Constituționalitatea comasării alegerilor

Consider că suprapunerea alegerilor locale cu cele parlamentare, prin extinderea mandatelor autorităților locale, este o decizie gravă și inacceptabilă a actualei puteri; legea nu ar fi trebuit votată și oricum ar trebui retrasă. Argumentul principal (nu unic) pentru această afirmație este că o modificare de acest fel, făcută pentru ceea ce puterea percepe a fi interesul ei imediat și partizan, duce la crearea unui precedent. De fapt, la întărirea lui, pentru că el deja există. Puteri succesive vor dori același lucru: schimbarea unilaterală și pe ultima sută de metri a legislației electorale. Asta va duce la volatilitate; adică la lipsa unor reguli stabile, acceptate, predictibile pentru desfășurarea alegerilor.

De ce ar fi așa ceva de nedorit? Pentru că procesul electoral democratic nu se reduce la vot, altfel n-ar mai avea nicio noimă. Menirea alegerilor este să legitimeze o putere și un program politic, prin urmare electorii au dreptul la mai mult decât un vot: au dreptul să vadă o legătură clară, naturală și puternică între votul lor și rezultatul lui, inclusiv direcția politică adoptată de stat după alegeri. Orice lucru care afectează această legătură, în fiecare din cele 3 atribute ale ei, reprezintă ceva inacceptabil. Iar volatilitatea legilor electorale afectează claritatea legăturii, pentru că durează până când alegătorul mediu vede relația dintre vot și rezultatul lui conform sistemului electoral – de obicei, înțelegerea asta vine pe baza experienței. De asemenea, mai e afectată puterea legăturii, pentru că schimbarea permanentă a legilor electorale dă publicului senzația că rezultatul alegerilor a fost determinat mai puțin de vot, cât de schimbarea electorală respectivă. Senzație uneori îndreptățită, cel puțin în parte.

Am mai scris despre asta. Curtea Constituțională urmează astăzi să se pronunțe asupra constituționalității legii care prevede comasarea. Am mai scris și despre modul de funcționare al acestei instituții:
1. Curtea Constituţională trebuie să fie oarbă în exercitarea rolului de protejare a Constituţiei.
2. Curtea Constituţionale trebuie să fie permanent şi extraordinar de atentă să nu îşi folosească puterile pentru nimic altceva.

Se vorbește des despre Curte ca instituție sau despre decizii ”politizate” pe care le-ar lua judecătorii de acolo. În general, însă, comentatorii definesc expresia asta după tipicul ”decizia Curții e politizată pentru că eu nu o consider bună; consider că a fost dată pentru partidul căruia îi sunt împotrivă etc.” Definiția asta ignoră rolul Curții și este, în mod ironic, contradictorie. O decizie politică este, prin definițe, o decizie pe care cel sau cei care o iau o consideră oportună; și nu au nevoie de altceva pentru a avea dreptul s-o ia. Curtea Constituțională, însă, la fel ca orice altă Curte, nu are dreptul să ia deciziile pe temeiuri de oportunitate, ci strict pe temeiuri de lege. Cei 9 judecători ar putea avea o opinie foarte puternică și foarte bine argumentată că această lege e una proastă. De fapt, sper să aibă, așa o consider și eu! Însă ei își pot urmări aceste opinii doar în exact aceeași măsură în care pot să o fac și eu și ceilalți cetățeni ai României: de la exprimarea lor publică și până la vot. În calitatea lor de judecători, trebuie să lase opiniile personale la o parte; Curtea nu are voie să ia decizii politice, cu alte cuvinte nu are dreptul să ia decizii pe temeiul că judecătorii le consideră oportune, indiferent de tăria argumentelor, indiferent cine altcineva le mai consideră astfel. Apărarea legii fundamentale este singurul temei care le poate îndreptăți deciziile; prin urmare, când vine vorba de o lege, singurul motiv pentru care judecătorii i se pot opune e că ar încălca Constituția.

Or, în ce privește comasarea alegerilor, nu găsesc un singur pasaj în textul legii fundamentale care ar putea să fie încălcat de textul ei. Constituția nu specifică durata mandatului autorităților locale; prin urmare acest lucru poate fi stabilit, și modificat, de legislativ așa cum consideră oportun (cu alte cuvinte, e o decizie politică a parlamentului). Dacă durata unui mandat este prelungită în mod nerezonabil atunci se poate argumenta că se încalcă pasajul constituțional privind caracaterul ales al administrației locale. Dar prelungirea cu șase luni a unui mandat nu poate intra în această categorie…

Nu știu exact conținutul contestației depuse; poate sunt alte argumente, de formă, care să fie valide. Cel de fond însă, nu e valid. Din nefericire, Curtea Constituțională a dezamăgit mult prea des, a ignorat mult prea des rolul de gardian al Constituției și a luat decizii politice, decizii pentru care a adus argumente de oportunitate. De cele mai multe ori, deciziile astea nu au fost neapărat, în intenție cel puțin, o încercare a Curții de a câștiga mai multă putere; de cele mai multe ori speculez că la baza lor a stat chiar un fel de lașitate, o încercare de a lua decizii care să supere pe cât mai puțini din actorii politici, în principal. Tot din nefericire, citesc extrem de rar comentarii privind deciziile Curții care să țină cont de asta. Cum spuneam mai sus, de obicei Curtea e criticată pentru ”decizii politice” cu argumentul că decizia nu este în acord cu politica pe care comentatorul cu pricina o susține.

În ce mă privește, politica pe care o susțin e că legea privind comasarea alegerilor este o greșeală gravă și trebuie retrasă. Dar asta nu înseamnă că voi cere judecătorilor să blocheze legea, adică să ia o decizie politică fără temei constituțional. Cei care au aceeași opinie despre oportunitatea legii ar trebui să ceară decizii politice instituțiilor care au acest drept, și anume parlamentului. Nu doar legea trebuie retrasă, ci și precendentul trebuie oprit modificând și Constituția: orice modificare de substanță a legilor electorale nu poate intra în vigoare decât după următoarele alegeri generale sau referendum național desfășurate pe legea veche.

Curtea Constituțională dă cu stângul în drepturi

Curtea Constituțională ne aduce vești foarte grave, uluitoare …dar care ar trebui să ne facă să ne simțim foarte mândri. Până acum priveam Occidentul ca model de urmat în materie de sistem constituțional și regim al drepturilor omului. Ei bine, se pare că nu e deloc așa; cei nouă judecători constituționali români au descoperit că statele europene și americane sunt cu mult în urma noastră la acest capitol, că statul român e un fel de oază de civilizație între barbari.

Au afirmat asta, cât se poate de clar, în avizul consultativ dat astăzi propunerii de revizuire a Constituției.

