Mass-media şi câştigătorii confruntării. Şi sondaje

Cine a câştigat “confruntarea” de joi seară? Din câte citesc, toată lumea pare să-l numească pe unul dintre candidaţi, care ar fi punctat electoral. Acum, presa noastră este foarte atrasă de termeni din aceştia “confruntare”, “bătălie”, “duel” etc. În realitate, am avut de a face cu un dialog cât se poate de civilizat (ţinând cont de circumstanţe) între doi politicieni, şi un şir de răspunsuri date întrebărilor puse de moderator. Iar dacă un interlocutor a câştigat procente în intenţia de vot – cred că şi cu asta poate fi toată lumea de acord – el a făcut-o mai degrabă pe seama erorilor neprovocate ale contra-candidatului său.

E aici o chestie care ar trebui să ne îngrijoreze foarte mult. Suntem în pragul alegerii şefului Statului, adică nu doar a demnitarului de rang cel mai înalt dar şi cel care beneficiază de maximă expunere publică… iar candidatul cu prima şansă, cel puţin înaintea dezbaterii, este atât de puţin cunoscut publicului. Nu mă refer la simpla notorietate, care este superficială; mă refer la cunoaşterea care ar permite electoratului să anticipeze cum i se va desfăşura mandatul. Or, unul dintre candidaţi este cunoscut atât de puţin încât lucrurile pe care electoratul le află despre el pe parcursul a două ore de dezbateri cu contra-candidatul său “mută” la vot procente întregi dintr-o parte în alta! Suntem martorii unui eşec major al presei, pe care aceasta ar trebui să şi-l asume. Ea e cea care a pierdut în urma dezbaterii de joi, pentru că s-a demonstrat că şi-a îndeplinit foarte prost rolul fundamental de informare a publicului. Iar câştigător este publicul spectator pe care dezbaterea îl lasă ceva mai informat asupra opţiunii de vot de mâine.

Din păcate, “ceva mai informat” e departe de a fi “bine informat”. Am spus că dezbaterea a fost civilizată, cineva ar putea să-mi reproşeze că cei doi s-au întrerupt des unul pe celălalt şi au vorbit peste moderator. Aşa este, dar nu cred că putem reproşa asta candidaţilor: intenţia lor nu a fost să împiedice contra-candidatul să vorbească, ci mai degrabă să se asigure că vor spune ceea ce au de spus sau de întrebat (cum a fost deja celebra întrebare despre o anumită vizită nocturnă). Or, e absurd ca astfel de întrebări, astfel de dialoguri să trebuiască cumva “forţate” în emisiune. Nu am avut o dezbatere sub tirania moderatorului, şi asta a fost bine, în schimb am avut una sub tirania cronometrului şi formatului, şi asta a fost foarte prost. De ce un astfel de subiect de dezbatere să trebuiască să fie impus peste vocea moderatorului? E un subiect cât se poate de valid şi de important! Dacă vă uitaţi peste transcriptul dezbaterii, temă după temă e expediată rapid în câteva declaraţii de intenţie şi/sau fraze frumoase şi cam atât. Există teme majore în ce priveşte care “confruntarea” nu a fost de fapt confruntare: poate să-mi spună cineva care sunt asemănările şi deosebirile între intenţiile de reformare ale Constituţiei prezentate de cei doi candidaţi? Poate să-mi spună cineva, când vine vorba de diferenţe, cum îşi argumentează fiecare opţiunea? Nu, nici vorbă. În câteva minute nici nu s-ar fi putut face aşa ceva! Am putea da votul (şi) în funcţie de această temă… însă ea a fost practic expediată, nu dezbătută. După 6 decembrie o să avem un preşedinte care o să considere că i-a fost legitimat prin vot programul politic, program care abia a fost prezentat în campanie, şi nu a fost aproape deloc confruntat direct cu cel al adversarului său.

Ştiu că unul din candidaţi ar fi preferat dezbateri mai multe, celălalt mai puţine. E treaba lor. Presa are însă un rol al ei, care nu ar trebui să depindă de interesele unui candidat sau ale altuia. În campania asta şi l-a îndeplinit foarte prost.


Cineva mă întreba de ce nu avem sondaje pre-electorale. Pot specula că există, dar la momentul acesta sunt prea strânse ca să aibă vreun impact publicarea lor. A fost unul dat de INSOMAR săptămâna trecută, care-l dădea pe dl Geoană cu vreo 8 procente în avans, dar cred că el era făcut pentru relaxarea candidatului Geoană, relaxare la care patronul institutului se pare că ţine foarte mult. Cifre ceva mai reale dădeau un avans de ~5% tot pentru dl Geoană. Nu cunosc rezultatul vreunui sondaj făcut după confruntarea de joi.

