Ponta strigă ”hoții!”

Premierul s-a gândit azi să dea o indicație ministrului Educației, odată cu apropierea examenului de bacalaureat, declarând:

”Deci un elev bine pregatit ia o nota mare, unul mai putin pregatit o nota mica, dar unul care fura trebuie sa dispara din examen”
(Victor Ponta)

Departe de mine orice intenție de a critica acest îndemn, din contră, îl aplaud. Impostura în domeniul academic, fie și la examenele pentru ieșirea din liceu, trebuie să fie tratată cu maximă intransigență. Copiatul trebuie să ducă prompt la sancțiune.

… De exemplu, dacă ai plagiat lucrarea de doctorat. Cum a făcut Victor Ponta. Ne-am reamintit de ea azi, când s-a publicat rezoluția dată de procurori, privind neînceperea urmăririi penale. Însă, indiferent cum și cât (de ridicol) ar încerca diverse autorități ale statului să-l spele pe șeful Executivului, faptul rămâne: peste o sută de pagini copiate, furate din altă carte. Iar Victor Ponta n-a renunțat nici măcar la titlul de doctor.

Astfel, elevii învață de la ”dottore” o lecție de viață atunci când acesta declară, fără nici cea mai mică urmă de jenă că ”hoțul trebuie dat afară”: chit că scrie chiar în legea fundamentală că oamenii sunt egali în fața legii și că nu există privilegii și discriminări, realitatea este fundamental diferită. Dacă ești prins copiind, atunci ești etichetat drept hoț și dat afară doar dacă ești un amărât de elev la BAC. Dacă ești premierul țării atunci ești o victimă politică, una care nu pățește oricum nimic.

Despre cutumele inexistente şi vina exagerată a Constituţiei

Franţa a cunoscut trei guverne de coabitare de la instaurarea celei de a cincea republici. Fiecare a fost numit la capătul unui scenariu similar: 1. alegerile parlamentare produc o Adunare Naţională care are o majoritate opusă politic preşedintelui în exerciţiu; 2. premierul demisionează; 3. preşedintele numeşte în postul de premier pe liderul partidului câştigător în alegerile parlamentare, sau propunerea făcută de acesta. Nu există un caz în care alegerea unui preşedinte opus politic majorităţii parlamentare şi guvernului să fi dus la coabitare, asta dintr-un motiv simplu: preşedintele francez poate dizolva parlamentul când doreşte; de fiecare dată când s-a aflat în situaţia descrisă mai sus, preşedintele a dizolvat imediat parlamentul iar alegerile au produs o majoritate favorabilă lui. Avem alt caz semnificativ pentru discuţia noastră: premierul de Villepin a demisionat în ultima zi a mandatului dlui Chirac, astfel încât preşedintele nou ales să poată lucra imediat cu un guvern numit de el.

Luaţi la purecat Constituţia Franţei, căutaţi acolo un singur articol care să justifice – nu, să oblige astfel de episoade. N-o să găsiţi aşa ceva. N-o să găsiţi un cuvinţel spus despre coabitare, nicăieri nu scrie că preşedintele are alte atribuţii după alegerea unei Adunări Naţionale sau ceva asemănător. Prevederile privind primul ministru sunt extrem de simple: e numit de preşedinte, punct. Fără condiţionări, fără consultări cu partidele, fără învestitură în parlament. E adevărat că parlamenul poate obliga guvernul să demisioneze, după tipicul unui sistem parlamentar. Dar alte cazuri de terminare a mandatului nu există. Premierul poate demisiona dacă doreşte, dar, altfel decât printr-o moţiune de cenzură, nu poate fi obligat să o facă.

Vă vine să credeţi? S-ar zice că francezii au o constituţie mai proastă decât a noastră, chit că orice blocaj de la noi ajunge să fie reproşat textului legii fundamentale. Or, cu o lege fundamentală mult mai …lejeră sistemul politic francez funcţionează de atâta timp fără asemenea blocaje. Cum e posibil?

Scriam mai demult că primejdia majoră este să ajungem să credem că, de vreme ce lucrurile de aici nu par să iasă dintr-un tipic, atunci tipicul acela reprezintă normalitatea, sau cel puţin ceva inevitabil. În aceste condiţii, faptul că sistemul politic francez a reuşit să funcţioneze vreme de 50 de ani ar apărea de-a dreptul miraculos. Repet, nicio prevedere constituţională nu obligă preşedintele francez să numească un anumit prim ministru. Nicio prevedere constituţională, alta decât cea privind moţiunea de cenzură, nu obligă un guvern francez să demisioneze.

