi refren axiomatic: “proporţional e corect, voturile nu se pierd, toată lumea votantă e mulţumită”. Iar dacă realitatea spune altceva, cu atât mai rău pentru ea. Căci realitatea chiar spune altceva. Alegerile pe sistem proporţional n-au produs nici un câştigător, în loc de asta au produs o coalizare pentru guvernare a două partide antagonice, fapt care a nemulţumit pe bună dreptate o bună parte a votanţilor lor (vreo 70%), şi nici votanţii partidelor rămase în opoziţie nu cred că sunt mai mulţumiţi. Singurul mulţumit pare să fie dl Pârvulescu! Am întrebat care ar fi fost alternativa acestei coaliţii, răspunsul a venit în forma unei utopii (guvernare minoritară); ca orice utopie aceasta s-ar fi risipit la primul contact cu realitatea, stârnind aceeaşi nemulţumire. De când am început să scriem, pe acest blog, despre schimbarea sistemului de vot, am spus că trebuie eliminată fragilitatea coaliţiilor de guvernare provocate de sistemul de vot proporţional. La un an jumătate, o nouă lege electorală şi noi alegeri distanţă vedem că avem EXACT aceeaşi problemă.

Cealaltă problemă a fost faptul care face acest sistem de vot original să fie şi unic (iar asta nu e deloc o laudă): cazul în care într-o competiţie directă câştigătorul la voturi ratează mandatul care revine perdantului. Trebuie neapărat spus că sistemul face asta tot pentru asigurarea proporţionalităţii! E o problemă şi cu principiul şi cu implementarea lui particulară. Şi mai e o problemă cu explicarea lui. Când am explicat de ce dl Tăriceanu va câştiga totuşi mandatul, cineva a contra-argumentat cu explicaţia de autoritate a aceluiaşl Cristian Pârvulescu. Care s-a dovedit a fi greşită. Or, dacă preşedintele celui mai proeminent ONG în domeniu şi de departe vocea de autoritate în această privinţă se poate înşela, atunci vă închipuiţi cât de mult înţelege electoratul din acest sistem care ar trebui să-i exprime voinţa. Intuitivitatea rezultatelor şi claritatea funcţionării sunt criterii esenţiale ale unui sistem de vot. Sistemul dlui Stanciu şi al APD stă mizerabil la acest capitol.


Acum o să spuneţi că am scris că apăr sistemul de vot doar ca să mă alătur corului de critici. Are ceva de apărat acest sistem? Da!, are, şi trebuie doar să facem o comparaţie cu ce se întâmpla când parlamentarii erau pe liste. Pentru prima oară, parlamentarii au avut un raport direct cu alegătorii lor, pentru prima oară s-au dus fiecare să vadă măcar cum arată comunităţile pe care urmează să le reprezinte. Am văzut articole care râdeau de “fuga” dlui Năstase în comunele din jurul Mizilului, sau a dlui Geoană la Dăbuleni. Poate că sunt lucruri de ironizat şi criticat în aceste episoade, dar ele în sine sunt un lucru foarte normal, şi excelent prin comparaţie cu fostul sistem, unde între reprezentanţi şi reprezentaţi erau distanţe kilometrice şi nu doar din punct de vedere geografic. Apoi, vă amintiţi până acum de vreun caz de alegeri parlamentare unde să se titreze ulterior “liderul X. n-a prins un loc în parlament”? Nu. Listele de partid, cu locurile lor eligibile, făceau acest lucru practic imposibil. Sigur că liderii au fugit de confruntări reciproce, ceea ce e normal; şi şi-au trasat colegii sigure, ceea ce e anormal dar se poate corecta. Dincolo de asta rămâne faptul că electoratul a văzut, pentru prima dată la nişte alegeri parlamentare, că succesul sau înfrângerea unui politician depinde de votul lor. Uneori într-un mod de neînţeles, dar depinde de votul lor. A văzut-o electoratul, sunt convins că au văzut-o foarte bine şi politicienii, mai trebuie s-o vadă şi mass-media noastră năucă şi isterică. Dacă e să fiu de acord cu dl Pârvulescu pe ceva, este pe teama că politicienii ar reveni mai degrabă la sistemul pe liste, şi aşa ceva nu trebuie să se întâmple.

Poate că nu am ajuns unde ar fi trebuit, dar am făcut un pas înainte, nu înapoi.