De exemplu, proiectul prevede ca viitorul Consiliu Superior al Magistraturii să aibă 6 membri numiți de autoritățile publice alese (Parlament și Președinte) și 10 membri aleși de magistrați. Raportul actual este de 2 : 14. Curtea Constituțională a avizat negativ acest punct, pe temei că astfel s-ar încălca independența justiției. Dacă așa stau lucrurile atunci concluzia inevitabilă este că țările occidentale stau îngrozitor la capitolul independență a justiției. Nici nu merită să le pomenim pe cele în care nici măcar nu există o instituție similară, funcțiile ei fiind în sarcina directă a instituțiilor alese, sau chiar a publicului. Dar chiar și în cele care încearcă palid să ne copieze exemplul lucrurile stau mult mai rău. În Italia, raportul între magistrați și ne-magistrați în CSM este 1:2, similar cu cel propus de președinte. În Franța raportul e 1:1, la fel stau lucrurile și în Belgia; aceștia au avut și naivitatea ridicolă să ofere o explicație: paritatea ar fi, cică, necesară pentru a evita ”reflexul corporatist” al magistraților și pentru că instituția are nevoie de viziunea și experiența unor ”consumatori” de justiție. Ce oameni ciudați, se laudă cu asta în loc să declare că e neconstituțional! Iar situația este gravă: niciuna, niciuna din aceste țări nu își dă seama că un CSM astfel alcătuit ar aduce atingere independenței justiției. Noroc cu bravii noștri judecători, altfel riscam să pierdem statutul de strălucit exemplu pe care îl putem da Franței, Italiei, Belgiei la acest capitol!

La fel stau lucrurile și în ce privește alt pasaj din Constituția actuală, cel privind prezumarea averii ca fiind licită, pasaj care dispare conform proiectului de revizuire. Și această modificare a fost avizată negativ de Curte, ”deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate”. Or, e un fapt ușor verificabil că nu găsim prevederi similare în Constituțiile statelor europene. Prin urmare, ceea ce afirmă Curtea Constituțională română, la fel de evident ca și cum ar fi scris-o negru pe alb, este că suntem campioni la acest capitol, în timp ce sărmanii cetățeni germani, englezi sau olandezi trăiesc în țări unde dreptul la proprietate are de suferit. Va trebui, eventual, ca judecătorii constituționali să oblige statul nostru să ia măsuri ca să limiteze valul previzibil de cetățeni occidentali grăbindu-se să intre sub nivelul de protecție fără egal al drepturilor omului pe care îl oferă România.

Trebuie să abandonez aici tonul de pamflet de până acum, am recurs la el pentru că e cel mai potrivit pentru a descrie genul de aberații pe care Curtea tocmai le-a publicat. Nu vreau să fiu greșit înțeles. Faptul că averea nu mai e prezumată a fi licită nu înseamnă că de mâine oricare dintre noi își poate pierde mașina, sau apartamentul, sau hainele de pe el pe motiv că nu are  chitanțe de când le-a cumpărat. Confiscarea se face în continuare după o lege, lege care trebuie să treacă de filtrul Curții Constituționale. Dreptul la proprietate rămâne la locul lui, protejat de Curțile de judecată, sau, dacă acestea nu-și fac datoria, de CEDO. Ceea ce dispare este un obstacol de a face o astfel de lege care să privească cazurile grave și, în același timp, evidente. Avem destule exemple de averi făcute prin tunuri, averi pe care prevederea respectivă le-a pus la adăpost. Avem cazuri de oameni condamnați la închisoare pentru astfel de tunuri însă, cât timp statul nu poate dovedi că un bun a provenit dintr-o infracțiune, nu se poate atinge de el. Rezultatul este unul scandalos și umilitor: chiar și atunci când justiția penală își face datoria și condamnă avem situația în care, raportând durata de încarcerare cu averea făcută la modul infracțional, reiese că a fura în stil mare este cea mai rentabilă ocupație din România. Și e una protejată constituțional.

Oricum, mai sus e o opinie cu caracter politic, și e oferită ca paranteză. Cineva ar putea argumenta că prevederea respectivă trebuie să rămână, formulată în alt fel. Sau poate fi trecută în lege. Cineva ar putea argumenta că e bine  să avem în continuare pasajul exact cum este acum și exact unde este acum, în Constituție. Sunt puncte de vedere la fel de valide. Ce nu pot accepta e afirmația că scoaterea prevederii din Constituție ar aduce atingere dreptului la proprietate, asta e aberația pe care am demonstrat-o mai sus prin reducere la absurd. Nu e vorba de dreptul unor oameni, ci de ”drepturile” unor anumiți oameni, pe care aceștia le-au căpătat, nu o dată, în dauna drepturilor altora. Iar situația asta e și mai clară în alt exemplu de revizuire avizată negativ de Curte:

Judecătorii constituționali nu sunt de acord cu eliminarea imunității parlamentare și ministeriale. Motivul? Ar fi echivalentă cu, citez: ”suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică”! Stupefiant. Expresia e o contradicție de termeni. Nu doar că nu sunt, dar drepturile fundamentale nu pot fi recunoscute unei ”persoane care ocupă o demnitate publică”, așa cum nu pot fi recunoscute niciunei alte sub-categorii. Drepturile fundamentale sunt universale. Sunt universale în Constituția noastră (recunoscute doar ”cetățenilor”), sunt  universale în constituțiile tuturor statelor civilizate, sunt universale și în Convenția semnată de România care vorbește chiar din titlu despre ”drepturi ale omului”, nu ale bugetarului, demnitarului, magistratului etc.

Curtea Constituțională ne-a dat o știre gravă, dar nu e cea din primul pasaj, și nici nu e vreun motiv de mândrie. Ne-a dat știrea că este în continuare perfect capabilă să-și dea plenar cu stângul în dreptul. Atât.

Justiţia la vânătoare de miniştri

Nu mai avem ministru de interne, nici măcar interimar. Actele administrative pe care ar trebui să le semneze ministrul sunt, dacă nu mă-nşel, emise sub semnătura secretarilor de stat, un fel de soluţie de avarie, nu ştiu cât de bine acoperită legal. Cum s-a ajuns aici? Prin decizia justiţiei, mai exact a Curţii de Apel Bucureşti.

Să încep prin a corecta două erori pe care le-am văzut în articolele de pe Realitatea TV şi prin alte părţi: prima eroare, decretul prezidenţial atacat în instanţa de contencios administrativ nu e cel de revocare a dlui Dan Nica, ci este cel imediat ulterior, de numire ca interimar a ministrului Blaga; a doua corectură, Curtea nu a decis că acesta ar fi ilegal, ci că până la pronunţarea asupra legalităţii decretul va fi suspendat de la executare.

