Iată rezultatele alegerilor uninominale din 30 noiembrie 2008

Titlul nu e o glumă; nu m-am trezit şi eu la 2 săptămâni de la alegeri să public rezultatele ştiute deja. O glumă foarte nefericită este, în schimb, faptul că sistemul de vot folosit la noi a fost şi este numit “uninominal” de toată lumea, inclusiv de cei care ştiu sau ar trebui să ştie că nu este aşa ceva. E un sistem mixt proporţional original. Însă, el ne permite să stabilim cu destulă acurateţe care ar fi fost rezultatele eventuale ale alegerilor pe un sistem uninominal, de vreme ce se desfăşoară identic cu un astfel de sistem, devenind mixt şi proporţional doar la stabilirea rezultatelor. Iată deci care ar fi fost rezultatele alegerilor uninominale în număr de mandate, în paranteză fiind rezultatele reale:

Camera Deputaţilor

PD-L: 138 (115)
PSD: 117 (114)
PNL: 37 (65)
UDMR: 23 (22)
Minorităţi: 18 (18)

Senat

PD-L: 58 (51)
PSD: 55 (49)
PNL: 15 (28)
UDMR: 9 (9)

Câteva observaţii pe baza acestui rezultat :

1. Caracterul proporţional înseamnă că, în principiu, sistemul atribuie competitorilor electorali un procent din mandatele parlamentare egal cu cel din voturile valabil exprimate obţinute în alegeri. După cum se vede, rezultatele nu sunt perfect proporţionale căci PSD a avut cele mai multe voturi dar nu şi cele mai multe mandate. Două observaţii aici:

– Am auzit comentatori neştiutori atribuind acest fapt schimbării sistemului de vot. Fals. Sistemul de atribuire al mandatelor către partide este identic cu cel utilizat până acum.

– Această inversare se datorează faptului că distribuţia mandatelor se face în două etape. O dată se atribuie o parte din mandate partidelor la nivel de circumscripţie, în funcţie de proporţia voturilor de acolo. Într-o circumscripţie cu 4 mandate (să zicem) pentru fiecare 25% din voturile obţinute acolo partidele primesc un mandat. Mandatele rămase neatribuite la acest nivel se adună şi se distribuie apoi la nivel naţional, după un algoritm menit să asigure proporţionalitatea finală. Se poate întâmpla, însă, ca numărul de mandate care sunt distribuite la acest nivel să nu poată să compenseze disproporţia apărută după prima etapă, dacă aceasta este destul de mare. Iar disproporţia e cu atât mai mare cu cât există o diferenţă mai mare de prezenţă la vot între circumscripţii şi diferenţa asta urmează linii partizane.

În cazul nostru, diferenţa a fost masivă şi a urmat linii partizane (circumscripţiile cu prezenţă mare sunt cele unde PSD a avut un scor bun, şi invers). Motivele sunt simple le cunoaştem şi am mai discutat de ele, pe de o parte o maşinărie de partid menită să mobilizeze electoratul propriu, pe de altă parte o lege şi o dată a alegerilor puse să descurajeze prezenţa electoratului partidelor adverse.

2. Rezultatul alegerilor uninominale infirmă alte legende la adresa votului uninominal.

Efectul asupra partidelor anti-sistem. PRM şi PNG nu ar fi obţinut niciun mandat, aşa cum am prevăzut de altfel de la bun început. Iar rezultatul liderilor acestor partide dă şi o măsura a acestui eşec. Corneliu Vadim Tudor s-a plasat pe locul 4 în colegiul lui. Mass-media a vorbit despre “surpriza” înfrângerii lui Gigi Becali, dând impresia că a fost un rezultat strâns. În realitate liderul PNG a ieşit pe locul trei, departe de primul clasat. E un subiect la care o să revin.

Efectul asupra partidelor etnice. Vă amintiţi cum se plângea UDMR, dar şi alţi adversari ai sistemului uninominal majoritar, că acesta le va reduce automat reprezentarea? Ei bine, pe sistem majoritar ar fi obţinut, de fapt, un mandat în plus!

Efectul asupra pluralităţii parlamentare. Altă acuzaţie la adresa sistemului uninominal a fost că ar fi exclus partide majore din parlament. După cum vedeţi, realitatea infirmă categoric şi aceasta acuzaţie. Toate partidele prezente în actualul parlament ar fi fost cât se poate de prezente şi în cel ales uninominal, doar că în mod diferit.

3. Alegerile uninominale ar fi produs un câştigător clar, PD-L, fără însă să îi dea acestuia o majoritate absolută. PD-L ar fi avut împreună cu UDMR şi reprezentanţii minorităţilor majoritatea în plen şi la Cameră, şi ar fi avut nevoie de 2 voturi pentru majoritate în Senat pe care şi le-ar fi putut negocia punctual, pe proiecte de lege.

4. Rezultatele de mai sus sunt cele corespunzătoare unui sistem uninominal majoritar cu un singur tur de scrutin. Nu putem şti dacă un al doilea tur ar fi schimbat aceste cifre reducând sau anulând avansul primului clasat. Pe de altă parte asta nu ar fi fost aşa o problemă; un astfel de sistem de vot ar fi clarificat oricum câştigătorii alegerilor, pentru că un al doilea tur de scrutin ar fi arătat ce fel de alianţe sunt validate de electorat. Dacă majoritatea votanţilor PNL din primul tur ar fi preferat candidaţii PD-L sau PSD atunci ar fi fost un mod formal de a indica preferinţa electoratului dar şi un mijloc de presiune pentru o alianţă sau cealaltă, urmând ca stabilirea câştigătorilor alegerilor să ţină cont de asta.

Meditaţii post-electorale (V). În apărarea sistemului de vot

Am să încep acest articol spunând ceea ce n-o să scriu în el. N-am să resping criticile la adresa noului sistem de vot, din contră, căci majoritatea lor sunt întemeiate. Însă trebuie să constat că mass-media noastră suferă de un fel de extremism volatil al punctelor de vedere care face foarte dificilă dezbaterea. Cea privind sistemul de vot este un exemplu excelent. Înainte de alegeri tonul general asupra sistemului era de mare satisfacţie (“avem în fine sistem uninominal!”) şi nimeni nu stătea să citească ce scrie în lege şi să analizeze ce rezultate va produce. După alegeri tonul dezbaterii a ajuns brusc în extrema cealaltă, comentatori şi “analişti” s-au declarat şocaţi de rezultat iar canalele de televiziune tot strigă de mai bine de o săptămână despre “efectele perverse ale uninominalului”, “aberaţiile uninominalului” etc.