În fine, o ultimă observaţie. Dezbaterea e otrăvită şi de insultarea dicţionarului, aşa cum am mai spus. Se vorbeşte de “problemele/ciudăţeniile/aberaţiile uninominalului”. Prostii. După cum vedeţi, problemele sunt date de încercarea stângace de a realiza un sistem care să semene cu unul majoritar şi să dea rezultate proporţionale. Aberaţiile nu sunt ale uninominalului, ci ale fugii de uninominal.

Meditaţii post-electorale (IV). În apărarea votului alb

Cum spuneam, al doilea aspect al alegerilor supus criticilor este aşa numitul “vot alb”, introducerea în urnă a unui buletin fără nicio ştampilă. Atacurile vizează, prin asociere, şi Asociaţia Pro Democraţia, care a avut iniţiativa acestui tip de vot şi l-a popularizat.

Onorată instanţă de cititori, cazul împotriva votului alb este, dacă înţeleg bine, faptul că aceste voturi ar fi putut conta pentru un rezultat sau un altul. Ei bine, e o acuzaţie pe care nu o pot accepta, cu acelaşi argument pe care l-am oferit în apărarea absenţilor la vot. Nu înţeleg deloc de ce aceşti oameni ar fi trebuit să fie obligaţi să contribuie la rezultatul al alegerilor împotriva dorinţei lor. Mai departe, dar pe acelaşi principiu, orice posibilitate dată alegătorilor de a-şi rafina şi clarifica opţiunea politică exprimată, orice reducere a falsificării acestei opţiuni, orice reducere a “votului util” reprezintă un lucru bun. Dacă o parte din electorat doreşte să-şi exprime, prin vot, protestul faţă de oferta politică şi umană din care sunt puşi să aleagă, nu pot accepta ideea că legea ar fi trebuit să-i împiedice.

Este adevărat că o campanie activă pentru acest tip de vot este una foarte controversată, mai ales din partea unui ONG care are ca scop declarat întărirea democraţiei. Linia de demarcaţie aici e destul de firavă. Dacă o astfel de campanie se adresează absenţilor, informându-i că pot combina şi protestul şi votul făcându-l mai eficace, atunci este cât se poate de în regulă. În schimb, dacă o astfel de campanie se adresează votanţilor, pledând pentru un vot alb, atunci, cum vorbim de o opţiune anti-sistem, demersul devine unul politic şi contrazice direct misiunea acestui ONG. Cum spuneam, linia de demarcaţie este extrem de fragilă şi, chiar dacă acord Asociaţiei prezumţia de bună-credinţă, aş vrea să cred că au fost conştienţi de această controversă.


Acestea fiind spuse, titlul pe care l-am pus nu este pe de-a întregul corect. Aşa cum spuneam, susţin din principiu ideea că cei care vor să exprime protestul faţă de oferta politică trebuie să aibă posibilitatea de a face asta la vot. Scopul e bun. Punerea lui în practică este în schimb una prost aleasă. Aşa cum au spus şi alţii, votul alb poate fi foarte uşor transferat ulterior unui partid, printr-o singură ştampilă – ceea ce e o problemă într-o ţară în care fraudele electorale cele mai flagrante nu ajung să fie sancţionate de legea penală.

Dar problema principală e alta.

Se spune că votul alb a fost introdus la aceste alegeri, şi cineva care citeşte afirmaţia ar putea crede că la alegerile de până acum cineva verifica buletinul de vot şi nu te lăsa să pleci din secţie dacă nu puneai cel puţin o ştampilă. Nici vorbă. Şi până acum puteai introduce în urnă un vot alb, la numărătoare el se considera invalid. Singura diferenţă introdusă în lege este că acum voturile albe sunt contabilizate separat. Nu contează separat şi pentru stabilirea rezultatelor, au acelaşi regim ca şi cele invalidate prin ştampilare multiplă. Sunt doar numărate şi raportate separat.