Din nou, ce vă cer este să răspundeţi cine credeţi că va câştiga scrutinul, nu cu cine veţi vota! Mă interesează pronosticul vostru, nu intenţia voastră de vot.

[poll id=”63″]

COMPLETARE (7 decembrie): A câştigat Traian Băsescu. Eu anticipasem victoria contra-candidatului său.

Cade guvernul Boc?

Două întrebări foarte diferite se pot pune anticipând acest rezultat, la fel ca în alte episoade similare de pe scena politică: “ce ar trebui să se întâmple?” respectiv “ce se va întâmpla?”

Ar trebui să cadă guvernul Boc?

Răspunsul la prima întrebare se poate baza pe interesul public, exprimat în această instanţă de modul în care funcţionează o democraţie parlamentară: da, ar trebui să cadă pentru că, după remaniere, guvernul acesta nu mai are sprijinul unei majorităţi clare în parlament. Faptul că atât cutuma cât şi prevederile legale permit unui guvern să funcţioneze în acest mod nu îl face să fie normal. Din contră, una din consecinţele cele mai grave este dispariţia responsabilităţii politice asupra actului de guvernare, atunci când cele două instituţii, controlate de majorităţi politice diferite, încep să dea vina una pe alta. Respingerea moţiunii de cenzură nu face decât să perpetueze situaţia aceasta: parlamentul menţine guvernul dar îi respinge politica.

Un alt răspuns la aceeaşi întrebare poate fi dat pe baza evaluării performanţei guvernului Boc; se poate argumenta că acesta trebuie să plece pentru că s-a dovedit a fi un guvern slab sau cu probleme. Această evaluare, însă, e subiectivă, chiar şi atunci când e bazată pe afirmaţii obiective.

Două observaţii suplimentare. Am văzut folosită expresia “guvernul Boc II”, nu sunt de acord cu ea, mai ales că vine dintr-o confuzie. Ar fi normal să vorbim de un guvern Boc II după ce remanierea se va fi încheiat. Dar o remaniere, schimbarea structurii sau compoziţiei guvernului, se face în doi paşi: revocarea unor miniştri, numirea altora în locul lor. Primul pas a fost făcut, al doilea nu. Un număr de membri ai cabinetului Boc au preluat, cu titlu interimar, atribuţiile miniştrilor revocaţi. Vom putea vorbi de un guvern Boc II doar după ce interimatul la aceste posturi va lua sfârşit, şi vom avea în guvern titulari ai posturilor respective, numiţi – aşa cum cere Constituţia – pe baza unui vot de învestitură în parlament.

Tot legat de moţiunea de cenzură, dl Crin Antonescu a anunţat că parlamentarii PNL care nu o votează vor fi excluşi din partid. Ioan T. Morar califică un astfel de gest ca dictatură. E un mod de a privi lucrurile pe care l-am mai văzut şi cu care nu sunt deloc de acord. Ca să fac o paralelă, e o dictatură în exact aceeaşi măsură în care moderarea comentariilor injurioase pe blogul dlui Morar reprezintă un act dictatorial. În realitate, în ambele cazuri avem acelaşi lucru: organizaţia (partidul, blogul) are nişte reguli de conduită, cine nu doreşte să li se conformeze e absolut liber să caute alta. E absolut normal, aş zice chiar necesar, ca un partid să nu accepte în rândurile sale pe cineva care votează, într-o astfel de chestiune importantă, împotriva lui.

Va cădea guvernul Boc?

În teorie lucrurile stau foarte simplu: dacă un guvern ar trebui să cadă în clipa în care nu mai are o majoritate în parlament, atunci lucrurile sunt rezolvate, căci majoritatea care i se opune are dreptul constituţional să-l demită la moţiune. Din păcate, în practică intervin alte chestiuni, “trădări” favorizate de votul secret, negocieri de culise, joc la două capete etc. Dacă luăm şi numărăm parlamentarii partidelor care au susţinut moţiunea, ea ar trebui să treacă fără probleme. Dar UDMR, deşi a semnat moţiunea, nu arată foarte mult entuziasm în a o susţine iar indisciplina la PSD, chiar şi în astfel de situaţii, nu ar mai fi ceva nou. Chiar şi ameninţarea dlui Antonescu spune ceva despre încrederea acestor lideri în succesul moţiunii…

[poll id=”62″]

COMPLETARE: A căzut.

Să studiem puţin sârma pe care merge Coaliţia

De ce să ceartă? Acum, în ciuda clişeului mediatic obositor (“ăştia se ceartă în timp ce ţara se duce pe râpă”) nivelul disputei legate strict de actul de guvernare este relativ redus. Avem legi foarte sensibile electoral, restructurarea aparatului de stat sau legea salarizării unice, legi care ar putea fi foarte uşor sămânţă de scandal între partide, şi care sunt totuşi susţinute solidar de membrii cabinetului – cel puţin până acum. Din nou, mă refer la nivelul guverării, exclud declaraţiile politice, “amabilităţile” de talk-show şi altele asemenea care, pe cât sunt de dragi presei, pe atât sunt de lipsite de relevanţă.
Continue reading Să studiem puţin sârma pe care merge Coaliţia

Meditaţii post-electorale(I). Să reînceapă dansul!