Dacă tipicul nostru s-ar combina cu constituţia franceză atunci în caz de coabitare preşedintele ar fi numit un premier agreat de el, parlamentul l-ar fi demis, preşedintele l-ar fi numit din nou, parlamentul l-ar fi demis şi tot aşa, până când parlamentul ar fi putut fi dizolvat, cine ştie, poate şi după aceea. Iar un premier în postura lui de Villepin ar fi fluturat Constituţia în faţa preşedintelui atrăgându-i atenţia că până când nu e demis printr-o moţiune de cenzură adoptată în parlament e liber să-şi continue mandatul. Nu sunt atât de familiar cu mediul politic francez, dar cred că asemenea scenarii sunt de neconceput. E de neconceput ca preşedintele să încerce să îşi impună voinţa politică în faţa unei majorităţi proaspăt alese, e de neconceput ca un premier să îşi schimbe peste noapte susţinerea politică în parlament doar ca să-şi continue mandatul, e de neconceput ca preşedintele nou ales să nu aibă posibilitatea să-şi pună în aplicare programul politic cu care a fost ales.

De ce stau lucrurile aşa? Simplu, sistemul francez funcţionează astfel, nu în virtutea unor prevederi constituţionale, ci în virtutea unor cutume. Cutume care se bazează pe un principiu democratic fundamental, şi anume că opţiunea politică a electoratului nu poate fi ignorată. “Mandat” nu înseamnă doar învestirea într-un post, înseamnă şi o obligaţie, atât pentru cel învestit ci şi pentru restul instituţiilor statului. Nu scrie nicăieri în Constituţia franceză că preşedintele devine mai puţin preşedinte după ce a fost aleasă altă Adunare Naţională, dar nici nu trebuie să scrie: parlamentului i s-a oferit un mandat politic pe care inclusiv preşedintele în excerciţiu e obligat să-l respecte, numind premier pe oponentul său politic. Nu scrie nicăieri în constituţia franceză că un premier trebuie să îşi dea demisia după alegerile prezidenţiale, dar nici nu trebuie să scrie: preşedintelui i s-a oferit un mandat politic, pe care inclusiv premierul trebuie să-l respecte, depunându-şi demisia.

Pe baza acestui principiu ar trebui să funcţioneze şi sistemul nostru, nu neapărat pe baza constituţiei: aflat în ultimele luni de mandat, preşedintele Băsescu trebuie să accepte că mandatul politic aparţine parlamentului şi să desemneze premierul susţinut de majoritatea de acolo. Pe baza aceluiaşi principiu premierul Johannis (sau Croitoru) ar trebui să-şi ofere demisia imediat după alegerile prezidenţiale, dând dreptul preşedintelui ales să-l reconfirme sau să desemneze un premier pe baza noului său mandat politic.

Două observaţii finale. Nu spun că nu avem probleme care vin direct din textul constituţional, avem destule, inclusiv faptul că în timp ce legea fundamentală franceză face din preşedinte un actor politic major, la noi lucrurile sunt, după expresia dlui Iorgovan “temperate”, dar e cât se poate de neclar în ce măsură. Constituţia trebuie revizuită, şi din acest punct de vedere şi din altele. Ce spun aici este doar că un text constituţional e menit să fie completat de cutume care să facă sistemul să meargă, iar la noi aceste cutume nu există. A doua observaţie este că francezii au acceptat în fine că există o problemă cu coabitarea, respectiv cu faptul că preşedintele nou ales trebuie să dizolve parlamentul vechi ca să-l “alinieze” opţiunilor sale politice – prin urmare au decis să suprapună mandatul parlamentar cu cel prezidenţial ca să evite astfel de situaţii. Ei au făcut asta exact în timp ce noi, din puţul înţelepciunii, făceam calea inversă, cu ocazia revizuirii din 2003.

Republica Moldova, istorie electorală

Comuniştii au câştigat puterea în urma unor alegeri controversate, populaţia Capitalei a ieşit în stradă protestând. După rezumat s-ar spune că vorbim de România anilor 1990 – 1992. Comparaţia este validă în câteva puncte netriviale: suspiciunile asupra rezultatului sau faptul că majoritatea mass-media a favorizat categoric partidul comuniştilor aflaţi la putere. Pe de altă parte, există şi diferenţe considerabile.