Este cât se poate de necesar, în acest caz, ca cineva să vorbească şi despre calităţile acestui sistem de vot nou introdus. Are nevoie şi de critică şi de apărare pentru că e un instrument, şi e perfectibil. Sistemul dlui Stanciu are calităţi, fie să nu le trecem cu vederea căci riscăm să le pierdem. Sistemul are defecte, fie să vedem exact care sunt ca să le putem elimina.

De fapt, pe blogul acesta am tot discutat despre defecte. Dl Pârvulescu apără şi el acest sistem original de vot, dar suntem departe de a face acelaşi lucru, căci preşedintele APD apără exact ce ar fi de criticat. În speţă caracterul proporţional, faptul că procentul de vot se regăseşte întocmai în cel de mandate. Problemele acestui rezultat au devenit evidente. Dl Pârvulescu face turul televiziunilor cu acelaşi refren axiomatic: “proporţional e corect, voturile nu se pierd, toată lumea votantă e mulţumită”. Iar dacă realitatea spune altceva, cu atât mai rău pentru ea. Căci realitatea chiar spune altceva. Alegerile pe sistem proporţional n-au produs nici un câştigător, în loc de asta au produs o coalizare pentru guvernare a două partide antagonice, fapt care a nemulţumit pe bună dreptate o bună parte a votanţilor lor (vreo 70%), şi nici votanţii partidelor rămase în opoziţie nu cred că sunt mai mulţumiţi. Singurul mulţumit pare să fie dl Pârvulescu! Am întrebat care ar fi fost alternativa acestei coaliţii, răspunsul a venit în forma unei utopii (guvernare minoritară); ca orice utopie aceasta s-ar fi risipit la primul contact cu realitatea, stârnind aceeaşi nemulţumire. De când am început să scriem, pe acest blog, despre schimbarea sistemului de vot, am spus că trebuie eliminată fragilitatea coaliţiilor de guvernare provocate de sistemul de vot proporţional. La un an jumătate, o nouă lege electorală şi noi alegeri distanţă vedem că avem EXACT aceeaşi problemă.

Cealaltă problemă a fost faptul care face acest sistem de vot original să fie şi unic (iar asta nu e deloc o laudă): cazul în care într-o competiţie directă câştigătorul la voturi ratează mandatul care revine perdantului. Trebuie neapărat spus că sistemul face asta tot pentru asigurarea proporţionalităţii! E o problemă şi cu principiul şi cu implementarea lui particulară. Şi mai e o problemă cu explicarea lui. Când am explicat de ce dl Tăriceanu va câştiga totuşi mandatul, cineva a contra-argumentat cu explicaţia de autoritate a aceluiaşl Cristian Pârvulescu. Care s-a dovedit a fi greşită. Or, dacă preşedintele celui mai proeminent ONG în domeniu şi de departe vocea de autoritate în această privinţă se poate înşela, atunci vă închipuiţi cât de mult înţelege electoratul din acest sistem care ar trebui să-i exprime voinţa. Intuitivitatea rezultatelor şi claritatea funcţionării sunt criterii esenţiale ale unui sistem de vot. Sistemul dlui Stanciu şi al APD stă mizerabil la acest capitol.


Acum o să spuneţi că am scris că apăr sistemul de vot doar ca să mă alătur corului de critici. Are ceva de apărat acest sistem? Da!, are, şi trebuie doar să facem o comparaţie cu ce se întâmpla când parlamentarii erau pe liste. Pentru prima oară, parlamentarii au avut un raport direct cu alegătorii lor, pentru prima oară s-au dus fiecare să vadă măcar cum arată comunităţile pe care urmează să le reprezinte. Am văzut articole care râdeau de “fuga” dlui Năstase în comunele din jurul Mizilului, sau a dlui Geoană la Dăbuleni. Poate că sunt lucruri de ironizat şi criticat în aceste episoade, dar ele în sine sunt un lucru foarte normal, şi excelent prin comparaţie cu fostul sistem, unde între reprezentanţi şi reprezentaţi erau distanţe kilometrice şi nu doar din punct de vedere geografic. Apoi, vă amintiţi până acum de vreun caz de alegeri parlamentare unde să se titreze ulterior “liderul X. n-a prins un loc în parlament”? Nu. Listele de partid, cu locurile lor eligibile, făceau acest lucru practic imposibil. Sigur că liderii au fugit de confruntări reciproce, ceea ce e normal; şi şi-au trasat colegii sigure, ceea ce e anormal dar se poate corecta. Dincolo de asta rămâne faptul că electoratul a văzut, pentru prima dată la nişte alegeri parlamentare, că succesul sau înfrângerea unui politician depinde de votul lor. Uneori într-un mod de neînţeles, dar depinde de votul lor. A văzut-o electoratul, sunt convins că au văzut-o foarte bine şi politicienii, mai trebuie s-o vadă şi mass-media noastră năucă şi isterică. Dacă e să fiu de acord cu dl Pârvulescu pe ceva, este pe teama că politicienii ar reveni mai degrabă la sistemul pe liste, şi aşa ceva nu trebuie să se întâmple.

Poate că nu am ajuns unde ar fi trebuit, dar am făcut un pas înainte, nu înapoi.

În fine, o ultimă observaţie. Dezbaterea e otrăvită şi de insultarea dicţionarului, aşa cum am mai spus. Se vorbeşte de “problemele/ciudăţeniile/aberaţiile uninominalului”. Prostii. După cum vedeţi, problemele sunt date de încercarea stângace de a realiza un sistem care să semene cu unul majoritar şi să dea rezultate proporţionale. Aberaţiile nu sunt ale uninominalului, ci ale fugii de uninominal.

Schimbati sistemul de vot !!

Oamenii inteligenti îsi rezolva problemele propunând solutii inovatoare si ingenioase. Cei mai putin inteligenti copiaza solutiile celor din prima categorie. Prostii copiaza si ei solutiile celor inteligenti dar în mod eronat. În fine, cei care parca nu sunt prosti destul le copiaza gresit, mai adauga niste ineptii proprii si se semneaza cu litere mari prezentându-le ca solutii originale. Cam asa se întâmpla adesea lucrurile pe la noi.