Afişul era la uşa secţiei în care am votat eu. Mi se pare foarte potrivit. Pe 30 noiembrie nu s-au făcut dansuri, ci s-a votat. Modul în care televiziunile au relatat rezultatul acestor alegeri arată o bună doză de diletantism. “PSD câştigă!”, “Răsturnare de situaţie! PD-L câştigă!” etc. etc. – totul cu semne multe de exclamare, culori ţipătoare, moderare ţipătoare şamd. Cineva care ar crede că televiziunile chiar îşi fac datoria de informare, ar ajunge la concluzia că de cele 0,7% voturi sau 2 mandate stă agăţată soarta alegerilor. Aiurea. Aşa cum am explicat, “câştigătorii alegerilor” sunt cei care reuşesc să formeze o majoritate în parlament. Din pricina unui sistem electoral proporţional şi a unor partide neserioase şi nedemocratice electoratul este exclus complet de la această decizie fundamentală. Nu poate fi nici o îndoială că, dincolo de aspectele şi numirile care nu pot fi ascunse, detaliile înţelegerii finale – oricare vor fi cei ce o vor realiza, nu vor fi făcute publice. Prin urmare e de presupus ca interesul public va fi un factor minor în aceste negocieri. E foarte probabil ca înţelegerile iniţiale să acopere foarte multe decizii şi numiri, la fel cum e probabil ca aceste înţelegeri să se năruie ulterior, cu scandalul de rigoare. Avem un exemplu viu în scurta existenţă a Alianţei D.A. – formată din două partide cu un program politic şi un obiectiv partizan comun, şi bazată pe un protocol de funcţionare transparent. Niciuna din combinaţiile post-electorale de acum nu are, nici pe departe, premise la fel de bune. Toţi participanţii la acest dans politic ştiu foarte bine lucrurile acestea. Prin urmare, punctele principale ale acestor negocieri vor fi posturile cheie, cele care au şi putere de decizie şi o (relativă) stabilitate. Trei sunt cele mai importante:

1. Primul-ministru. La capitolul stabilitate acest post pare destul de precar. O majoritate parlamentară poate să îndepărteze din post un premier printr-o moţiune de cenzură. Aşa e teoria. În practică, însă, postul s-a dovedit mult mai stabil, din două motive simple: e uşor să se formeze o majoritate parlamentară pentru revocarea unui premier, e ceva mai greu să se formeze una pentru susţinerea unuia nou, cu guvern cu tot; iar apoi desemnarea candidatului la postul de premier este dreptul preşedintelui, care are alternativa dizolvării parlamentului. La capitolul putere, postul de premier este însă, fără îndoială, cea mai puternică demnitate unipersonală din sistemul politic autohton. Ca paranteză, unul din precedentele lăsate moştenire de dl Tăriceanu este un guvern care, nu doar că legiferează prin ordonanţe, ci şi blochează în mod activ funcţia de legiferare a parlamentului.

2. Preşedinţii celor două Camere ale parlamentului Puterea deţinută de titularii acestor posturi nu este nici pe departe la fel de mare precum cea a premierului, deşi avem precedente de acte şi tentative de mărire abuzivă a lor, de la dnii Năstase şi Olteanu (refuzul de a convoca sesiuni extraordinare, dl Olteanu a ameninţat că va închide cu de la sine putere sesiunea Camerei). Apoi, chiar dacă liderul senatorilor nu are un post foarte puternic ca şef al Senatului, el poate fi “promovat” prin decizie pur politică în postul de şef al statului (şi aici avem un precedent). Chiar dacă stă acolo doar o lună, în timpul acesta el poate exercita atribuţia cheie de desemnare a unui candidat de premier / dizolvare a parlamentului. Iar la capitolul stabilitate, aceste posturi sunt de departe cele mai stabile posturi politice: o decizie “cu dedicaţie” a Curţii Constituţionale luată în 2005 spune că, odată aleşi, ei nu pot fi revocaţi din funcţie decât la cererea grupului lor parlamentar.


[poll id=”60″]
[poll id=”59″]
[poll id=”58″]

COMPLETARE: PD-L a obţinut şefia Guvernului şi a Camerei, iar PSD postul de preşedinte al Senatului.

Ar trebui suspendat ministrul Păcuraru de preşedintele Băsescu?