Nu ştiu temeiurile acestei hotărâri, dar ea crează o situaţie confuză. Dl Nica rămâne revocat, cum spuneam decretul de revocare a lui n-a fost atacat şi e în vigoare, ministrul în exerciţiu a fost practic suspendat de CAB, iar altul nu poate fi numit în loc pentru că şi decretul acela ar putea fi suspendat pe baza precedentului, ca să nu spun că dacă ulterior instanţa va decide că decretul de numire a dlui Blaga e legal ne putem pomeni cu doi miniştri în funcţie.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, Curtea Constituţională s-a pronunţat astăzi asupra aceleiaşi situaţii. Curtea fusese sesizată de preşedintele Senatului, care reclamase un conflict juridic de natură constituţională între Preşedinte şi Parlament odată cu numirea dlui Blaga în postul de ministru interimar. Judecătorii au respins sesizarea dlui Geoană. Conform garantului supremaţiei Constituţiei, preşedintele are voie să numească miniştrii interimari. Mai trebuie doar să convingă Curtea de Apel Bucureşti.

COMPLETARE: Citesc acum că odată cu publicarea deciziei CAB dl Blaga îşi deleagă competenţele către secretarii de stat. Or, chiar asta subliniază problema de care pomeneam în primul paragraf, nu văd cum poate dl Blaga să delege competenţele de ministru de interne, de vreme ce prin decizia instanţei el nu ocupă de jure postul respectiv.

O poveste cu prinţi, candidaţi la-mpărat şi crize rele

“Erati constient ca daca semnati numirea d-lui Johannis se termina cu criza politica si aveam un Guvern care putea sa intre imediat la lucru. ”

Afirmă unul din interlocutorii dlui Băsescu de pe Hotnews, ca parte a unui reproş. Acum, eu citesc doar afirmaţia, nu am cum să ştiu cine e autorul ei. Dacă e vorba de unul din purtătorii de mesaj ai partidelor opuse preşedintelui, atunci felicitări, îşi face treaba foarte bine. E posibil, totuşi, să fie cineva care afirmă sincer aceste lucruri, convins de adevărul lor. Iar dacă aşa stau lucrurile, merită să expun aici genul de analiză care ar duce la o astfel de concluzie:

“A fost odată ca niciodată o fetiţă foarte cuminte, şi mama ei îi făcuse cadou o scufiţă…”

… scuze, am greşit analiza. Reluăm:

“A fost odată ca niciodată un candidat Roşu la împărat, deştept, frumos şi viteaz. Mai era şi candidatul Galben (sau Lila?) la împărat, care era şi el harnic, viteaz şi bun la suflet. În timpul acesta oamenii erau îngroziţi de Criza cea rea care bântuia prin ţară. Candidatul Roşu şi cel Galben nu ştiau cum să lupte cu criza şi asta le întuneca zilele şi lumina nopţile, nelăsându-i să doarmă. Deodată, dintr-un ţinut foarte îndepărtat, apăru zâmbind prinţul Klaus, care era şi el alea-alea. Cei doi candidaţi i-au recunoscut imediat valoarea, şi i-au promis fiecare partidul de soţie şi jumătate din împărăţie dacă îi scapă de criză. Iar prinţul, zâmbind, a acceptat. Singura problemă era că împărăţia nu era încă a lor de dat, ci era a lui Portocaliu-Împărat, chel şi arţăgos. Prin urmare, Candidatul Roşu şi cel Galben la-mpărat au aruncat după el cu oglinzi fermecate, piepteni şi alte imprecaţii, până l-au convins să-l accepte pe prinţ. După care Klaus a băgat, zâmbind, Criza cea rea în pământ şi i-a tăiat toate capetele dintr-o lovitură. Şi toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi! Sfârşit.”

Cei care sunt mulţumiţi cu analiza de mai sus se pot opri din citit aici.


Lăsând poveştile la o parte, susţinerea de care se bucură dl Johannis din partea partidelor opuse preşedintelui nu are nicio legătură cu criza, şi nici cu iluzoriile sale calităţi de tehnocrat sau independent. Singura calitate care l-a propulsat pe dl Johannis în situaţia asta este imaginea foarte bună pe care o are. Din princina ei, şi a circumstanţelor, faptul că dl Băsescu îi respinge candidatura îi creează preşedintelui în exerciţiu o problemă serioasă de imagine, cu o lună înainte de alegeri. Pe scurt, prinţul Klaus e folosit de cei doi candidaţi ca armă împotriva lui Portocaliu-împărat, şi cam atât. Să fim bine-înţeleşi, politica e competitivă şi aplaud sincer inteligenţa acestei mişcări din partea lui Crin Antonescu; dar o aplaud pentru ceea ce e, o mişcare de campanie, o lovitură dată preşedintelui Băsescu.

Or, indiferent de alte lucruri care sunt încă neclare, un lucru poate fi spus clar încă de pe acum: pe 7 decembrie anul acesta imperativul înfrângerii electorale a dlui Băsescu va înceta să mai existe. Fie că va pierde în alegeri, fie că va câştiga un nou (şi ultim!) mandat, pentru dl Băsescu personal aceasta va fi probabil ultima bătălie electorală. Ce se va întâmpla atunci, în condiţiile în care primarul Sibiului va ajunge premier? Îşi pune cineva întrebarea asta? Haide să facem noi exerciţiul, nu e foarte greu. Dacă pe 6 decembrie dl Băsescu va câştiga un nou mandat sunt convins că PSD se va alinia cuminte împreună cu PNL în spatele premierului Johannis. Va fi o repetare a exerciţiului incomod pe care l-au făcut în 2007-2008 şi pe care au promis că nu-l vor mai face, dar care va fi singura cale de a-l bloca pe preşedinte să-şi desemneze premierul. Vom avea o guvernare fără un program clar, sprijinită de două partide care vor ajunge destul de rapid la rivalitate (peste 2 ani şi ceva avem noi alegeri parlamentare), cu o majoritate fragilă în parlament şi cu un preşedinte re-legitimat de electorat aflat în opoziţie. Asta să fie “soluţia” la criză? Nici măcar nu mai e basm, e de-a dreptul farsă. Iar acesta e scenariul bun, măcar avem repetarea unei situaţii pe care o ştim, pentru care suntem deja rodaţi, şi noi şi actorii politici ai crizei. Scenariul prost, din acest punct de vedere, este cel în care contra-candidatul său câştigă alegerile. Dacă cineva îşi închipuie că noul preşedinte Geoană şi PSD vor sta cuminţi pe margine şi vor aplauda guvernarea independentă a lui Klaus Johannis atunci îi sugerez insistent să citească analizele politice semnate de P. Ispirescu sau de fraţii Grimm. Altfel decât în cazul în care dl Johannis va accepta (zâmbind, probabil) să renunţe la acelaşi mandat pe care acum pare atât de dornic să-l obţină, vom asista la o nouă perioadă de coabitare preşedinte contra premier, fără să avem vreo garanţie, de exemplu una bazată pe precedent, cum o să decurgă acest conflict. Oricum, premisele lui se văd deja, chiar şi acum când candidaţii au tot interesul să păstreze imaginea de unitate. Plecând de la ipoteza că va câştiga preşedinţia, dl Geoană spune destul de clar că după 6 decembrie l-ar vrea pe marele luptător împotriva crizei, Klaus Johannis, trimis înapoi la Sibiu. Dl Antonescu, fireşte, nici nu vrea să audă de aşa ceva.