În primul rând, faptul că în cazul României primilor ani după Revoluţie era vorba de un “partid continuator” care nu cedase deloc puterea. În Moldova, în schimb, partidul comunist a fost interzis în 1991 şi nu a participat la primele alegeri, acestea au fost câştigate de Partidul Democrat Agrar. După patru ani de guvernare acesta avea să piardă două aripi, devenite ulterior Alianţa “Moldova Noastră” şi Partidul Democrat, avea să rateze pragul la următoarele două alegeri, sfârşind ca partid satelit al Partidului Comunist. Aceştia au revenit pe scena politică la alegerile din 1998, unde au avut scorul cel mai bun, dar o coalizare ad-hoc a celorlalte partide i-a ţinut în opoziţie. Coaliţia asta a fost însă foarte instabilă (vă aduce aminte de ceva?) iar în 2001 comuniştii aflaţi în opoziţie au revenit în forţă câştigând aproape jumătate din voturi şi 71 din cele 101 mandate. Moldova devenise republică parlamentară în 2000, noul parlament l-a ales preşedinte pe Vladimir Voronin. Patru ani mai târziu avansul partidului comunist s-a redus la 56 de mandate, cu principala forţă de opoziţie, Blocul “Moldova Democrată”, având 34 de mandate, restul de 11 revenind PPCD. Cu votul acestora din urmă dl Voronin a obţinut cele trei cincimi din voturile parlamentarilor necesare ca să îşi păstreze postul de preşedinte. Coaliţia “Moldova Democrată” s-a dizolvat imediat după alegeri în partidele componente: Alianţa “Moldova Noastră”, Partidul Democrat şi Partidul Social-Liberal, ultimele două fuzionând ulterior.

Iată rezultatele alegerilor parlamentare din 2009:

Alegeri Moldova 2009

Partidul Comunist a obţinut aproape 50% din voturi, şi, se pare, 61 din mandate, îndeajuns cât să aleagă singuri următorul preşedinte.

Nu sunt specialist în politica internă a Republicii Moldova. Din câte văd, însă, se poate face într-adevăr o paralelă cu situaţia din România, dar la alte momente. Mai precis blocarea comuniştilor (aflaţi pe primul loc în preferinţele electorale) prin coalizarea celorlalte forţe e similară cu situaţia din 1996 de la noi; la fel cum e similară revenirea partidului blocat în forţă după o guvernare instabilă. De aici, însă, comparaţia nu mai rezistă. În România o nouă alianţă a opoziţiei este victorioasă – ce-i drept, in extremis (la alegerile prezidenţiale) –, patru ani mai târziu. Apoi asistăm într-un interval de 5 ani la toate combinaţiile posibile de coaliţii majoritare de două partide din cele trei partide principale. Paradigma “partid continuator” vs. restul lumii nu mai e validă.

Prin comparaţie, partidele din republica Moldova nu par să fie capabile de o coalizare similară. O singură forţă politică stând contra-pondere la partidul comunist ar fi făcut, chiar şi pe acest rezultat, ca victoria acestora să fie mult mai strânsă. Aici mi se poate reproşa că acest lucru a fost făcut imposibil prin lege. E adevărat. Legea electorală a fost schimbată anul trecut, s-a introdus prevederea repetării alegerilor dacă nu se prezintă 50% din electorat, a fost interzisă candidatura posesorilor de dublă cetăţenie. Iar sistemul închis pe liste a fost configurat astfel: pragul electoral crescut de la 4 la 6% iar partidelor li s-a interzis să participe la alegeri în “blocuri”. Evident, o modificare cu dedicaţie, profund nedemocratică. Dar … cu atât mai mult. Fără îndoială că, dacă la data respectivă Republica Moldova ar fi avut o astfel de coaliţie de opoziţie atunci ar fi fost mult mai evident caracterul nedemocratic al modificării, căci aceasta ar fi impus practic dizolvarea într-un fel sau altul a blocului de opoziţie. Iar protestele opoziţiei ar fi putut avea un scop foarte precis şi eficace. Altfel, însă… nu îmi este deloc clar ce ar putea obţine protestatarii din Chişinău. Reluarea alegerilor şi renumărarea ar putea, să zicem, să modifice scorul electoral, dar ar fi o utopie credinţa că se pot schimba mai mult de 1 – 2 mandate. E drept că dacă Partidul Comunist pierde 1-2 mandate atunci nu mai poate alege de unul singur succesorul dlui Voronin. Dar dacă aşa ar sta lucrurile atunci, în cazul cel mai bun, opoziţia poate spera la o reluare a alegerilor, iar în cazul cel mai rău, dacă există indisciplină la vot, atunci riscă să devină şi mai fragmentată decât este…

[Legături: rapoartele OSCE despre alegerile din Moldova. Comisia electorală din Republica Moldova.]