L-am auzit pe dl Pârvulescu spunând că votul alb a fost un neaşteptat succes de vreme ce mai mult de 2% au ales să voteze astfel. Găsesc că entuziasmul preşedintelui APD nu este deloc justificat – ironic, la fel de nejustificat ca o bună parte din furia celor care îl acuză. Să vedem, a avut vreun impact introducerea votului alb? Cum spuneam, vorbim de fapt doar de contabilizarea lui separată. Au fost circa 2,5% voturi albe, 2,5% voturi invalide. În forma veche a legii, s-ar fi raportat 5% voturi invalide. …Or, la alegerile locale din acest an votul invalid a fost de circa 6%! De unde ştie dl Pârvulescu că la alegerile trecute voturile albe nu au fost cel puţin la fel de multe? Cifrele sugerează că au fost! Mai mult. Haide să vedem altă diferenţă: în Capitală, din 543.000 de votanţi, circa 6.300 au dat voturi albe în timp ce 12.000 au dat voturi invalide; în judeţul Ialomiţa, din 91.000 de votanţi, circa 3.300 au dat voturi albe în timp ce 2.800 au dat voturi invalide. Şi de aici, a doua întrebare, care arată şi problema noastră. De unde ştie dl Pârvulescu că voturile albe au reprezentat într-adevăr voturi de protest? Ar trebui să credem că această rafinare electorală a avut mai mult impact în Ialomiţa decât în Bucureşti, că gradul de informare şi sofisticare al electoratului rural de acolo e semnificativ mai mare decât cel al locuitorilor Capitalei!

De fapt, întrebarea rămâne la fel de validă şi fără acest exemplu grăitor. De ce să trebuiască să presupunem semnificaţia unui anumit vot, chiar şi atunci când cifrele ne-ar da dreptate sau măcar nu ne-ar contrazice atât de flagrant? De ce dacă vreau să resping toţi candidaţii să trebuiască să las hârtia neatinsă? De ce să nu fac mai bine din ea un origami reprezentând un gest indecent? Lăsând la o parte gluma, măcar în acest caz intenţia votantului ar fi categoric mai clară! Dar există opţiunea mult mai simplă: dacă vrei să dai electoratului posibilitatea să voteze împotriva ofertei electorale, de ce să nu pui o opţiune pe buletinul de vot care să spună exact asta “Nu sunt de acord cu opţiunile de mai sus”?!

Meditaţii post-electorale(I). Să reînceapă dansul!

Afişul era la uşa secţiei în care am votat eu. Mi se pare foarte potrivit. Pe 30 noiembrie nu s-au făcut dansuri, ci s-a votat. Modul în care televiziunile au relatat rezultatul acestor alegeri arată o bună doză de diletantism. “PSD câştigă!”, “Răsturnare de situaţie! PD-L câştigă!” etc. etc. – totul cu semne multe de exclamare, culori ţipătoare, moderare ţipătoare şamd. Cineva care ar crede că televiziunile chiar îşi fac datoria de informare, ar ajunge la concluzia că de cele 0,7% voturi sau 2 mandate stă agăţată soarta alegerilor. Aiurea. Aşa cum am explicat, “câştigătorii alegerilor” sunt cei care reuşesc să formeze o majoritate în parlament. Din pricina unui sistem electoral proporţional şi a unor partide neserioase şi nedemocratice electoratul este exclus complet de la această decizie fundamentală. Nu poate fi nici o îndoială că, dincolo de aspectele şi numirile care nu pot fi ascunse, detaliile înţelegerii finale – oricare vor fi cei ce o vor realiza, nu vor fi făcute publice. Prin urmare e de presupus ca interesul public va fi un factor minor în aceste negocieri. E foarte probabil ca înţelegerile iniţiale să acopere foarte multe decizii şi numiri, la fel cum e probabil ca aceste înţelegeri să se năruie ulterior, cu scandalul de rigoare. Avem un exemplu viu în scurta existenţă a Alianţei D.A. – formată din două partide cu un program politic şi un obiectiv partizan comun, şi bazată pe un protocol de funcţionare transparent. Niciuna din combinaţiile post-electorale de acum nu are, nici pe departe, premise la fel de bune. Toţi participanţii la acest dans politic ştiu foarte bine lucrurile acestea. Prin urmare, punctele principale ale acestor negocieri vor fi posturile cheie, cele care au şi putere de decizie şi o (relativă) stabilitate. Trei sunt cele mai importante:

1. Primul-ministru. La capitolul stabilitate acest post pare destul de precar. O majoritate parlamentară poate să îndepărteze din post un premier printr-o moţiune de cenzură. Aşa e teoria. În practică, însă, postul s-a dovedit mult mai stabil, din două motive simple: e uşor să se formeze o majoritate parlamentară pentru revocarea unui premier, e ceva mai greu să se formeze una pentru susţinerea unuia nou, cu guvern cu tot; iar apoi desemnarea candidatului la postul de premier este dreptul preşedintelui, care are alternativa dizolvării parlamentului. La capitolul putere, postul de premier este însă, fără îndoială, cea mai puternică demnitate unipersonală din sistemul politic autohton. Ca paranteză, unul din precedentele lăsate moştenire de dl Tăriceanu este un guvern care, nu doar că legiferează prin ordonanţe, ci şi blochează în mod activ funcţia de legiferare a parlamentului.