La începuturile lui 90, Ion Iliescu – pe care acum multi îl privesc ca pe un batrân întelept – lupta înca cu sârg împotriva capitalismului. Pe vremea sloganului “nu ne vindem tara”, amicii sai politici opuneau capitalismului o alternativa de stânga pe care o denumeau “modelul suedez”.
Aceasta cu toate ca, departe de nivelul de protectie sociala din tarile nordice, majoritatea românilor traia la limita subzistentei. Urmarea o cunoastem. Politica asa-zis sociala a FSN-PSD-ului i-a îmogatit pe cei ca Dan Voiculescu iar celorlalti le-a lasat un gust amar. Amar, ca bitterul suedez.

Pe urma, când a trebuit facuta o constitutie, nu s-a luat modelul uneia gata facute din tarile democratice. Sub patronajul distinsului politruc Antonie Iorgovan s-a copiat câte o fraza de aici câte una de acolo si s-a mai adaugat câte una specific româneasca pentru ca tot ansamblul sa para original. Iar la sfârsit parintele autointitulat al Constitutiei – acelasi domn Iorgovan – l-a botezat “semi-prezidentialism temperat” (într-un interviu antologic despre care am mai scris) si a brevetat inventia. Când liderii politici s-au convins în cele din urma ca textul constitutional trebuie modificat, în 2003, s-a apelat din nou la dl. parinte Iorgovan care a corectat Constitutia facând-o si mai proasta. Si astfel s-a ajuns ca batrâneii de la Curtea Constitutionala sa aiba de lucru serios zi de zi ca sa ne explice cam ce vrea sa spuna. Iar explicatiile sunt adesea contradictorii si nici n-au cum sa fie altfel de vreme ce textul e contradictoriu.

Si exemplele pot continua, de pilda cu cel nefericit al tezelor unice zamislite de dl. Adomnitei. Sau cu cel al schimbarii sistemului de vot. Când dupa ani de asteptare ideea renuntarii la pagubosul sistem pe liste a câstigat teren si pe scena politica, Asociatia Pro Democratia, cea care militase pentru schimbarea legii electorale, a redactat una noua. Oamenii dlui Pîrvulescu au început prin a copia sistemul mixt folosit în unele landuri germane. Mai apoi au adaugat tot felul de idei originale (dar proaste). Iar la sfârsit i-au spus “uninominal” si s-au semnat cu litere mari. Rezultatul a fost o gogomanie care daca s-ar fi aplicat ar fi trimis trei sferturi dintre candidatii propusi de PSD si PDL în Parlament. S-au emis unele critici (inclusiv pe acest blog). Dar dl. Pîrvulescu si-a aparat creatia pâna în pânzele albe folosind un întreg arsenal de argumente care mai de care mai false. Din fericire, legea dlui Pîrvulescu a fost declarata anti-constitutionala. Ar fi fost o ocazie de-a adopta una buna care se aplica cu succes prin alte parti. Dar, cum am spus, nu prea ne e obiceiul. Asa ne-am trezit cu legea actuala care poarta semnatura lui Anghel Stanciu de la PSD. Ramas fara titlul de parinte al uninominalului dl. Pîrvulescu a tinut sa-si aduca totusi o contributie si la noua lege si a propus ineptia cu “votul alb”. Apoi au semnat-o toti si au adoptat-o în Parlament. E surprinzator pentru mine faptul cum aceasta lege s-a impus foarte rapid, fara vreo dezbatere prealabila. Si aceasta cu toate ca neajunsurile ei erau evidente. Cel mai mare este desigur faptul ca desi botezata “vot uninominal” ea trimite în Parlament perdanti ai confruntarilor din colegii. Sunt departe de a fi un fan al Noricai Nicolai si ex-senatorul Adrian Paunescu îmi inspira greata. Dar amândoi au câstigat competitia electorala (dna Nicolai chiar cu un scor foarte bun) si nu obtin mandatul de parlamentar pe care l-ar merita. În locul lor va intra în Parlament direct din arestul Politiei Cluj un candidat liberal care a obtinut doar 11 procente. Plus un candidat UDMR care a fost votat de 34 de oameni. Pâna si dl. Tariceanu a reusit cu greu sa obtina un mandat la redistribuire. Cu un scor de peste 40 de procente, putem spune ca-l merita. Iar daca a avut ceva emotii, sper ca acestea sa-i fi amintit de faptul ca comisia care s-a ocupat de noua lege electorala a fost condusa de liberalul Voicu si ca reprezentantii partidului sau au sustinut actuala lege, alaturi de initiatorii din PSD.

Un alt defect previzibil pe care îl constatam acum este ca n-avem o majoritate clara. În cazul în care negocierile între cele trei partide mari esueaza ne vom gasi din nou într-o situatie de blocaj. Iar daca doua dintre cele trei partide se înteleg – cazul cel mai fericit – vom avea o coalitie de guvernare relativ fragila, nevalidata de alegatori. Care va sa zica, sunt multi alegatori care au votat pentru un candidat câstigator dar care n-a intrat în Parlament. Si sunt altii, tot multi, care au votat împotriva unui partid cu care partidul pentru care si-au dat optiunea se va alia la guvernare. Si toata aceasta lucratura se numeste “uninominal” si ar trebui sa reformeze clasa politica întarind legatura între ales si alegator.

Am scris mai multe articole împreuna cu Doc în care am explicat cu argumente cum trebuie schimbat sistemul de vot. Am scris altele în care explicam defectele legilor Pîrvulescu si Stanciu. Am mai scris unul acum câteva zile în care vorbeam de frustrarile pe care le va genera actualul sistem de vot. Si iata ca s-a întâmplat. Ne-au trebuit doua zile ca sa aflam cine a intrat de fapt în Parlament, iar ca sa aflam cine a câstigat de fapt alegerile ne va lua si mai mult. Asa ca ne ocupam timpul cu dezbateri în care se vorbeste de “Legea lui peste” (ca pe “Realitatea”) în conditiile în care pestele împutit a fost deja consumat.

Daca ar fi sa pastram un dram de optimism am putea sa subliniem singura calitate a legii Stanciu si anume faptul ca defectele ei sunt foarte vizibile. Sa fie oare suficient ca sa poata determina adoptarea unui sistem uninominal veritabil ? Manipulatorii de opinie de tip Sorin Rosca Stanescu sunt deja în garda : pentru ceea ce s-a întâmplat sus-numitul da vina pe “uninominalul impus de Basescu sub amenintarea referendumului”. Iar daca se va cadea de acord asupra acestei teze, ramâne doar primul paragraf de mai sus ca sa explice ce ni se întâmpla.