Săptămâna trecută Senatul a dat avizul pentru începerea urmăririi penale împotriva ministrului Muncii, Paul Păcuraru. Conform Constituţiei, preşedintele statului poate să-l suspende pe acesta din postul pe care îl ocupă în guvern. Ar trebui oare să o facă? Pun întrebarea strict din perspectiva normelor unui stat democratic, ar fi normal să fie suspendat ministrul Păcuraru?

Un prim răspuns la această întrebare este că e fără noimă. Preşedintele are puterea dată de Constituţie să suspende un ministru urmărit penal, fără să aibă în textul legii fundamentale constrângeri pentru această decizie. Prin urmare, o va face sau nu, după cum consideră el însuşi de cuviinţă. E un răspuns pe care îl resping categoric. Doar o lipsă de înţelegere a modului în care funcţionează un sistem democratic poate produce ideea că un demnitar are dreptul să ia anumite decizii fără nici un fel de constrângeri. Acestea există mereu, chiar dacă nu apar în textul legii, chiar dacă nu există decât la un nivel informal. Fie şi în cazul votului politic – pe legi, de exemplu – acolo unde parlamentarii au garantată constituţional libertatea de a vota cum vor, ei trebuie să-şi respecte mandatul primit de la electorat. Nu e o impunere formală (mandatul nefiind imperativ) dar aşa ar decurge lucrurile normal într-un sistem democratic.

Decizia de a suspenda un ministru nu poate fi ceva numit, cu o expresie confuză, “o decizie politică”; chiar dacă nu există prevederi legale trebuie să existe un set de reguli în funcţie de care să fie luată. Pentru a le afla, şi odată cu ele răspunsul la întrebarea din titlu, trebuie să explicăm noima pentru care această prerogativă există în Constituţie între cele oferite preşedintelui. În opinia mea, sunt două motive principale pentru care legea trebuia să prevadă posibilitatea suspendării unui ministru ajuns în situaţia de a fi urmărit penal.

1) Protejarea actului de justiţie. Ideea de aici e simplă. Un ministru are multă putere personală. Are acces la fonduri, la decizii politice majore, la informaţii privilegiate. Toate aceste pârghii de putere îi oferă posibilitatea de a pune piedici sau de a pune în primejdie ancheta, de a obstrucţiona sau bloca actul de justiţie. Trebuie să existe o posibilitate legală ca ministrul să fie îndepăratat din Guvern, atunci când actul de justiţie se confruntă sau riscă să se confrunte cu şicane din partea acestuia.

Pe de altă parte, pentru o decizie e nevoie de lucruri certe, nu de speculaţii. Trebuie să existe dacă nu fapte măcar indicii concrete că ministrul în cauză a căutat sau caută să se folosească de postul său pentru a pune piedici justiţiei. Există aşa ceva în cazul Paul Păcuraru? Din câte ştiu eu, nu. Prin urmare, până când nu vor exista, suspendarea ministrului din acest motiv este nejustificată.

2) Protejarea imaginii guvernului. Acest punct poate să pară, cel puţin prin comparaţie cu cel precedent, frivol. Nu e deloc aşa. Imaginea guvernului este importantă pentru realizarea mandatului său. Ideea că echipa care administrează ţara riscă să aibă în rândurile sale oameni certaţi cu legea nu produce doar necazuri mediatice unui guvern, ci riscă să-i afecteze legitimitatea şi apoi capacitatea de a lua decizii politice majore şi de a le implementa cu succes. Mai mult, pe termen lung, încrederea electoratului în instituţiile statului, sau mai precis erodarea ei, are un efect mult mai dramatic decât rezultatul unor anumite alegeri, sau traseul în justiţie al unui anumit dosar, sau traseul în politică al unui anumit ministru sau al unui anumit preşedinte.

La acest punct lucrurile stau altfel. Dl Păcuraru este acuzat de o infracţiune de corupţie, dosarul nu pare deloc frivol (nb! dacă chiar e vinovat sau nu, în sine, e irelevant aici!) prin urmare în mod normal ar trebui să fie îndepărtat din guvern… Dar nu de către preşedinte. E normal ca preşedintele să îşi exercite prerogativele când vine vorba de relaţiile între autorităţile statului, de exemplu între Guvern şi Justiţie. Însă aici avem un motiv ce priveşte exclusiv guvernul. Apărarea imaginii acestuia ar trebui să fie, în primul rând, preocuparea celui care-l conduce, adică a primului ministru care poate revoca pe oricare dintre membri cabinetului său.