Pe scurt, desemnarea ca premier a dlui Johannis înainte de alegerile prezidenţiale, în condiţiile în care nu există niciun mecanism legal sau cutumiar de îndepărtare a lui din post după alegeri, nu face decât să pregătească o criză viitoare. Ştiu că amatorii de poveşti ar vrea să audă lucruri simple, gen “Băsescu cel cu crizele”, “conspiraţia parlamentarilor ticăloşi”, împăratul cel rău, prinţul cel bun etc.; ştiu că amatorii de partide sunt gata mereu să le servească poveştile astea. Analiza şi experienţa însă demonstrează un lucru simplu: criza politică vine din sistem, am evitat-o doar în perioadele în care preşedintele s-a înţeles cu premierul sprijinit de o coaliţie parlamentară fără un interes electoral imediat. E o ecuaţie pe care o s-o vedem aplicată şi pe viitor.

Normalitatea prost inteleasa

 Mai intai a fost o declaratie destul de ciudata a ministrului Nica despre o frauda electorala care se pune la cale pentru alegerile prezidentiale. Nimic socant in sine, atata vreme cat toate alegerile din 90 incoace au starnit suspiciuni, uneori pe buna dreptate. Afara poate de faptul ca dl. Nica este reprezentantul unui partid care s-a straduit de-a lungul timpului mai degraba sa ascunda fraudele decat sa le dea in vileag. Cert este insa ca putin timp dupa aceea ministrul de interne a fost rasturnat de un autobuz imaginar, fapt care a provocat un incediu pe scena noastra politica. Majoritatea s-a dezintegrat, guvernul a cazut, toate acestea pe fondul unor acuzatii reciproce de tradare, de iresponsabilitate, de politicianism si asa mai departe. Cei mai multi comentatori  sunt chiar mai drastici  in a-i acuza pe cei care, in opinia lor, se fac responsabili de actuala criza politica. In viziunea  dlui Tismaneanu bunaoara asistam la un   

” … Spectacol dezolant, exhibitionism isteroid  al unor oameni pentru care ideile sunt moneda calpa, valorile se confunda cu presul de sters picioarele, iar statul de drept este o gluma grotesca.”

Chiar asa sa fie oare ? Eu cred ca nu, dimpotriva consider ca tot ceea ce s-a intamplat in ultimele zile pe scena politica este normal. Ma grabesc insa sa precizez ca normalitatea nu este o notiune absoluta ci – dupa cum ii spune si numele – ea face referinta la niste norme in raport cu care judecam prin comparatie o stare de fapt. Daca ne referim la normele democratice ale unor tari precum Anglia, sau Franta (evocata de Doc in precedentul articol) atunci, pe buna dreptate, putem considera ca ne gasim intr-o situatie anormala.  Doar ca in tarile respective, regulile jocului politic – incepand cu cea de baza, textul Constitutiei – sunt foarte diferite. Ar trebui asadar sa analizam evenimentele recente in raport cu aceste reguli pentru a vedea daca ele sunt consecinte normale sau opera unor exhibitionisti isteroizi. Iata deci in cele ce urmeaza cateva dintre textele fondatoare ale democratiei noastre si implicatiile lor in ultimele evolutii politice. 

1. Sistemul de vot.  

Bazat pe principiul proportionalitatii, acesta a produs majoritati guvernamentale stabile atata timp cat partidul ex-comunist sub diferitele sale denumiri a pastrat influenta politica a fostului partid-stat. Ulterior insa  s-au succedat guverne cu sustinere minoritara, coabitari, aliante bazate pe partide balama, sau aliante contra naturii, cum este si cea din spatele fostei majoritati.  Principalul factor declansator al crizei actuale este dificultatea de-a forma o majoritate guvernamentala solida. Alianta intre cele doua partide mari nu poate fi durabila iar cele intre un partid mare si unul mic sunt in general ingreunate de pretentiile exagerate acestuia din urma (cazul UDMR-ului in negocierile actuale)  date de statutul de faiseur de roi. Prea putini sunt cei care admit ca aceasta situatie este normala in contextul unui sistem proportional. In Franta sistemului proportional din republica a IV-a instabilitatea guvernamentala era mai mare decat cea pe care o observam la noi. 

2. “Mandatul Presedintelui Romaniei este de 5 ani” (Constitutia Romaniei, art. 83)

Aceasta prevedere, introdusa in mod neinspirat in 2003, agraveaza instabilitatea de care vorbeam. Pe de o parte  coabitarea intre un presedinte si un premier din partide diferite este in aceste conditii mult mai probabila. Daca vrem sa ne raportam la normele democratice din Franta, trebuie sa tinem cont de faptul ca acolo s-a egalizat durata celor mandate  tocmai pentru a evita aceste coabitari. Pe de alta parte, alegerile prezidentiale in timpul mandatului parlamentar fragilizeaza coalitiile de guvernare. Liderii partidelor respective se afla in campanie unul impotriva celuilalt ceea ce face foarte dificila intelegerea la guvernare. Nu intamplator prima cadere prin motiune de cenzura a unui guvern s-a produs de abia acum. Atat PSD-ul cat si PNL-ul erau obligati sa provoace caderea guvernului fiindca, daca n-ar fi facut-o, ar fi dat un semn de slabiciune care le-ar fi anulat sansele pentru prezidentialele din noiembrie. Se poate vorbi la nesfarsit despre lipsa de responsabilitate a celor care au daramat un guvern in vreme de criza, in realitate acestia nu aveau alta solutie, decizia lor este asadar una  absolut normala. 