Despre frauda electorala în democratia originala.

Democratia noastra originala va împlini în curând douazeci de primaveri. I-am urmarit împreuna copilaria plina de frustrari si perioada dificila de tranzitie a adolescentei care parea ca n-o sa se mai termine. Putem sa ne mai amintim de toate sarbatorile sale onomastice la care am participat, începând cu cea din Duminica Orbului din 20 mai 1990, de sperantele cu care ne-am dus deseori sa votam si de deziluziile numeroase de dupa aflarea rezultatelor. Iar daca tot facem un efort de memorie – care lipseste adesea în dezbaterea publica de la noi – ne vom aminti ca la fiecare dintre aceste evenimente s-a strecurat dupa toate aparentele un musafir nepoftit care ne-a cam stricat cheful. Si anume frauda electorala. Prezenta ei n-a fost niciodata pe deplin dovedita, dar mereu aprig comentata vreme de maxim doua saptamâni dupa fiecare scrutin. Dupa care totul a fost dat uitarii pâna la urmatoarele alegeri, în spiritul amneziei publice de care vorbeam. Doc a scris într-un articol recent de cazurile flagrante din 2004 care au sfârsit prin NUP-uri departe de atentia opiniei publice. Poate ca n-ar fi rau sa începem sa discutam despre frauda electorala si inainte de alegeri. S-au fraudat alegerile trecute si daca da, cum ? Putem fi mai optimisti în ceea ce le priveste pe cele care urmeaza, si în ce masura noul sistem de vot poate schimba lucrurile ?

Atât la scandalul din timpul alegerilor din 2004 cât si la discutiile similare de la alegerile anterioare, scenariile presupuselor fraude au parut desprinse din teoria conspiratiei. S-a vorbit (si probabil o sa mai vorbim si peste doua saptamâni) de softuri ticaloase, de membri BEC corupti, de stampile pierdute sau furate si asa mai departe. Convingerea mea este ca metodele de fraudare au fost mult mai simple. Intr-atât de simple, încât ne-am familiarizat cu ele într-o masura suficient de mare încât sa nu le detectam. Cea mai importanta este :

“Mobilizarea” la vot. Nu intâmplator am aminitit mai sus de sistemul de vot. Sistemele de vot proportionale precum vechiul sistem pe liste si noul sistem Stanciu au proprietatea ca pentru stabilirea numarului de mandate obtinute de un partid se numara voturile obtinute de acesta la nivel national. Cu alte cuvinte daca in nordul Moldovei au votat de trei ori mai multi alegatori decât în Bucuresti, importanta optiunii electorale exercitate în nordul Moldovei va fi de trei ori mai mare decât a celei din Bucuresti. Aceasta regula face ca fiecare partid sa caute sa mobilizeze cât mai multi alegatori în fiefurile sale traditionale. Atâta vreme cat acest lucru se petrece în campania electorala nu sunt prea multe de spus. Doar ca un ciudat fenomen de orbire colectiva (de la Duminca Orbului încoace) ne face sa toleram aceste “mobilizari” chiar si în ziua votului. Denumite generic “operatiuni autobuzul” ele sunt recunoscute de partide si nu socheaza pe nimeni. Astfel, în 2004, dl Zgonea era seful coordonator al unui proiect denumit în mod explicit “Ziua votului” prin care 150 000 de activisti PSD faceau pe taximetristii catre sectiile de votare. Dupa pregatriri din timp sub forma unor simulari cu câteva zile înainte de alegeri, a urmat operatiunea din ziua Z, explicata cu seninatate de dl. Zgonea :

“Lasati-ma sa va explic finalul. La sfârsit, noi am dus acest exercitiu si in ziua votului. Ei (Alianta – n.r.) n-au mai dus. Noi, în ziua votului, am mobilizat mai multi cetateni la vot care sunt pro-Uniunea PSD+PUR decât au mobilizat ei.”

Bineînteles aceasta metoda de falsificare a alegerilor n-a fost aplicata pentru prima data în 2004. Putem sa-l citam ca martor tot pe dl. Zgonea :

“Din punctul meu de vedere, simularea s-a desfasurat in limitele normale ale unei echipe care organizeaza de foarte mult timp acest sistem.”

De altfel procedeul corespundea foarte bine atât metodelor cât si implantarii în teritoriu a cadrelor fostului Partid Comunist. Cu responsabili de “mobilizari” de talia lui Octav Cozmânca, partidul urmas al PCR (sub diversele sale denumiri), adica PSD-ul actual, a aplicat tactica cu foarte mult succes. Pentru niste organizatori de mineriade nationale, o mobilizare la sate sau în orasele mici a fost floare la ureche. Miile de kilograme de porumb la hectar raportate de fruntasii comunisti au fost inlocuite de miile de alegatori mobilizati cu care s-au mândrit oamenii lui Iliescu. In fiefurile PSD-ului (nordul Moldovei, Ilfov etc) s-a înregistrat mereu o prezenta electorala record. Astfel CDR a fost surprinsa sa piarda alegerile generale din 1992 dupa ce le câstigase pe cele locale în orasele principale. Liderii sai n-au înteles niciodata fenomenul, altfel ar fi schimbat sistemul de vot cu unul uninominal când au ajuns în sfârsit la putere. Când, mult mai târziu, celelalte partide l-au înteles, au încercat mai degraba sa copieze procedeul decât sa-l elimine. Fara prea mult succes, vorba dlui Zgonea. Si mai recent, dupa ultimul referendum din 2007, dl. Berceanu recunostea :

“Am vrut sa ducem oamenii la vot cu masina, dar n-au avut chef.”