Vocea poporului şi boxul partidelor

Să nu credeţi că suntem singura ţară democratică unde se întâmplă să fie dispute şi blocaje între instituţii. De exemplu, o dispută aprigă s-a stârnit, acum mai bine de un secol, între cele două Camere ale parlamentului britanic. Pentru început, lorzii au respins categoric câteva proiecte votate în Camera Comunelor, culminând cu proiectul de buget propus de un guvern. Comunele au ripostat ameninţând cu numirea a sute de lorzi care să voteze de partea guvernului, sau chiar cu desfiinţarea Camerei superioare. Până la urmă aceasta a fost lăsată fără posibilitatea de a respinge proiectele votate de Camera inferioară, putând doar să le amâne vreme de 2 ani. Termenul a fost redus apoi la un singur an, şi apoi, în fine, disputa s-a rezolvat.
Continue reading Vocea poporului şi boxul partidelor

O lecţie irlandeză despre anticorupţie

Săptămâna trecută o ştire anunţa că premierul republicii Irlanda şi-a anunţat demisia. Bertie Ahern a decis să renunţe la şefia guvernului de la Dublin, în urma acuzaţiilor de corupţie aduse de aşa numitul “Tribunal Mahon”. Episodul a trecut aproape neobservat, mai ales că era fix în toiul summit-ului NATO. Totuşi, merită să aruncăm o privire asupra lui, pentru că spune multe despre modul în care funcţionează acolo trebuşoara asta cu anti-corupţia, prin comparaţie cu ce se întâmplă aici.
Continue reading O lecţie irlandeză despre anticorupţie

Ucraina şi Georgia nu sunt admise în NATO; coerenţa nu e admisă de comentatori de politică externă

O părere de profan în ale politicii externe : a le oferi în acest moment un plan de aderare la NATO Georgiei şi Ucrainei era un proiect nefezabil, dacă nu chiar periculos. Se spune că eşecul a fost provocat de ostilitatea Rusiei, care a avut ecou în interiorul Alianţei, în principal din partea Germaniei. Da, asta poate să fie foarte bine adevărat. Dar mai sunt problemele interne ale celor două state, care reprezintă obstacole serioase pentru aderarea lor.

În cazul Georgiei, ele se numesc Abhazia şi Osetia de Sud, cele două republici separatiste aflate pe teritoriul georgian. În cazul Ucrainei, lucrurile stau ceva mai simplu: deşi la putere se află o administraţie pro-occidentală şi pro-NATO, nu există un consens politic larg în această privinţă, aşa cum există sau a existat în alte state, de exemplu în cazul României. Din contră, cel mai mare partid din Ucraina, Partidul Regiunilor, este unul foarte rusofil. Ce s-ar întâmpla cu Alianţa dacă, ulterior semnării tratatul pentru aderare, partidul respectiv revine la putere?

Promisiunea fermă şi formală că uşile NATO vor rămâne deschise pentru aceste două state e tot ce se putea obţine, practic, în acest moment.


Dincolo de asta, nu pot să înţeleg o opinie emisă de persoane publice ce nu s-ar pretinde nici pe departe profani în acest domeniu : mă refer la faptul că se consideră o înfrângere “a Statelor Unite şi a aliaţilor ei” (adică şi România) faptul că cele două state nu au obţinut planul de aderare, trecându-se peste opoziţia Rusiei. O spune Mircea Geoană, pe care-l putem suspecta că face o “declaraţie politică” – ceea ce s-ar traduce, din păcate, ca afirmaţii rituale pe care nu se poate pune vreun preţ. Dar o spune şi alde Bogdan Chirieac, care e invitat la emisiuni în calitate de, zice-se, expert în domeniu, şi oricum neutru politic.