3. a. “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.” (Constitutia Romaniei, Art. 103)
3.b. “Presedintele Romaniei nu il poate revoca pe primul ministru” (Constitutia Romaniei Art. 107)  

Reteta pentru a crea un sistem politic care sa nu duca lipsa de evenimente precum actuala criza este cum nu se poate mai simpla : scrieti “Constitutie” deasupra celor doua articole de mai sus si vedeti ce se intampla. Inainte de-a la analiza impreuna, sa lamurim continutul articolului 103. In pofida diverselor discutii semantice din ultima vreme sensul sau este cat se poate de clar. Presedintele desemneaza primul ministru fara a fi obligat sa tina seama de propunerile partidelor din timpul consultarilor. Termenul de “consultare” are acelasi sens si in Constitutia Franceza de exemplu. “Majoritatea parlamentara” rezultata dintr-o coalitie ad-hoc  care ar dori un candidat propriu nu are sens legal decat atunci cand se voteaza in parlament. Iar daca in acel moment aceasta  se afla in contradictie cu presedintele se ajunge dupa cum e si firesc la alegeri anticipate. 

Sigur ca bunul simt spune ca presedintele ar trebui sa tina seama de propunerea unei majoritati ad-hoc. (Sa nu uitam  ca in 2004 acelasi presedinte a modificat o majoritate rezultata din alegeri printr-un procedeu similar). Motivul acestor actiuni este strict continut in articolele constitutionale sus citate. Ele ii acorda presedintelui un statut foarte ciudat : el are bagheta magica cu care transforma un politician oarecare in seful executivului dupa care isi pierde puterile in favoarea acestuia. Prin urmare, puterea politica pe care i-o garanteaza legea fundamentala este maximala inaintea alegerii primului ministru ceea ce inseamna  ca presedintele isi joaca de fapt  cariera politica in clipa in care procedeaza la aceste desemnari. Lesne de dedus de aici de ce presedintele NU putea sa-l numeasca premier pe Klaus Johannis. Sigur, motivatia cu FMI-ul n-a convins pe nimeni mai cu seama ca guvernul Boc nu s-a remarcat prin abundenta de specialisti in finante. Mai putin s-a vorbit despre adevarata cauza a refuzului lui Traian Basescu : ar fi anormal ca un presedinte in functie – oricare ar fi el – sa accepte un premier sustinut de opozitie cu o luna inainte de-a candida pentru un nou mandat. Daca ar face-o, ar diminua drastic miza alegerilor prezidentiale si implicit propria influenta politica.     Aceasta pentru  ca, chiar in conditiile in care ar castiga alegerile din primul tur, capitalul electoral astfel obtinut nu i-ar da dreptul la vreo decizie in privinta executivului. 

In concluzie, este inutil sa invocam in dezbatere bunul simt sau anumite cutume din alte tari democratice atata  vreme cat regulile jocului politic de la noi ii defavorizeaza pe cei care actioneaza ca atare. In exemplul francez, analizat de Doc in articolul precedent, regula este ca presedintele poate sa dizolve parlamentul. Faptul ca, in momentul alegerii unui nou presedinte premierul demisioneaza, este  o consecinta directa a acestei prevederi consitutionale si nu a vreunei reguli nescrise de buna purtare. Revenind la politica autohtona, daca normalitatea din prezent nu ne place, aceste reguli trebuie schimbate. Daca nu ne plac conflictele intre doua entitati care impart puterea executiva, trebuie facut in asa fel incat puterea executiva sa fie exercitata doar de una. Iar cand nu este posibil trebuie prevazuta rezolvarea rapida a conflictelor, prin alegeri. Este limpede ca in  absenta oricarei revizuiri asteptam degeaba vreo schimbare esentiala si ramanem cu un sistem politic demn de Farfuridi. 

Despre cutumele inexistente şi vina exagerată a Constituţiei

Franţa a cunoscut trei guverne de coabitare de la instaurarea celei de a cincea republici. Fiecare a fost numit la capătul unui scenariu similar: 1. alegerile parlamentare produc o Adunare Naţională care are o majoritate opusă politic preşedintelui în exerciţiu; 2. premierul demisionează; 3. preşedintele numeşte în postul de premier pe liderul partidului câştigător în alegerile parlamentare, sau propunerea făcută de acesta. Nu există un caz în care alegerea unui preşedinte opus politic majorităţii parlamentare şi guvernului să fi dus la coabitare, asta dintr-un motiv simplu: preşedintele francez poate dizolva parlamentul când doreşte; de fiecare dată când s-a aflat în situaţia descrisă mai sus, preşedintele a dizolvat imediat parlamentul iar alegerile au produs o majoritate favorabilă lui. Avem alt caz semnificativ pentru discuţia noastră: premierul de Villepin a demisionat în ultima zi a mandatului dlui Chirac, astfel încât preşedintele nou ales să poată lucra imediat cu un guvern numit de el.

Luaţi la purecat Constituţia Franţei, căutaţi acolo un singur articol care să justifice – nu, să oblige astfel de episoade. N-o să găsiţi aşa ceva. N-o să găsiţi un cuvinţel spus despre coabitare, nicăieri nu scrie că preşedintele are alte atribuţii după alegerea unei Adunări Naţionale sau ceva asemănător. Prevederile privind primul ministru sunt extrem de simple: e numit de preşedinte, punct. Fără condiţionări, fără consultări cu partidele, fără învestitură în parlament. E adevărat că parlamenul poate obliga guvernul să demisioneze, după tipicul unui sistem parlamentar. Dar alte cazuri de terminare a mandatului nu există. Premierul poate demisiona dacă doreşte, dar, altfel decât printr-o moţiune de cenzură, nu poate fi obligat să o facă.

Vă vine să credeţi? S-ar zice că francezii au o constituţie mai proastă decât a noastră, chit că orice blocaj de la noi ajunge să fie reproşat textului legii fundamentale. Or, cu o lege fundamentală mult mai …lejeră sistemul politic francez funcţionează de atâta timp fără asemenea blocaje. Cum e posibil?

Scriam mai demult că primejdia majoră este să ajungem să credem că, de vreme ce lucrurile de aici nu par să iasă dintr-un tipic, atunci tipicul acela reprezintă normalitatea, sau cel puţin ceva inevitabil. În aceste condiţii, faptul că sistemul politic francez a reuşit să funcţioneze vreme de 50 de ani ar apărea de-a dreptul miraculos. Repet, nicio prevedere constituţională nu obligă preşedintele francez să numească un anumit prim ministru. Nicio prevedere constituţională, alta decât cea privind moţiunea de cenzură, nu obligă un guvern francez să demisioneze.

Dacă tipicul nostru s-ar combina cu constituţia franceză atunci în caz de coabitare preşedintele ar fi numit un premier agreat de el, parlamentul l-ar fi demis, preşedintele l-ar fi numit din nou, parlamentul l-ar fi demis şi tot aşa, până când parlamentul ar fi putut fi dizolvat, cine ştie, poate şi după aceea. Iar un premier în postura lui de Villepin ar fi fluturat Constituţia în faţa preşedintelui atrăgându-i atenţia că până când nu e demis printr-o moţiune de cenzură adoptată în parlament e liber să-şi continue mandatul. Nu sunt atât de familiar cu mediul politic francez, dar cred că asemenea scenarii sunt de neconceput. E de neconceput ca preşedintele să încerce să îşi impună voinţa politică în faţa unei majorităţi proaspăt alese, e de neconceput ca un premier să îşi schimbe peste noapte susţinerea politică în parlament doar ca să-şi continue mandatul, e de neconceput ca preşedintele nou ales să nu aibă posibilitatea să-şi pună în aplicare programul politic cu care a fost ales.