O a doua metoda de fraudare, foarte legata de prima este cea cunoscuta sub numele de

Turismul electoral. Precum responsabilii locali din vremurile trecute “umflau” nitelus cantitatile de porumb la hectar pentru a intra în gratiile conducerii, la fel responsabilii locali din vremea democratiei (care la început au fost aceiasi) s-au simtit datori sa gaseasca o metoda prin care sa sporeasca rezultatul “mobilizarii” comandate de la centru. Metoda cea mai simpla a fost sa-i plimbe pe cei mai de încredere dintre cei “mobilizati” pe la mai multe sectii. Asa a aparut turismul electoral si voturile de pe celebrele “liste speciale”. Când observatorii alegerilor au putut sa-si faca treaba (ceea ce nu era posibil la începutul anilor 90) frauda de acest tip a fost lesne dovedita. Spre exemplu, APD a analizat în 2004 votul a peste 9000 de alegatori din Ilfovul mai sus pomenit si a ajuns la concluzia ca 3,76% votasera cel putin de doua ori. Alte cazuri, precum cele din Dolj au fost de asemenea dovedite. În mod deloc surprinzator, voturile pe liste speciale s-au contabilizat mai degraba în dreptul unui anumit partid. Lucru demonstrat statistic de o analiza realizata IMAS ! Concluzia acesteia sprijinita cu cifre si date este :

“… mai ales în mediul rural procentul mare de alegatori pe liste speciale si de voturi nule se asociaza cu obtinerea de catre UN PSD+PUR si candidatul sau la Presedentie a unor scoruri electorale superioare mediei. “

De notat ca IMAS a realizat analiza separat pe mediul rural si cel urban pentru ca diferenta opituni electorale între cele doua sa nu afecteze rezultatul analizei. Aceasta a aparut în 2005 si a trecut relativ neobservata. Pe urma acum un an dl. Nastase s-a plâns in direct ca :

“Eu am pierdut alegerile prezidentiale pentru ca unii dintre colegii mei au acceptat ca în urul II sa fie eliminate listele suplimentare, si-n felul asta s-au pierdut câteva sute de mii de voturi”,

dar despre aceasta marturie involuntara nu s-a scris decât aici pe blog.

Ce ne asteapta la alegerile urmatoare. Noul sistem de vot schimba într-o anumita masura datele problemei. Faptul ca nu mai exista liste speciale exclude, cel putin teoretic, turismul electoral. De aceea chiar daca exista proteste legitime din partea unor persoane care nu vor putea sa voteze (studenti fara viza de flotant, români din strainatate care au domiciliul oficial în România) eu consider ca eliminarea listelor speciale este benefica. În schimb, nu încape îndoiala ca se va recurge din nou la mobilizari prin metoda “autobuzul”. Un sistem uninominal majoritar ar fi anulat si aceasta posibilitate. Dar nu trebuie sa cerem prea mult. Traim totusi într-o tara în care prim ministrul poate decide sa nu aplice o lege care nu îi convine. Democratia noastra e inca tânara si lipsa sa de educatie din primii sapte ani a lasat urme.

Efectul fluture-Stanciu si alte frustrari

   Mai sunt putine zile pâna la viitoarele alegeri si cred ca sentimentul multora dintre noi fata de cele întâmplate în  legislatura care tocmai se încheie este cel de frustrare.  Victoria (trasa de par) a aliantei DA din 2004 ne-a permis desigur sa evitam instalarea la putere a unui regim care îsi demonstrase deja potentialul anti-democratic prin controlul exercitat asupra justitiei si asupra presei în legislatura trecuta. Dar, chiar daca nu si-au egalat predecesorii, actualii detinatori ai puterii au aratat ca fac parte din aceeasi mare familie politica de care nu reusim deloc sa scapam.  Astfel,  am trait sa vedem un prim-ministru care intervine în justitie pentru un amic politic, un ministru mituit cu caltabosi si o televiziune admonestata fiindca a revelat afacerea, un parlamentar al puterii sustinand o lege care sa impuna difuzarea de “stiri pozitive”, si altele de acelasi fel, frustrante, adica. Si, ca un corolar, ramânem la finalul lui 2008 aceeasi tara corupta fara corupti.

  Ultimele zile dinainte de alegeri se desfasoara în aceeasi nota. Dl. prim-minstru Tariceanu – precum braconierul din bancul cu mistretul – se arata foarte surprins de salariile enorme de la agentiile guvernamentale acordate de el însusi cu câteva luni în urma. Mai apoi refuza sa aplice o lege  votata în unanimitate de Parlament. Dar se declara adeptul unui regim parlamentar modern. Dl. Boc tuna si fulgera împotriva pensiilor speciale pentru parlamentari votate inclusiv de cei din partidul sau care ar fi fost chipurile “manevrati politic”  de pesedistii care au initiat legea. (D-le Boc, pentru numele lui Zeus,  daca  se lasa “manevrati” ca o turma de oi, atunci de ce sa vi-i mai votam  ? ).  Iar PSD-ul, principalul sustinator parlamentar al actualului guvern de un an si jumatate critica de mama focului “guvernarea de drepata”.

 Exista însa si momente în viata unei democratii în care vocea poporului e ascultata. Ma refer fireste la cele de la încheierea votarii, când electorii nostri vor putea vedea pe ecrane cum, gratie noului sistem de vot uninominal, frustrarile respective vor fi evacuate odata cu politicienii pe care le-au produs. În fine, asa cred unii. În ceea ce ma priveste, am o viziune mult mai pesimista despre modul în care vom petrece seara de 30 noiembrie.

  Pentru a întelege ceea ce urmeaza trebuie sa va reamintiti regula dupa care noul sistem de vot selecteaza câstigatorii mandatelor de parlamentar.  La nivelul fiecarui judet (împartit în colegii) se stabileste la câte mandate are dreptul fiecare partid, pe urma se claseaza toti candidatii din judetul respectiv în ordinea numarului de voturi obtinute, dupa care se aleg câstigatorii dupa acest clasament, respectând regula ca un colegiu sa nu aiba mai mult decât un singur câstigator.