Pe scurt, cât timp dl Păcuraru nu încearcă să se folosească de funcţie pentru a obstrucţiona justiţia, preşedintele nu are un motiv rezonabil, din punct de vedere democratic, pentru a-l suspenda. De imaginea guvernului ar trebui să se îngrijească premierul şi forţele politice care l-au sprijinit şi-l sprijină în parlament. Prin urmare, opiniile liderilor PD-L Preda şi Blaga în această chestiune (“Asa si trebuie sa faca, altfel ar fi o reactie emotionala. Cred ca il va suspenda, pentru ca presedintele nu face rabat cu asemenea lucruri”, “Nu stiu ca Basescu sa fi iertat pe cineva”) sunt lipsite de temei şi deplasate. Nu vorbim de “rabaturi” şi “iertări” ale unui demnitar, cu alte cuvinte de motivele lui strict personale. Vorbim de o prerogativă cu o noimă precisă, pe care demnitarul respectiv trebuie să o respecte în mod responsabil.

Mai mult, ieşind puţin din discuţia pe normele democratice, sunt opinii deplasate şi din punct de vedere al politicii partizane şi imediate. Cei doi lideri reuşesc prin ele să aducă un argument acolo unde acuzaţii înşişi n-au reuşit: facă să pară că dosarele penale ale dnilor Păcuraru &co. sunt instrumentele răzbunării prezidenţiale.

[poll id=”57″]

COMPLETARE : L-a suspendat.

Morar ca lex-simbol

„Nu este Morar în sine problema, ci Morar ca personificare a politizării justiţiei”

(Mircea Geoană, pledând împotriva unui nou mandat pentru Daniel Morar la conducerea Departamentului Naţional Anticorupţie)

Sunt întru-totul de acord cu dl Geoană, odată ce ne-am pus de acord asupra termenilor: politizarea pe care o acuză el, şi un cor mare alături, este că anchetele subordonaţilor dlui Morar ar fi comandate de la Cotroceni. Nu ştiu să fi adus cineva vreo probă concretă sau un argument rezonabil pentru acuzaţie, aşa că o tratez ca “declaraţie politică”. Ce putem spune, însă, despre Departamentul condus de Daniel Morar este că, pentru prima oară, procurorii au început să ancheteze serios oamenii politici. Asta e o realitate certă. Pe vremea dlui Amarie, numit în post de guvernul PSD din care dl Geoană făcea parte, Parchetul Naţional Anticorupţie ancheta funcţionari sau pompieri, iar în cazul înalţilor demnitari funcţiona ca birou de avocatură. Un exemplu e cazul Zambaccian : dl Amarie l-a închis pledând public pentru dl Năstase. Între timp a devenit dosar penal, blocat în Parlament de colegii dlui Năstase şi ai dlui Geoană, şi în general de politicienii şi prietenii lor care se plâng de “politizarea justiţiei”.

Aşa cum admite preşedintele PSD, disputa nu-l priveşte direct şi personal pe Daniel Morar. Este parte a aceluiaşi efort vizibil de a reveni la imunitatea politică. Nu mă refer la cele scrise în textul constituţiei şi extinse abuziv de Curtea Constituţională, ci la imunitatea informală : situaţia de fapt în care procurorii închideau ochii la matrapazlâcurile politicienilor, ca să nu păţească destituiri, anchete, procese, sau chiar mai rău. Asta e miza, şi politicienii nici măcar n-o ascund. Nu e vorba că dl Morar ar fi de neînlocuit – nimeni nu e; sau că DNA ar fi funcţionat ireproşabil sub mandatul său – la modul în care funcţionează toate instituţiile statului nostru aşa ceva ar fi imposibil. Refuzul de a-i reînnoi mandatul şefului DNA la presiunile politicienilor ar fi un semnal pentru toată lumea că aceştia au revenit, din nou, la butoanele jutiţiei.

De altfel, avem o confirmare neaşteptată a acestei situaţii chiar de la persoana cheie : ministrul justiţiei, cel care conform legii actuale este cel care desemnează şeful DNA.

„Există şi riscul să iei decizia să rămână Daniel Morar şi să te trezeşti în Parlament cu o lege de desfiinţare a DNA-lui şi atunci calci pe raportul Comisiei europene care spune: «Păstraţi DNA-ul»“

(Cătălin Predoiu, ministrul Justiţiei)

Cu alte cuvinte, parlamentul actual percepe ministrului un fel de taxă de protecţie : dacă nu-l abandonează pe Daniel Morar atunci îi fac praf tot Departamentul. Dl Geoană mai cere ca decizia de numire să fie amânată până când o lege bine făcută va da CSM dreptul de-a numi şeful DNA. O instituţie criticată de Comisie va stabili ca altă instituţie criticată de Comisie să înlocuiască conducerea instituţiei lăudată de Comisie, totul de dragul Comisiei. În realitate, reacţiile politicienilor după raport arată cât de puţin a ajuns să le mai pese, în această chestiune, de Comisia Europeană şi de toate rapoartele ei. Motivul pentru care ministrul poate părea speriat de Comisie este că parlamentul nu mai arată nici un fel de teamă.