De ce stau lucrurile aşa? Simplu, sistemul francez funcţionează astfel, nu în virtutea unor prevederi constituţionale, ci în virtutea unor cutume. Cutume care se bazează pe un principiu democratic fundamental, şi anume că opţiunea politică a electoratului nu poate fi ignorată. “Mandat” nu înseamnă doar învestirea într-un post, înseamnă şi o obligaţie, atât pentru cel învestit ci şi pentru restul instituţiilor statului. Nu scrie nicăieri în Constituţia franceză că preşedintele devine mai puţin preşedinte după ce a fost aleasă altă Adunare Naţională, dar nici nu trebuie să scrie: parlamentului i s-a oferit un mandat politic pe care inclusiv preşedintele în excerciţiu e obligat să-l respecte, numind premier pe oponentul său politic. Nu scrie nicăieri în constituţia franceză că un premier trebuie să îşi dea demisia după alegerile prezidenţiale, dar nici nu trebuie să scrie: preşedintelui i s-a oferit un mandat politic, pe care inclusiv premierul trebuie să-l respecte, depunându-şi demisia.

Pe baza acestui principiu ar trebui să funcţioneze şi sistemul nostru, nu neapărat pe baza constituţiei: aflat în ultimele luni de mandat, preşedintele Băsescu trebuie să accepte că mandatul politic aparţine parlamentului şi să desemneze premierul susţinut de majoritatea de acolo. Pe baza aceluiaşi principiu premierul Johannis (sau Croitoru) ar trebui să-şi ofere demisia imediat după alegerile prezidenţiale, dând dreptul preşedintelui ales să-l reconfirme sau să desemneze un premier pe baza noului său mandat politic.

Două observaţii finale. Nu spun că nu avem probleme care vin direct din textul constituţional, avem destule, inclusiv faptul că în timp ce legea fundamentală franceză face din preşedinte un actor politic major, la noi lucrurile sunt, după expresia dlui Iorgovan “temperate”, dar e cât se poate de neclar în ce măsură. Constituţia trebuie revizuită, şi din acest punct de vedere şi din altele. Ce spun aici este doar că un text constituţional e menit să fie completat de cutume care să facă sistemul să meargă, iar la noi aceste cutume nu există. A doua observaţie este că francezii au acceptat în fine că există o problemă cu coabitarea, respectiv cu faptul că preşedintele nou ales trebuie să dizolve parlamentul vechi ca să-l “alinieze” opţiunilor sale politice – prin urmare au decis să suprapună mandatul parlamentar cu cel prezidenţial ca să evite astfel de situaţii. Ei au făcut asta exact în timp ce noi, din puţul înţelepciunii, făceam calea inversă, cu ocazia revizuirii din 2003.

Să interpretăm cu grijă o Constituţie scrisă neglijent

Prima problemă a apărut odată cu revocarea dlui Nica şi numirea dlui Blaga ca interimar. Dl Dragnea a ieşit public spunând, destul de secretos, că “Băsescu şi Boc au făcut o greşeală”, că ar fi semnat acte oficiale lovite de nulitate. Secretul a devenit apoi ceva mai limpede şi pentru presă, ba chiar şi în comentariile de pe acest blog: e vorba de modul în care a fost numit înlocuitorul dlui Nica după revocarea acestuia din postul de ministru.

Constituţia spune aşa:

În ce priveşte încetarea funcţiei de membru al guvernului:

“Art. 106. Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. ”

În ce priveşte interimatul funcţiei de membru al guvernului, acesta e prevăzut în articolul privindu-l pe primul-ministru.

“Art. 107. (…)

(2) Preşedintele României nu-l poate revoca pe primul-ministru.

(3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.

(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.”

Pe litera Constituţiei: ministrul Dan Nica a fost revocat din funcţie, pentru interimat se aplică aliniatul 4, care spune că numirea interimară la ministere se face la propunerea primului-ministru pe o perioadă de 45 de zile, în rest aplicându-se corespunzător aliniatul precedent. Însă, surpriză, aliniatul precedent exclude explicit revocarea dintre condiţiile pentru a fi aplicat! Iar cum asta e situaţia dlui Nica, ar rezulta că numirea unui interimar, în persoanal lui Vasile Blaga, la ministerul de Interne s-a făcut încălcându-se Constituţia.

Pe de altă parte, o asemenea interpretare produce o situaţie anormală: ar rezulta că miniştri revocaţi au alt statut decât miniştri demisionari, ar rezulta că premierul nu poate numi un interimar în locul unui ministru revocat – adică, în efect, pentru durata de interimat, nu-l poate revoca.

Interpretarea anterioară a ignorat acel termen care apare în aliniatul 4: prevederile aliniatului 3 s-ar aplica corespunzător şi miniştrilor: interpretarea acestui termen ar fi că se aplică în măsura în care situaţiile lor juridice sunt similare cea a premierului, subiectul aliniatului referit. Or, deşi lucrurile nu sunt explicit scrise, premierul are un statut special faţă de miniştri pentru că nu poate fi revocat de preşedinte. În aceste condiţii putem interpreta că aliniatul 3 e exceptat de la aplicare doar în cazul primului ministru, în schimb se aplică miniştrilor, care pot fi revocaţi de preşedinte. De altfel, lucrurile devin clare dacă citim stenograma dezbaterilor în care s-a discutat revizuirea acestui articol: niciunul dintre participanţi nu propune sau sesizează măcar că formularea ar putea împiedica numirea unui ministru interimar în locul unuia revocat; din contră, discuţiile se referă strict la statutul premierului.


Ieri a apărut o ştire pe Mediafax, parlamentarii PD-L contestă constituţionalitatea depunerii moţiunii împotriva guvernului Boc: motivul e că semnatarii ei ar mai fi iniţiat una în aceeaşi sesiune. Să vedem ce scrie Constituţia

“Articolul 113
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.

(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.

(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. “

Pe litera Constituţiei: parlamenarii PNL şi UDMR au iniţiat o moţiune de cenzură împotriva acestui guvern, în această sesiune, în septembrie. Moţiunea de cenzură respectivă a fost respinsă. Guvernul nu este acum în situaţia de a-şi angaja răspunderea. Prin urmare, condiţiile aliniatului 4 sunt îndeplinite, semnatarii nu mai pot iniţia altă moţiune de cenzură. Să fi făcut atâţia parlamentari o asemenea gafă?