  În consecinta, daca institutele de sondare la iesirea din urne vor voi sa ne satisfaca curiozitatea în seara alegerilor, vor avea mult de lucru. Într-un sistem de vot uninominal autentic pentru a stabili daca politicianul X a fost ales trebuie estimat doar procentajul sau si al adversarilor principali din colegiul unde a candidat. În schimb, în mixtura inventata de dl. Stanciu, va trebui estimat numarul de voturi al tuturor candidatilor din circumscriptie. Nu stiu daca institutele noastre de sondare sunt pregatite pentru acest lucru. Dar chiar si daca sunt, ele s-ar putea sa se confrunte cu o problema insolubila :

Termenul metaforic de “efect fluture”  a fost introdus de meteorologul Edward Lorenz pentru a ilustra sensibilitatea unor sisteme fata de conditiile initiale, si imposibilitatea de-a prevedea evolutia acestora. În speta, ideea batailor aripilor unui fluture care ar putea provoca o tornada la mii de kilometri distanta ilustreaza imposibilitatea prognozelor meteorologice pe termen lung. Legatura cu sistemul ciudat inventat de dl. Stanciu ? Iata un exemplu teoretic  : Într-un judet cu trei colegii, partidele A, B si C obtin fiecare câte un mandat. Clasamentul dupa numarul de voturi de care vorbeam mai sus se prezinta astfel : A1, B1, B2, C2, C3, A3, C1, A2, B3. Am notat aici cu A1 candidatul partidului A în colegiul 1, samd. Dupa regula enuntata mai sus fericitii câstigatori sunt A1, B2 si C3. Daca însa inversam locurile lui A1 si B1, alesii vor fi B1, C2 si A3 : câteva voturi în plus sau în minus într-un colegiu pot schimba complet lista alesilor în tot judetul !! Nu stiu ce ne  vor spune institutele de sondare în seara alegerilor  daca diferenta estimata între doi candidati intra în marja de eroare, dar mi-e teama ca din cauza fluturilor si gargaunilor  din capul dlui Stanciu  nu vom sti nimic precis. Va trebui sa asteptam numaratoarea finala a voturilor ca sa aflam câstigatorii mandatelor. Atunci  vom realiza si ca unii precum C2 si A3 din a doua lista de mai sus sunt perdanti în colegiu, ceea ce va fi iarasi frustrant pentru o buna parte din votanti.

Un lucru vom sti totusi sigur în seara de 30 noiembrie si anume clasamentul partidelor  în urma scrutinului. Nu vom sti însa cine a câstigat alegerile ;  facatura proportionala a dlui Stanciu nu va permite nici unui partid sa obtina majoritatea absoluta. Va urma o perioada tulbure de negocieri între partide care s-au atacat pe perioada campaniei, de amenintari cu alegeri anticipate pe de-o parte si cu suspendarea presedintelui de cealalta, e interpretari ad-hoc ale Constitutiei si asa mai departe. În cele din urma cu voia lui Zeus, sau a Curtii Constitutionale, sau a mai stiu eu cui, vom avea fie un guvern minoritar, fie unul numit  pe baza de algoritm sprijinit de o coalitie care risca sa se destrame la prima cearta. O noua legislatura va putea începe si nimic nu ma face sa sper ca va fi mai putin frustranta.

Vot uninominal si salarii mai mari. O legatura.

Subiectul maririi salariilor acapareaza discutia publica în ultima vreme. Nu este usor in atari conditii sa atragi atentia cititorilor cu un subiect care pare mai putin important, cum este sistemul de vot. Pentru a reusi, mi-am zis ca ar fi util sa vorbesc de amandoua în acelasi articol. Veti judeca dupa cele de mai jos daca mi-am atins scopul.

Majorari salariale.

Sunt sigur ca ati remarcat ca discutiile despre majorarea salariilor profesorilor se poarta cam în aceiasi termeni ca si cele despre majorarea pensiilor. Daca majorarile sunt sau nu sunt sustenabile daca merita profesorii sa câstige mai mult (sigur ca da, ca si pensionarii, suntem de acord !) si asa mai departe. Aceste discutii îsi au desigur utilitatea lor, dar ele au neajunsul de-a acoperi adevaratul fond al problemei. Si anume faptul ca sustenabila sau nu, meritata sau nu, o majorare salariala decisa cu o luna înainte de alegeri este de fapt o mita electorala grosiera ! Premierul Tariceanu i-a mituit pe pensionari si acestia l-au votat la alegerile europene si a continuat pe aceeasi linie în vederea alegerilor parlamentare alocând în plus oaresice fonduri exorbitante în teritoriile controlate de politicienii aliati. In schimb, refuza sa cheltuiasca banii aiurea pe niste oameni care nu prea-i (mai) voteaza partidul. De celalalta parte, PSD-ul nu putea sa stea deoparte sa vada cum se cumpara voturile electoratului sau traditional si atunci a încercat sa cumpere voturile profesorilor. La aceasta investitie, presedintele Basescu nu putea decât sa se asocieze, caci altfel îi ramânea partidul fara votanti. Mai mult, încearca acum sa obtina si mai mult si vorbeste de pact pentru educatie, pact pentru sanatate, pact pentru toti functionarii si asa mai departe. Ceea ce lasa impresia ca de azi pe mâine am putea sa traim cu totii bine, de la pensionari si pâna la bugetari, fiecare cu pactul lui. Doar ca realitatea (economica) e alta. În timp ce finantistii din toata lumea fac pe dracu-n patru sa salveze sistemele bancare, e destul de greu de crezut ca România ramâne o insula de prosperitate în care cresterea economica exceptionala permite cheltuieli bugetare la fel de exceptionale. Dimpotriva, în ultima vreme, când se vorbeste de nivelul leului, de investitiile imobiliare, de inflatie sau alti indicatori de acest tip, termenii folositi sunt mai degraba cu semn negativ. Si nici Tariceanu vorbind despre pensii nici Basescu vorbind despre salarii, si nici oricine altcineva nu va putea sa convinga asupra faptului ca economia româneasca va fi capabila sa suporte cheltuieli de asemenea importanta in viitorul apropiat.

O explicatie.

Se pune atunci întrebarea cum de s-a ajuns la aceasta situatie potential catastrofala. O explicatie imediata si facila ar fi cea a incompetentei clasei politice în ansamblu. Dar politicienii sunt în mare aceiasi ca si acum zece ani sau chiar mai mult. Or acest nivel al pomenilor electorale n-a mai fost atins pâna acum. Drept cadou electoral, Adrian Nastase n-a dat mai mult decât … o promisiune de marire a pensiilor cu 10% pentru 2005 ! Merita deci sa analizam lucrurile ceva mai atent. Din punct de vedere cronologic în primul rând. Prima majorare, cea a pensiilor, a fost initiata de PSD (în iunie 2007) si aprobata în unanimitate de Parlament cu toate rezervele ministrului Vosganian. Similitudine aproape perfecta cu majorarea salariilor pâna aici. Ulterior Partidul Liberal si-a arogat aceasta masura si a profitat electoral de pe urma ei în 2007. PD-ul presedintelui Basescu – care s-a opus majorarii pensiilor – a obtinut un scor relativ slab. Premierul Tariceanu a folosit aceeasi tactica si pentru alegerile urmatoare, cele de anul acesta. Iar reactia PSD-ului (care domina Parlamentul) si a PDL-ului (prin vocea presedintelui care promulga legile) a condus la aceasta escalada a violentei împotriva bugetului la care asistam. Din aceasta cronologie lipseste primul element, esential. Din martie 2007, avem un guvern minoritar. Ceea ce într-o tara normala nu exista decât cu titlu tranzitoriu, la noi dureaza de un an si jumatate. Mai apoi, precum copiii mici care nu trebuie sa se joace cu focul, tot asa guvernul mic al dlui Tariceanu n-ar fi trebuit sa se joace cu bugetul. Dar a facut-o în mod iresponsabil si acum încearca în mod la fel de iresponsabil sa blocheze legi prin ordonante de urgenta. Iata în opinia mea explicatia situatiei în care ne aflam.