2. Preşedinţii celor două Camere ale parlamentului Puterea deţinută de titularii acestor posturi nu este nici pe departe la fel de mare precum cea a premierului, deşi avem precedente de acte şi tentative de mărire abuzivă a lor, de la dnii Năstase şi Olteanu (refuzul de a convoca sesiuni extraordinare, dl Olteanu a ameninţat că va închide cu de la sine putere sesiunea Camerei). Apoi, chiar dacă liderul senatorilor nu are un post foarte puternic ca şef al Senatului, el poate fi “promovat” prin decizie pur politică în postul de şef al statului (şi aici avem un precedent). Chiar dacă stă acolo doar o lună, în timpul acesta el poate exercita atribuţia cheie de desemnare a unui candidat de premier / dizolvare a parlamentului. Iar la capitolul stabilitate, aceste posturi sunt de departe cele mai stabile posturi politice: o decizie “cu dedicaţie” a Curţii Constituţionale luată în 2005 spune că, odată aleşi, ei nu pot fi revocaţi din funcţie decât la cererea grupului lor parlamentar.


[poll id=”60″]
[poll id=”59″]
[poll id=”58″]

COMPLETARE: PD-L a obţinut şefia Guvernului şi a Camerei, iar PSD postul de preşedinte al Senatului.

Absenteismul ca afecţiune

Reluând ce spuneam în articolul trecut, o opinie nu poate fi adevărată sau falsă; putem vorbi doar dacă e sau nu sinceră. Şi totuşi, la o opinie se ajunge pe baza unui proces mental. În măsura în care acesta poate fi stabilit, explicit sau implicit, ne reîntoarcem pe domeniul obiectiv şi îl putem dezbate. În măsura în care opinia porneşte de la un fapt, putem vorbi de gradul de (i)realitate al acestuia. În măsura în care opinia se construieşte pe baza unei deducţii, putem vorbi de gradul ei de (i)raţionalitate.

Când vine vorba de absenteism şi de justificările pentru acesta gradul de raţionalitate diferă puternic de la caz la caz. Cuiva care are probleme familiale grave de rezolvat în ziua alegerilor ar fi absurd să i se ceară să voteze. La fel, cineva care are prea puţin interes în rezultatul alegerilor are o justificare perfect raţională pentru a absenta. Aici intră, probabil, covârşitoarea majoritate a absenţilor. Nu discut aici dacă lipsa de interes este la rândul ei justificată sau dacă dezinteresul e sincer, sunt alte subiecte. Dar mi se pare absolut raţional ca un om să acţioneze în virtutea propriului său (dez)interes.

În schimb, cineva care consideră că rezultatul alegerilor nu-l poate afecta în vreun fel trăieşte în cel mai bun caz în altă ţară, în cel mai rău caz în altă realitate. Nu văd raţiunea gestului cuiva ce refuză să voteze pentru că nu există o anumită lege sau parlamentarii sunt proşti: absenţa de la vot e un pas inapoi de la scopul declarat. Am citit un comentariu care justifica absenţa de la vot pe motiv că cei prezenţi “dau cu banul”. De dragul dialogului pot accepta asta, dar realitatea obiectivă este că a nu vota înseamnă, în efect, a ceda votul celorlalţi. Dai banul celor care dau cu banul. Am văzut oameni care absentează şi se plâng de faptul că alţii îşi vând votul, uneori spun chiar că asta e motivul refuzului! Din nou, legătura între cauză şi efect, între situaţie şi reacţie, jigneşte grav logica. Dacă votul nu are valoare atunci cei care obţin ceva pe baza lui, fie şi o plasă cu alimente, procedează cât se poate de raţional. Doar cei pentru care votul contează pot în mod justificat să se plângă că alţii îl preţuiesc atât de puţin – cu atât mai mult au de reproşat celor ce nu-l preţuiesc deloc.