Ceea ce nu am spus în paragraful trecut e că moţiunea de cenzură depusă în septembrie era urmare a angajării răspunderii guvernului. Nu am făcut menţiunea acestui lucru… pentru că, aşa cum e formulat, aliniatul 4 nu ţine cont de asta! Spune doar că iniţiatorii unei moţiuni de cenzură respinse pot apoi să semneze alta doar dacă guvernul îşi asumă răspunderea. Nu prevede şi situaţia inversă!

Însă o astfel de interpretare ar duce la o situaţie anormală: dacă îşi angajează cu succes răspunderea la începutul sesiunii (aşa cum a făcut-o dl Boc), un guvern e scutit ulterior de ameninţarea unei moţiuni de cenzură obişnuite. E greu de crezut că cei care au scris aliniatul respectiv au dorit aşa ceva; e mai probabil că nu le-a trecut prin cap că aliniatul s-ar putea interpreta astfel.

Ordinea operaţiilor politice şi alte scăpări ale Constituţiei

Bun, preşedintele Băsescu spune că trebuie să avem un guvern cât mai rapid; politicienii noştri invocă atât de des urgenţe de toate felurile pentru a-şi avansa proiectele politice încât nimeni n-a avut vreo obiecţie. O mână de ajutor i-au dat-o cei de la PNL: în ultimul an de guvernare – zice-se, “liberală” –deficitul bugetar a trecut în viteză de 3%, şi asta în condiţii de creştere economică. Lucrul acesta, alături de criza economică ce se aşteaptă pentru 2009, a determinat guvernul să refacă urgent proiectul de buget. Preşedintele a invocat aceeaşi urgenţă a adoptării unui nou buget pentru a cere şi acţiona cât mai rapid cu putinţă pentru un guvern.

Nu spun că urgenţa este nejustificată din prisma interesului public, e o altă discuţie. Dar eu cred că ea are o justificare ce ţine strict de politica partizană. E tactica simplă a punerii în faţa faptului împlinit. Cum spuneam într-un articol trecut, sunt trei posturi politice cheie aflate în negociere: preşedinţii celor două Camere şi premierul. Cele trei numiri sunt diferite: în timp ce camerele sunt libere să-şi aleagă dintre membrii lor preşedinţii care le convin, plenul nu poate vota premier decât un candidat desemnat de preşedinte. Pe de altă parte numirile au şi ceva în comun: se fac prin votul unei majorităţi din parlament. Or, cum parlamentul nostru este destul de pestriţ, şi nu mă refer doar la împărţirea pe partide, iar negocierile au fost mult prea complicate, culoarea politică şi componenţa acestei majorităţi este neclară. Până la urmă, de bine de rău, ea se va forma – căci toate cele trei posturi trebuie ocupate. Ţinând cont de asta, şi de tendinţa naturală a politicienilor şi partidelor de a fi mai degrabă la putere decât în opoziţie, contează foarte mult cine reuşeşte primul să coaguleze o majoritate. Şi aici intervine tactica punerii în faţa faptului împlinit.

Dacă vă amintiţi, am văzut-o şi în 2004, dar cu semn contrar. Atunci o majoritate “biciuită” formată din PSD, PC şi PRM a ales conducerile celor două Camere înainte ca preşedintele să desemneze un premier. Această majoritate a fost însă ignorată cu succes de preşedintele Băsescu, în desemnarea dlui Tăriceau pentru postul de premier, în virtutea legitimităţii obţinute de câştigarea în acelaşi timp a alegerilor prezidenţiale. Cu succes, dar nu fără dificultăţi, faptul a stârnit destul scandal pe şi de atunci.

Preşedintele Băsescu n-a fost reales odată cu acest parlament. Însă (dar şi, ironic, chiar din cauza asta) de data asta are posibilitatea constituţională de a inversa ordinea operaţiilor: va consulta partidele şi va desemna un candidat la postul de premier înainte ca parlamentul nou format să fi apucat să coaguleze o nouă majoritate, exprimată în alegerea unor preşedinţi.

Constituţia permite această ordine a operaţiilor pentru că:

1. Mandatul parlamentului durează cel puţin 4 ani (cf. art. 63). Acest parlament îşi va încheia mandatul constituţional în data de 12 decembrie. Preşedintele nu ar fi putut convoca noul parlament, nici să fi vrut, înainte de această dată.

2. Mandatul guvernului încetează, în schimb, imediat ce alegerile generale au fost validate! (cf. art. 110) – lucru care s-a întâmplat, dacă nu mă înşel, ieri. După încetarea mandatului guvernului intră în aplicare prevederile constituţionale privind desemnarea unui premier, …

3. …care spun aşa: “Articolul 103. Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”

Aici e un exemplu al unei erori fundamentale care există în Constituţia noastră: textul vorbeşte despre “partide”. Deşi de interes public, partidele sunt organizaţii private alcătuite conform legii în virtutea dreptului de liberă asociere. Constituţia nu trebuie să atribuie partidelor nicio urmă de rol instituţional, căci ele nu sunt instituţii ale statului! În cazul nostru, articolul ar fi trebuit să se refere la instituţia parlamentului şi la organizarea ei internă, vorbind eventual despre “consultarea liderilor grupurilor parlamentare şi/sau a preşedinţilor camerelor şi/sau a membrilor birourilor permanente”. Dacă ar fi fost aşa, atunci preşedintele ar fi trebuit să aştepte formarea acestora. Aşa cum e scris articolul acum, însă, preşedintele trebuie să consulte doar “partidele reprezentate în Parlament”, fără să aştepte ca instituţia însăşi să-şi stabilească organizarea şi majoritatea. Avantaj Băsescu.

Meditaţii post-electorale(I). Să reînceapă dansul!