Dincolo de asta, dl Predoiu ocoleşte fondul afirmaţiei dlui Geoană : nu dl Morar este, de fapt, problema ci “politizarea justiţiei”. În acest caz, ce-o să mai facă ministrul dacă, după numirea unui nou şef la DNA, parlamentul va folosi aceeaşi ameninţare ca să determine procurorii să “depolitizeze justiţia” punându-le NUP-uri pe dosare? Hm?

[Cristian Ghinea – “Cum dăm şuturi în gură prietenilor”]

[poll id=”56″]

COMPLETARE : Aşa cum am presupus şi eu şi majoritatea cititorilor, dl Morar n-a mai primit un nou mandat. Că i s-a propus un post la Bruxelles e o operaţiune intelientă de imagine, dar nimic mai mult.

Noul sistem electoral. Efecte (Ion Iliescu, Bogdan Olteanu, Mona Muscă)

Nu înţeleg de ce anunţul preşedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu, că nu va mai candida în alegeri este privit ca o renunţare sau chiar un punct final al carierei sale politice. Eu cred că e exact contrariul. Spuneam că noul sistem nu avantajează anumite partide şi că totul depinde de disponibilitatea şi capacitatea fiecăruia de a se reforma şi a se adapta la el. Exact asta face Ion Iliescu. Departe de a renunţa la cariera sa politică, fostul preşedinte nu face decât să şi-o protejeze de efectele schimbării sistemului electoral.
Continue reading Noul sistem electoral. Efecte (Ion Iliescu, Bogdan Olteanu, Mona Muscă)

Sondaje pentru turul doi

Am selectat doar localităţile mai mari dintre cele în care se desfăşoară turul doi al alegerilor, şi, implicit, competiţiile care au şansa de a fi mai notorii la nivel naţional. O mică observaţie pentru cititorii mei care nu urmăresc “Inventarul stricăciunilor politice” de foarte mult timp : întrebarea se referă la rezultatul probabil, nu la cel dezirabil. Vă întreb cine estimaţi că va ieşi primar în aceste competiţii, nu cine credeţi că ar trebui să iasă, sau pentru care dintre ei votaţi. Un comentariu despre aceste curse găsiţi la Adi de la Paralele, şi, pentru cele din Capitală, la Mihnea.

1. [poll id=”52″]

Dl Oprescu a primit cele mai multe voturi în primul tur, 30,12%, contracandidatul său obţinând 29,56%. Pe locul trei s-a situat candidatul PSD cu 12,3% şi cel al PNL cu 11,8%. Un sondaj INSOMAR îl dă pe dl Oprescu victorios în turul doi, cu 51,2%.


2. [poll id=”45″]

Dl Chiliman , primarul în funcţie, conduce cursa cu 36,29% urmat de fostul viceprimar al Capitalei, dl Murgeanu cu 34,96%. Pe locul trei s-a clasat reprezentantul PSD cu 16,58% din voturi.


3. [poll id=”46″]

Cristian Piedone Popescu a câştigat 37,67% din voturi, urmat de dl Silaghi cu 22%. Urmează reprezentantul PSD cu 14,75%. Primarul în exerciţiu, dl Inimăroiu a reuşit să adune ~7% candidând din partea Partidului verde, urmat de reprezentantul PNL cu 6%.


4. [poll id=”47″]

Marian Vanghelie, primarul sectorului, a câştigat 38,95% urmat de dl Bodu cu 25,82%. Urmează reprezentantul PNG-CD cu 15% şi cel al PNL cu 11%.


5. [poll id=”48″]

Primarul în funcţie, dl Poteraş, a primit 36,01%, competitorul său de la PSD 28,06%. Reprezentantul PNL e pe locul trei cu ~15%.


|

6. [poll id=”49″]

Primarul Brăilei, dl Cibu a câştigat 24,37% din voturile brăilenilor, fiind întrecut de dl Simionescu care a câştigat 27,75%. Fostul general şi şef de stat major, dl Bădălan, candidând din partea PD-L, s-a situat în urma celor doi cu 19%.


7. [poll id=”50″]

Dl Nichita, primarul Iaşului, a câştigat cele mai multe voturi, 44,58%. Contracandidatul său de la PD-L a obţinut 38,14%. La mare distanţă în urmă, dl Adomniţei de la PNL a primit 9,4%, ceilalţi candidaţi n-au reuşit să treacă de 2%. Un sondaj INSOMAR pronostichează victoria candidatului PSD, cu un scor de 52%.


8. [poll id=”51″]

Candidatul PD-L a câştigat 25,9% din voturi, urmat de cel al PSD cu 21,34. Reprezentanţii PNL şi PNG-CD urmează, cu 14, respectiv 13%. Alţi doi candidaţi, independenţi, obţin 9 respectiv 7%. Primarul în exerciţiu nu a candidat la un nou mandat.