Nu pot să înţeleg această opinie atunci când e exprimată de aceste persoane. Pentru că exact aceleaşi persoane, dnii Geoană, Chirieac şi alţii, sunt cei care-şi dădeau ochii peste cap apropo de modul “urât” în care noua putere de la Bucureşti tratează cu ţara ţarului Putin! Căutaţi reacţiile la declaraţia aceea a dlui Băsescu, apropo de respingerea ideii că Marea Neagră e un lac rusesc, o să vedeţi la ce mă refer. Şi e departe de a fi singurul exemplu. Oamenii aceştia ne-au spus permanent că Rusia trebuie să menajată, îmbunată, şi în orice caz nu supărată, că altfel ne ard cu preţul la gaze (preţ stabilit însă prin contracte din 2002, aşa cum remarcă MoROmeTe), şi că în general ne pot face ceva foarte rău dacă îi supărăm. Acum exact aceeaşi oameni declară sus şi tare că e un eşec faptul că SUA şi aliaţii gen România n-au ignorat cu totul interesele şi opoziţia Rusiei admiţând în NATO cele două ţări! Ba dl Geoană ar fi văzut şi Republica Moldova, “scoasă de sub influenţa Moscovei”, inclusă (cu forţa, probabil) în NATO.

Poate trebuie ceva experienţă în domeniul politicii externe ca să judeci această din urmă opinie, şi în general dacă e normal să evaulăm deciziile de politică externă exclusiv după calapodul “îmbunării” unora şi “supărării” altora. Dar nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama că opinia de acum se bate cap în cap cu cea anterioară…

COMPLETARE (5 aprilie) : [Camil de la Silent Minority argumentează că Europa a pierdut la acest summit. Adi de la Paralele consideră că Rusia este marea perdantă. Colegul Emil Stoica scrie foarte critic despre deciziile de politică externă ale Germaniei, inclusiv cele de la acest Summit.]

Rusia in era Medvedev?

Dmitri Medvedev, candidatul partidului Rusia Unita, a cistigat ieri, 2 martie, alegerile prezidentiale din Federatia Rusa cu ~70% din voturile exprimate.

Desigur, toate intrebarile se indreapta catre “Ce va fi de acum incolo?”. Medvedev insusi vine in intimpinarea raspunsului:

Cred ca trebuie sa promovam o politica externa independenta, asa cum s-a promovat in ultimii opt ani si a carei idee fundamentala sa fie apararea intereselor rusesti, pe intreg perimetrul si prin toate mijloacele, in cadrul normelor de drept international

Asadar, nicio schimbare. Fie ca va deveni un real personaj pe scena politica internationala, fie ca va ramine in umbra lui Putin, Medvedev va continua sa apere interesele rusesti prin toate mijloacele, intelegind de aici ca acestea vor fi politice, economice sau militare.

Cred ca mai degraba intrebarea care ar trebui sa se puna este care va fi abordarea Statelor Unite, pe de o parte, si a Uniunii Europene, pe de alta, a relatiilor cu Federatia Rusa dupa data de 7 mai; deocamdata, pentru inca o perioada de timp, ne vom afla insa in perioada tatonarilor in care SUA si UE cred ca ar face bine sa nu se gindeasca la Rusia lui Medvedev sau Putin ci, mai degraba, la Rusia si la ideea ca interesele se apara in acest moment mai mult economic decit politic sau militar.

Doc : Adi de la Paralele mi-a trimis o leapşă în articolul “Democraţia “a la russe” – un rău necesar”, întrebând cum văd Rusia în era Medvedev. Cum eu sunt lipsit de experienţă în acest domeniu, colegul Ionuţ a preluat întrebarea, scriind articolul de mai sus.

Kosovo : un punct de divergenta pe harta Europei. O ocazie sa ne intelegem cu minoritatile ?