Afişul era la uşa secţiei în care am votat eu. Mi se pare foarte potrivit. Pe 30 noiembrie nu s-au făcut dansuri, ci s-a votat. Modul în care televiziunile au relatat rezultatul acestor alegeri arată o bună doză de diletantism. “PSD câştigă!”, “Răsturnare de situaţie! PD-L câştigă!” etc. etc. – totul cu semne multe de exclamare, culori ţipătoare, moderare ţipătoare şamd. Cineva care ar crede că televiziunile chiar îşi fac datoria de informare, ar ajunge la concluzia că de cele 0,7% voturi sau 2 mandate stă agăţată soarta alegerilor. Aiurea. Aşa cum am explicat, “câştigătorii alegerilor” sunt cei care reuşesc să formeze o majoritate în parlament. Din pricina unui sistem electoral proporţional şi a unor partide neserioase şi nedemocratice electoratul este exclus complet de la această decizie fundamentală. Nu poate fi nici o îndoială că, dincolo de aspectele şi numirile care nu pot fi ascunse, detaliile înţelegerii finale – oricare vor fi cei ce o vor realiza, nu vor fi făcute publice. Prin urmare e de presupus ca interesul public va fi un factor minor în aceste negocieri. E foarte probabil ca înţelegerile iniţiale să acopere foarte multe decizii şi numiri, la fel cum e probabil ca aceste înţelegeri să se năruie ulterior, cu scandalul de rigoare. Avem un exemplu viu în scurta existenţă a Alianţei D.A. – formată din două partide cu un program politic şi un obiectiv partizan comun, şi bazată pe un protocol de funcţionare transparent. Niciuna din combinaţiile post-electorale de acum nu are, nici pe departe, premise la fel de bune. Toţi participanţii la acest dans politic ştiu foarte bine lucrurile acestea. Prin urmare, punctele principale ale acestor negocieri vor fi posturile cheie, cele care au şi putere de decizie şi o (relativă) stabilitate. Trei sunt cele mai importante:

1. Primul-ministru. La capitolul stabilitate acest post pare destul de precar. O majoritate parlamentară poate să îndepărteze din post un premier printr-o moţiune de cenzură. Aşa e teoria. În practică, însă, postul s-a dovedit mult mai stabil, din două motive simple: e uşor să se formeze o majoritate parlamentară pentru revocarea unui premier, e ceva mai greu să se formeze una pentru susţinerea unuia nou, cu guvern cu tot; iar apoi desemnarea candidatului la postul de premier este dreptul preşedintelui, care are alternativa dizolvării parlamentului. La capitolul putere, postul de premier este însă, fără îndoială, cea mai puternică demnitate unipersonală din sistemul politic autohton. Ca paranteză, unul din precedentele lăsate moştenire de dl Tăriceanu este un guvern care, nu doar că legiferează prin ordonanţe, ci şi blochează în mod activ funcţia de legiferare a parlamentului.

2. Preşedinţii celor două Camere ale parlamentului Puterea deţinută de titularii acestor posturi nu este nici pe departe la fel de mare precum cea a premierului, deşi avem precedente de acte şi tentative de mărire abuzivă a lor, de la dnii Năstase şi Olteanu (refuzul de a convoca sesiuni extraordinare, dl Olteanu a ameninţat că va închide cu de la sine putere sesiunea Camerei). Apoi, chiar dacă liderul senatorilor nu are un post foarte puternic ca şef al Senatului, el poate fi “promovat” prin decizie pur politică în postul de şef al statului (şi aici avem un precedent). Chiar dacă stă acolo doar o lună, în timpul acesta el poate exercita atribuţia cheie de desemnare a unui candidat de premier / dizolvare a parlamentului. Iar la capitolul stabilitate, aceste posturi sunt de departe cele mai stabile posturi politice: o decizie “cu dedicaţie” a Curţii Constituţionale luată în 2005 spune că, odată aleşi, ei nu pot fi revocaţi din funcţie decât la cererea grupului lor parlamentar.


[poll id=”60″]
[poll id=”59″]
[poll id=”58″]

COMPLETARE: PD-L a obţinut şefia Guvernului şi a Camerei, iar PSD postul de preşedinte al Senatului.

De ce n-a fost votată moţiunea de cenzură

Nu, nu mă pronunţ pe chestiuni de oportunitate politică. Moţiunea de cenzură care a eşuat astăzi priveşte explicit decizia guvernului de a nu pune în aplicare legea de creştere a salariilor în învăţământ, proaspăt votată de parlament. Nu susţin că ar fi fost bine ca prevederea respectivă să-şi producă efecte. Oportunitatea politică a acestei măsuri este o chestiune cât se poate de discutabilă, din toate punctele de vedere, dar acesta e alt subiect. Problema nu este că o astfel de cheltuială salarială a fost blocată. Problema este modul în care s-a produs această blocare.

Mai precis, avem un guvern care a blocat o lege votată de parlamentul său. Este, cred, o situaţie inedită. Am mai avut guverne care au “ajustat” prin ordonanţe legile imediat după promulgare. Am avut şi guverne care, bazându-se pe o majoritate din parlament, au blocat legile votate de un parlament anterior. Dar e prima oară când avem o situaţie de felul acesta, atât de categorică şi de explicită: parlamentul în funcţiune se vede în situaţia de a nu-şi putea exercita atribuţia constituţională de legiferare.

Însă, spre deosebire de avocatul poporului, eu nu cred că legea fundamentală este încălcată în litera ei, deşi e limpede că altfel stă treaba cu spiritul. Constituţiei noastre i se potriveşte foarte bine acea anecdotă care spune că este o constituţie bună şi originală; doar că părţile bune nu sunt originale, iar părţile originale nu sunt bune. E drept că uneori nu textul e original, ci modul în care el e uzat şi abuzat. Ordonanţele de Urgenţă ar fi trebuit să fie folosite de guvern doar în cazurile excepţionale, atunci când parlamentul nu poate să acţioneze îndeajuns de rapid. În niciun caz nu ar fi trebuit folosite pe raţiuni de oportunitate politică, pentru a contracara şi anula (în efect) legile votate acolo.

Dar dacă aceasta e contribuţia originală şi proastă a României la modul de funcţionare al unei democraţii parlamentare, Constituţia noastră are instrumente şi prevederi foarte puţin originale şi foarte bune pentru a aduce lucrurile la funcţionarea lor normală: guvernul e cel care răspunde politic în faţa parlamentului, nu invers. Iar instrumentul clasic şi eficace este chiar acesta, moţiunea de cenzură. E imposibil ca un guvern să se opună parlamentului său cât timp acest instrument e în funcţiune.

Iar constituţia românească prevede moţiunea de cenzură, şi nu avem motive să credem că nu ar avea efect …dacă ar fi adoptată. La fel ca peste tot în lume, parlamentul nostru poate trimite acasă un guvern, mai ales unul care îi blochează legile; la fel de uşor cum le poate debloca ulterior. Deci, nu poate fi vorba că s-ar încălca Constituţia, şi nici, cum zice dl Boc, că guvernul ar şterge pe jos cu parlamentul. Parlamentul şterge pe jos cu parlamentul. Dacă are puterea, înseamnă că nu are voinţa politică. Dacă parlamentul a refuzat să retragă mandatul guvernului, înseamnă că e de acord cu deciziile politice ale acestuia, inclusiv cu faptul că i se blochează propria lege. Cele două instituţii nu se pot desolidariza.

De fapt, dincolo de instituţie în sine, e vorba de majoritatea parlamentară care sprijină această guvernare, cu PSD cu tot. Dacă mai era nevoie de un exemplu.