COMPLETARE : N-am participat şi nu particip direct, ca alegător, la vreuna din aceste competiţii. Dacă aveţi comentarii despre ele, sau dacă puteţi da un motiv pentru opţiunile voastre, comentaţi. :)

COMPLETARE : Hm, n-am prea nimerit-o. Liberalii au ţinut sectorul 1. Sorin Oprescu a câştigat PG la Bucureşti, Brăila şi Iaşiul au fost câştigate de PSD. În ce mă priveşte am mers pe mâna primarilor în exerciţiu. Prin urmare am estimat greşit victoria candidaţilor Cibu şi Blaga.

Să sondăm sondajele alegerilor pentru primăria Capitalei

Şi să vedem cum se explică evoluţia candidaţilor în sondaje, care sunt principalele motive pentru performanţele lor :

1. Notorietatea, ingredientul minune din reţeta – de succes – a candidatului Sorin Oprescu. Mecanismul este uşor de analizat : întrebare, cine are cele mai mari şanse să fie nominalizat de alegători într-un sondaj de opinie realizat în debutul destul de adormit al unei campanii electorale? Răspuns, cel despre care cei mai mulţi dintre repondenţi ştiu că se numără printre candidaţi. Prin melodrama/farsa invalidării iniţiale a candidaturii sale dl Oprescu a furat în mod inteligent startul campaniei. Vreme de câteva zile orice persoană ajunsă în situaţia să asculte ştirile politice, oricât ar fi fost de dezinteresată de alegerile pentru primăria generală, a aflat despre greutăţile întâmpinate de candidatul independent Oprescu. Şi, implicit, că Sorin Oprescu candidează ca independent. La acest succes a contribuit şi faptul că PSD şi PD-L şi-au desemnat candidaţii foarte târziu.

2. Inerţia votului Sunt relativ puţini alegătorii care să-şi schimbe votul peste noapte. Apoi, un candidat creditat în sondaje cu şanse de obţinere a mandatului are ulterior un avantaj oferit chiar de această percepţie. Mult mai greu se mobilizează alegătorii unui candidat lipsit de şanse…

3. Încerederea candidatului …sau cei ai unui candidat care lasă el însuşi impresia că nu-şi doreşte mandatul pentru care candidează. Este un alt factor care l-a propulsat pe Sorin Oprescu, care a lăsat senzaţia cea mai categorică, între principalii săi concurenţi, a unui candidat care-şi doreşte postul pentru care candidează. Nu doar prin câştigarea în instanţă a dreptului de a candida, dar poate, într-un mod pervers, şi prin episodul falsurilor din listele de susţinători. Dl Blaga s-a situat aproape la polul opus, afectat de disputa, devenită publică, din PD-L – cea în care liderii acestui partid se băteau, nu pe candidatură, ci pe evitarea ei. De asemenea, începutul de campanie al candidatului PD-L a fost neconvingător. La fel de lipsit de convingere privind viabilitatea propriei candidaturi a părut şi pare dl Diaconescu, candidatul PSD, din motivele ce ţin mai degrabă de situaţia internă din acest partid.

4. Oferta politică Pe măsură ce se apropie momentul alegerilor creşte şi măsura în care electoratul este interesat şi este capabil să evalueze profilul şi oferta politică a candidaţilor. Cu alte cuvinte, oamenii încep să-şi pună serios întrebarea “la ce ne putem aştepta dacă iasă ăsta?”; şi în acelaşi timp se reduce impactul notorietăţii. Este motivul pentru care campania dlui Oprescu este în pierdere de viteză, profilul său de politician independent şi anti-sistem nu rezistă la o privire mai atentă. Oferta sa politică este rezumată de colegul Emil Stoica “Sunt multe cuvinte frumoase in acest program, dar nimic concret, niciun proiect, niciun termen de finalizare, nicio parcare sau statie de tramvai, nimic.” În aceste condiţii, nu e de mirare că scade în sondaje, în dauna candidaţilor cu o ofertă politică mai consistentă, dnii Blaga şi Orban.


[poll id=”43″]
[poll id=”44″]

Completare : Sorin Oprescu a câştigat primăria Capitalei cu mai bine de 13 procente.

De ce Vanghelie?

De ce îl vrea dl Vanghelie candidat pe Vanghelie? Ce motiv are primarul sectorului 5 să lupte să fie nominalizat în lupta pentru primăria capitalei? Sigur, răspunsul imediat, natural şi greşit este pentru că crede într-adevăr că are o şansă să câştige demnitatea respectivă. Nu cred că are, şi nu cred că îşi face iluzii că are. Şi atunci, de ce? Răspunsul, cred eu, este pentru că dl Vanghelie ocupă o poziţie cheie în partidul său, şeful celei mai puternice organizaţii locale, lider al PSD din Capitală. Desemnarea altei persoane în postul de candidat la primăria Bucureştiului, mai mult, desemnarea peste vointa lui a unui competitor din partid, ar reprezenta o ştirbire a autorităţii sale la nivelul organizaţiei, şi un prim pas către pierderea conducerii ei.