Vot uninominal.

Cam pe când Parlamentul decidea prima majorare de care am pomenit, am scris un prim episod dintr-o serie intitulata “Cum trebuie schimbat sistemul de vot”. Spuneam acolo ca unul dintre motivele principale pentru care sistemul pe liste trebuie abandonat este ca acesta nu permite formarea de majoritati stabile. Ceea ce s-a întâmplat în aceasta legislatura, si mai cu seama din martie 2007 încoace o demonstreaza. Si din pacate, noul sistem de vot, cu rezultate proportionalizate, nu rezolva deloc aceasta problema. Cu toate ca fiecare dintre cele trei partide principale se lauda cu un viitor prim ministru, în realitate nici unul nu va câstiga majoritatea absoluta. Este foarte probabil ca sa nu se înteleaga între ele pentru a forma o majoritate durabila. Ceea ce va conduce la un guvern minoritar, fragil si cu o popularitate usor erodabila. Care pentru a supravietui ar putea sa dea niste bani de la buget la unele categorii mai profitabile din punct de vedere electoral. Care va declansa o reactie din partea celorlalte partide, care vor da la randul lor… Si uite asa ne invârtim în cerc fara iesire, precum detinutii in curtea închisorii. E bine macar daca întelegem de ce.

Cum folosim sistemul electoral? O întrebare de la Cristian Ghinea

Într-un articol publicat în Monitorul de Botoşani, analistul politic Cristian Ghinea se întreabă dacă noul sistem de vot va avea un impact asupra rezultatului alegerilor, în privinţa candidaţilor care sunt aleşi:

“Fără alegeri interne, singura opţiune a publicului este de a sancţiona candidaţii inadecvaţi la vot. Astfel, partidul va pierde voturi la nivel general pentru că a propus diverse figuri indigeste. Vom avea astfel un test al votului uninominal: va vota publicul diverşi dubioşi doar pentru că au fost propuşi de un partid cu care altfel ar simpatiza?”
(Cristian Ghinea, “Test pentru uninominal – Doi oameni ai lui Băsescu”)

Sunt câteva lucruri care trebuie spuse despre reformarea sistemului electoral. Poate cel mai important, ce trebuie spus este că un sistem electoral este în esenţă un instrument. Este modul prin care voinţa politică a electoratului se transformă într-o sumă de demnitari aleşi. Dacă definim criterii pentru acest rezultat putem să analizăm şi modul în care ar trebui reformat sau putem să stabilim pe baza lor şi performanţa sistemului pe care-l avem. Dar nici o reformă nu poate să-i schimbe statutul: e un instrument. Ceea ce înseamnă că trebuie folosit, şi poate fi folosit bine sau poate fi folosit rău. Ca să fac o paralelă, cu siguranţă că pentru un om care doreşte să ajungă de la Bucureşti la Timişoara e mai bună o maşină decât o bicicletă (criteriul fiind, de exemplu, durata călătoriei). Dar asta nu înseamnă că dacă omul respectiv are o maşină aceasta se va conduce singură până acolo. Dacă şoferul ei o va folosi ca să facă ture prin curte, maşina respectivă nu va fi un instrument mai bun decât o bicicletă.

Există un alt lucru important care trebuie spus şi repetat: ca să aibă orice fel de succes o reformă electorală trebuie să fie impusă partidelor. Altfel spus, nu trebuie să ne aşteptăm sau chiar să ne bazăm pe cooperarea voluntară a partidelor pentru acest scop. E o constatare care se bazează pe o logică imediată şi limpede: dacă am fi avut parte de colaborarea partidelor atunci, de bună seamă, nu am mai fi avut nevoie de reforma electorală! Le-am fi cerut direct partidelor să producă rezultatul bun, să propună candidaţii potriviţi, să se schimbe în bine. Am avut nevoie de reformă electorală tocmai pentru ca partidelor să le fie impusă schimbarea. Consecinţa e că a acuza sistemul electoral din pricină că partidele n-au început brusc şi de bună-voie să se schimbe, aşa cum am văzut că o fac unii comentatori, reprezintă un non-sens. Inerţia partidelor e perfect explicabilă, la fel ca oricare altă inerţie: în lipsa unor influenţe exterioare entităţile tind să-şi conserve mişcarea (funcţionarea) anterioară.


Acestea fiind spuse, am să operez diferenţa între instrument şi folosirea lui în ce priveşte articolui dlui Ghinea. Este mai bun actualul sistem de vot decât cel vechi? Autorul oferă un criteriu cât se poate de valid: “E drept că votul uninominal asigură în teorie o mai bună legătură între alegător şi reprezentanţii săi şi că parlamentarul poate fi mai uşor responsabilizat, pentru că nu mai e votat la grămadă cu alţii.” Oferă noul sistem de vot o posibilitate mai mare de responsabilizare a celor aleşi, o influenţă mai mare a electoratului în alegerea lor?

Răspunsul este imediat: sigur că oferă. În vechiul sistem electoral candidaţii erau puşi pe liste închise, pe care electoratul le putea vota sau nu (la grămadă, cum scrie în articol). Dacă nu erai de acord cu un candidat pus pe o listă puteai vota cu lista altui partid. Asta avea trei consecinţe: refuzai să votezi partidul preferat, votai grămada unui alt partid unde erau toate şansele să dai peste alte figuri la fel de indigeste iar candidaţii de la primul partid pe care voiai să-i sancţionezi intrau oricum în parlament, căci erau pe locuri bune pe liste. Trei consecinţe şi toate trei proaste.