Cazul Kosovo a revenit in atentia lumii întregi si judecând dupa ceea ce se intâmpla acum în Serbia va ramâne subiectul principal al actualitatilor si in urmatoarea perioada. Vazut din Romania, el a generat doua teme de dezbatere. Prima este legata de justificarea recunoasterii noului stat din punctul de vedere al normelor internationale de drept. Iar a doua este legata de consecintele acestei recunoasteri asupra situatiei minoritatii maghiare din Romania. Legat de prima tema nu voi spune foarte multe ; cred ca raspunsul corect este negativ si acest lucru este implicit recunoscut de pozitia comuna a statelor UE care spune ca se comite astfel o exceptie de la regula integritatii teritoriale a ONU. Pe de alta parte însa, judecând pragmatic, trebuie sa fiu de acord cu parerea lui Doc si anume ca situatia din Kosovo nu admitea vreo alta iesire. Cu alte cuvinte, nationalismul tâmp practicat prea mult timp si cu o violenta inacceptabila de majoritatea sârba a condus in final la aceasta exceptie. A doua tema este din punctul meu de vedere foarte interesanta fiindca ea repune in discutie tema minoritatilor nationale in Romania. Putem oare din postura de noi cetateni ai UE departe de evenimentele triste din 90 sa purtam o dezbatere pozitiva despre acest subiect ? Sa vedem.
Continue reading Kosovo : un punct de divergenta pe harta Europei. O ocazie sa ne intelegem cu minoritatile ?

Kosovo independent. Care ar fi fost alternativa?

Înţeleg să se dezbată despre valoarea de precedent a acestui episod, căci problema nu e nici pe departe aşa de simplă pe cât este uneori pusă. Sunt pertinente şi discuţiile despre istoria recentă şi îndepărtată, pentru că toată situaţia are nişte rădăcini acolo. Se poate pune problema din perspectiva legii internaţionale, căci e un episod care o afectează foarte grav. Toate acestea sunt în regulă, trebuie discutate şi rediscutate. Deşi personal estimez că subiectul se va răci mai rapid decât poate părea acum, fără îndoială că ce s-a petrecut duminica asta e o evoluţie care are destule motive să ne îngrijoreze.

Emblema Kosovo…Dar e o evoluţie. Întrebarea mea, ca om care nu se pricepe la politică externă e, care ar fi fost alternativa? De mai bine de 8 ani de zile Kosovo este al Serbiei doar cu numele, căci de la retragerea trupelor Belgradul nu şi-a mai exercitat efectiv suveranitatea pe teritoriul provincviei. Dacă nu independenţă, atunci ce? Realitatea este că în Kosovo avem o copleşitoare majoritate a populaţiei care nu concepe altceva decât independenţa faţă de sârbi. Că au dreptate sau nu, că au legea sau istoria de partea lor sau împotrivă, că ţara X. îi sprijină în timp ce ţara Y. îi combate – toate astea se pot discuta. Dar realitatea rămâne. Şi atunci, ce-i de făcut? Reformulez, ce-ar fi fost de făcut? Băgăm totul sub preş? Cum-necum (mai ales, necum, evident) revenim la situaţia din 1999, să vedem dacă de data asta mai iese cu război sau reuşesc să se înţeleagă? Facem un fel de loterie cu pacea în zonă? Lăsăm ca populaţia de acolo să fie de(le)portată undeva, nu ne interesează, şi înlocuită cu alta, plantată special ca să accepte suveranitatea sârbă?

Sigur, în dezbatere putem să nu punem întrebarea asta deloc, şi sugerăm în schimb ca soluţie îngheţarea ficţiunii de până mai ieri, cu un Kosovo care aparţine Serbiei, chit că exclusiv simbolic. Dar, ajută la ceva? Poate că 9 ani de negocieri şi prezenţă militară internaţională au însemnat o pace mai mult sau mai puţin sigură pentru locuitorii provinciei, însă Kosovo e un dezastru economic. Afaceri legitime nu se vor dezvolta niciodată într-o zonă cu un statut într-atât de incert, căci nu au cum. În schimb e un teren foarte propice pentru celălalt tip de afaceri, pentru mafie şi violenţă, pentru export de droguri, prostituţie, criminalitate… Nu spun că declararea independenţei rezolvă toate astea, nici vorbă. Dar din acest punct de vedere situaţia de până acum nu avea nici o perspectivă de îmbunătăţire.

[MoROmeTe are un articol şi o trecere în revistă a punctelor de vedere româneşti asupra acestui subiect.]

Papagalul cu bilete de Argint

Ştiu, e deja ştirea zilei de ieri, dar nu-s eu de vină. Evenimentele s-au desfăşurat aşa rapid încât papagalul care dă biletele a rămas într-o primă fază cu gura căscată. După care a scos din cutiuţă vreo trei, trei cazuri de abandon al oricărei logici şi de faultare gravă a bunului simţ.
Continue reading Papagalul cu bilete de Argint