Poziţiile în partid sunt cele pentru care se poartă această dispută internă. Pentru candidatul Vanghelie pierderea primăriei Capitalei nu ar fi aşa o problemă, se poate justifica spunând că e o demnitate pe care PSD n-a reuşit niciodată s-o câştige. În schimb pierderea primăriei sectorului 5, de exemplu, ar fi un eşec mult mai greu de justificat, mai ales dacă – continuând speculaţia – candidatul Sorin Oprescu ar obţine un scor mult mai bun în competiţia de la nivelul primăriei generale.

De ce ar vrea Mircea Geoană să fie candidat Marian Vanghelie? Excludem şi în acest caz explicaţia imediată ce ţine de şansele de a câştiga competiţia; poate fi un subiect de dezbatere dacă PSD are şanse practice să câştige acest mandat, dar inclusiv în partid nu este contrazisă afirmaţia că dl Oprescu are conform sondajelor şanse mai mari decât dl Vanghelie. Nu ştiu dacă preşedintele PSD face acest gest bizuindu-se pe loialitatea şefului PSD Bucureşti, personal cred că ar avea mai multă siguranţă dacă s-ar bizui pe competenţele lingvistice şi gramaticale ale acestuia. Acestea fiind spuse, cea mai probabilă explicaţie este că dl Geoană, la rândul său, se foloseşte de Vanghelie pentru a bloca avansarea pe poziţiile interne în partid a unor rivali. Dl Oprescu poate fi un competitor redutabil pentru Vanghelie, pentru contracandidaţii săi la primăria Capitalei (ceea ce, ca paranteză, ar fi foarte bine din prisma interesului public), şi în perspectivă nu foarte îndepărtată pentru însuşi liderul PSD. Dar dl Geoană a procedat încă odată ca un …om inabil din punct de vedere politic. Sprijinul public pe care i l-a acordat dlui Vanghelie l-a pus în situaţia de a pierde din ambele situaţii. Dacă dl Oprescu câştigă nominalizarea autoritatea internă a preşedintelui partidului va primi o nouă lovitură. Dacă dl Vanghelie e nominalizat şi pierde dl Geoană va fi făcut responsabil. De altfel, problema s-a pus deja în aceşti termeni, dar şi într-un mod amuzant:

“Vicepreşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat că în şedinţa de astăzi va cere ca, pe lângă supunerea la vot a candidaturii lui Marian Vanghelie, cu care el nu este de acord, să se adopte o decizie în privinţa demisiei de onoare a lui Mircea Geoană în cazul în care candidatul preferat al acestuia va pierde alegerile.”
(Realitatea TV)

Dacă cei de la PC şi-au ales fondatorul partidului de ce n-ar putea atunci un alt partid să supună la vot o demisie de onoare? “Demiterea de onoare”…

Încă ceva, de încheiere. Nominalizarea aceasta contează mult pentru PSD, ca partid, nu doar din prisma conflictelor interne – şi acelea contază, în sine, PSD a înregistrat deja un eşec în acest episod. Chiar dacă plecăm de la ideea că oricare din candidaţii propuşi de partid va pierde, contează mult pentru partid care va fi scorul înregistrat în primul tur de candidatul său. Competiţia pentru primăria Capitalei este foarte mediatizată, iar mobilizarea partidului şi a alegătorilor săi în turul 2 al alegerilor depinde de percepţia formată în primul tur, de partid care câştigă sau care pierde.


[poll id=”39″]
[poll id=”40″]
[poll id=”41″]

COMPLETARE (8 aprilie) : Hotnews : Pe surse şi pe spuse, Miron Mitrea, susţinătorul candidaturii dlui Vanghelie, ar fi propunerea PSD pentru primăria Capitalei. Dl Vanghelie îl va seconda candidând la Sectorul 5, şi pentru postul de viceprimar.

COMPLETARE (11 aprilie) : Cristian Diaconescu este până la urmă opţiunea PSD pentru primăria Capitalei. Să vedem reacţiile celorlalţi doi pretendenţi. Eu votasem pentru dl Vanghelie, pentru că nu văd cum ar putea un partid să arunce în lupta electorală un candidat împotriva voinţei organizaţiei locale. Rămâne să vedem dacă cei doi vor face echipă, şi ce echipă vor face…

COMPLETARE (16 aprilie) : Sorin Oprescu a anunţat astăzi că va candida independent.