Totuşi, dincolo de aceste exemple, ce ţin de extreme, există o mulţime de alte motive date pentru absenteism. Plus întrebarea mare şi lată, cum se face că atâţia oameni altfel perfect normali şi rezonabili recurg la justificări certate cu logica? De ce discuţia pare adesea să ajungă la un dialog al surzilor? Pare de neînţeles…


…dar nu este. Aş explica ce se petrece printr-un scheci, aşa cum am mai făcut în această chestiune:

Intraţi în secţia de vot, totul decurge la modul obişnuit. Vă găsiţi pe liste, luaţi ştampila şi buletinul de vot, intraţi în cabină, vă uitaţi pe lista candidaţilor, vă opriţi asupra unui nume, puneţi ştampila… După care cabina de vot se deschide, un oficial vine aplaudând şi ia buletinul cu votul la vedere. Ieşiţi din cabină, o orchestră începe să cânte marşul nupţial. Oficialii secţiei, observatorii şi alegătorii zâmbesc şi vă felicită. Într-o parte, grupul de candidaţi, îmbrăcaţi în costume de nuntă. Unul din ei iese din şir, vă zâmbeşte şi vă dă braţul. Ajungeţi împreună în faţa secţiei, preşedintele ei, ţinând buletinul de vot în mână, rosteşte un discurs scurt şi apoi, emoţionat, spune: “Prin autoritatea cu care am fost investit de Biroul Electoral Central vă declar soţ şi soţie!”, după care urmează aplauze. Candidatul vă sărută pasional, după care, sub şiragul de flori, vă însoţeşte până la uşa secţiei, unde face, desigur, cale întoarsă.

De ce merg eu la vot? Simplu. Din calcul. Motivaţia nu merge mai departe de ce spuneam într-un articol trecut: absenţii sunt ignoraţi ulterior în deciziile politice. E un fapt. Şi opţiunea de vot e pe aceeaşi abordare: calculez ce opţiune de vot va produce ulterior deciziile politice pe care le consider cele mai bune, prin comparaţie. Cu alte cuvinte, prezenţa şi opţiunea de vot sunt chestiuni funcţionale şi impersonale. Sunt un mijloc prin care influenţez o stare de fapt în interesul meu.

Or, aici stă problema, nu toată lumea priveşte lucrurile aşa. Pentru multă lume, chestiunea politică în general şi cea privind absenţa sau votarea unui candidat/partid în particular devin o chestiune afectivă, o relaţie personală. Iar asta explică foarte multe. O relaţie sau o decizie pe baze afective este, între altele, iraţională – lucru care e de altfel cât se poate de bun. Ceea ce e rău este ca afectivitatea să apară acolo unde ar trebui să fie calcul pur, rece, pragmatic. Aud, ca explicaţie pentru absenteism, ceva în genul “nu îmi place de nici unul”, uneori pusă la modul de întrebare retorică “ţie îţi place de vreunul?” La care eu nu pot decât să ridic din umeri faţă de abordarea asta fără noimă: votez, nu mă-nsor. Cât de mult îmi (dis)plac candidaţii e irelevant. Sau: “nu am încredere în niciunul”. Nici eu, dar ce are a face? Încrederea e un lucru absolut necesar în orice relaţie personală, dar eu nu votez ca să cultiv astfel de relaţii. “M-au dezamăgit”, “sunt dezgustat”, “nu vreau să le dau girul, ok-ul, legitimarea”, “nu vreau să-i mai văd”, “îi bag în pizda mă-sii pe toţi” etc. etc. Toate sunt motivaţii ce se bazează pe o reacţie afectivă şi personală. Pentru mine are la fel de mult sens ca a vorbi de sentimentele aspre sau gingaşe care ar trebui să mă lege de o linie de troleibuz.

Aceeaşi reacţie care pare perfect naturală într-o relaţie personală şi pasională apare ca un lucru deosebit de iraţional imediat ce a trecut în domeniul impersonal. Să te ataşezi de o persoană e ceva normal. Să te ataşezi de un chioşc de ziare (sau de un partid) nu e deloc natural. Suntem uneori atât de furioşi pe prieteni care ne-au dezamăgit, încât rupem legăturile cu ei şi chiar cu restul lumii. I se întâmplă oricui şi reacţia e normală. În schimb, să refuzi să mai bei cafea din răzbunare faţă de un automat care te-a dezamăgit sună aproape a nebunie.

COMPLETARE: Dan Popa, argumentând de ce va lipsi de la vot:

“Ca sa concluzionez, prea ne cred unele partide tarfele lor electorale cu care vor sa se culce, dar pe care a doua zi sa nu le mai caute. Prefer sa-mi aprind tigara de dinainte si sa renunt la votul de dupa.”

Vi se mai pare, pentru acest exemplu, atât de absurd scheciul de mai sus? E un exemplu perfect la ce spuneam. Dl Popa a evaluat candidaţii la postul de premier. Nu merită să se căsătorească cu vreunul din ei, sentimentele lor nu sunt pure.