Noul sistem electoral are aparenţa şi, la nivel de vot, toate avantajele (reale, nu aparente) ale unui sistem uninominal: nu se alege la grămadă ci alegi individual în colegiul tău. Iar alegerea candidatului depinde de votul tău, de scorul pe care-l obţine în comparaţie cu ceilalţi competitori din colegiu şi cu colegii de partid din aceeaşi circumscripţie. Chiar şi dacă candidatul sancţionat în acest fel câştigă mandatul, faţă de sistemul trecut avantajul este că sancţiunea/răsplata electorală e vizibilă la nivel individual, căci avem scorul unui candidat nu cel al unei liste. Asta e de bine. De rău este că la stabilirea rezultatelor se foloseşte de fapt principiul proporţional. E ironic, “uninominalul” are o problemă din pricină că … nu e uninominal. Un sistem majoritar “izolează” votul tău în circumscripţia uninominală, contează doar pentru alegerea sau respingerea unui candidat. În sistemul proporţional al dlui Stanciu votul contează şi pentru scorul partidului, şi factorul “partid” apare din nou în ecuaţie alături de candidat.

Cu alte cuvinte, noul sistem electoral şi-a dat deja testul, îl putem analiza acum la fel cum putem face asta şi după alegeri. Departe de a fi lipsit de probleme şi dileme, noul sistem de vot e un instrument mai bun decât cel anterior. Însă, dacă figurile indigeste ale Elenei Udrea sau Ioan Talpeş vor fi alese sau nu, acesta nu mai reprezintă un test pentru sistem, ci pentru abilitatea electoratului de a-l folosi aşa cum trebuie. Şi implicit, pentru abilitatea presei şi societăţii civile de a-l înţelege şi a-l explica oamenilor.

[Citiţi şi Emil Thor, “Un independent pentru sectorul 6 Bucureşti”, Dan Tapalagă “Votez intr-un colegiu imobiliar gras cu oferta politica subtire. Al tau cum e?”, Mircea Marian “Cate gunoaie poate cara Basescu?”]

Câteva explicaţii la scenariul amânării uninominalului (continuare)

Subiectul amânării uninominalului revine în actualitate. Conducerea publică a operaţiunilor revine ca şi până acum PRM. Partidul lui Corneliu Vadim Tudor avea şi aşa probleme cu pragul, iar noul sistem, deplasând centrul de greutate al campaniei de la un lider către candidaţi, nu îl ajută deloc. Un ajutor neaşteptat în lupta sa împotriva uninominalului îl primeşte PRM …de la guvern. Iată cum arată un pasaj din noua lege electorală, aşa cum a fost modificat el de guvern după adoptarea acesteia:

“g) în cadrul unei circumscripţii electorale, delimitarea colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face astfel încât mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare colegiu uninominal să fie, de regulă, cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal, în condiţiile în care sunt respectate prevederile lit. a)–e).” ”
(Ordonanţa de Urgenţă 66 din 28 mai 2008. Sublinierea îmi aparţine)

Iniţial legea era fără pasajul subliniat, introdus de OUG. De ce s-a introdus acest pasaj? Să dăm cuvântul unuia dintre semnatari:

“În ceea ce priveşte introducerea sintagmei «de regulă» referitoare la diferenţa mărimii colegiilor, nu este vorba despre nimic neconstituţional. Era singura soluţie de rezolvare a unei probleme pentru maximum trei circumscripţii, printre care şi Bucureştiul. Dacă nu se emitea OUG nr. 66/2008, era imposibil să se facă decupajul în respectivele circumscripţii fără să încălcăm legea şi Constituţia. Am fi avut colegii care acopereau suprafeţe din două judeţe, ceea ce era imposibil”
(Victor Paul Dobre, secretar de stat la MIRA, preluat de Cotidianul)

Explicaţia oferită de dl Dobre, de fapt cea oferită formal de guvernul Tăriceanu pentru adoptarea acestui act, este o minciună. Continue reading Câteva explicaţii la scenariul amânării uninominalului (continuare)

Uninominala dnă Muscă, sau despre rolul uitat al partidelor politice

Haide să încep spunând că acesta nu este un articol despre candidatura dnei Muscă în sine. S-a dezbătut mult dacă fostul lider liberal ar merita să revină în parlamentul naţional. Se poate dezbate mai departe. Îndeajuns să spun aici că, în final, chestiunea ţine de opinia politică a fiecăruia, votăm după cum credem de cuviinţă. S-a pus problema şi dacă dna Muscă ar trebui lăsată să candideze, ceea ce e cu totul altceva: aşa cum am mai spus, dreptul cuiva de a candida este garantat şi nu poate fi restricţionat de stat decât în condiţii excepţionale, în care nu se află ţara noastră. Însă aici trebuie făcută o diferenţă la nivel de principiu, diferenţă pe care o discut mai jos, şi căreia dezbaterea despre candidatura dnei Muscă îi oferă un exemplu foarte bun.

Mă refer la faptul că pentru o bună parte din cei care susţin sau resping candidatura dnei Muscă pun semnul egal între participarea ei la alegeri şi participarea la alegeri ca reprezentant al PD-L. Or, cele două situaţii sunt diferite; cele două dezbateri sunt diferite.

Într-o parte stau susţinători ai candidaturii dnei Muscă, “pragmaticii” cum îi numeşte Dan Tapalagă, spun: “Care e problema, până la urmă? Lăsaţi-o să candideze, electoratul decide. Dacă tot vorbim de dictatura opiniei, atunci aceea o reprezentăm noi în ziua alegerilor, iar judecata opiniei publice tinde să fie cu mult mai severă decât orice formă de justiţie.” Cu alte cuvinte, lăsaţi electoratul să aleagă, căci alege bine. În cealaltă parte stau “intransigenţii”, categorie mult mai numeroasă, care spun, în esenţă, “Mona Muscă nu trebuie să candideze pentru că, după episodul colaborării ei cu Securitatea şi a minciunilor spuse pentru a o acoperi, nu mai are ce să caute în parlament.” Cu alte cuvinte, nu lăsaţi electoratul să aleagă, căci ar putea să aleagă prost. Două poziţii complet contradictorii? Nu. Ambele tabere sunt de acord asupra unui fapt, ceea ce face probabil ca el să fie trecut cu vederea: electoratul alege. Are o opţiune politică, pe care un partid e liber să o împărtăşească sau nu. Punând semnul egal între candidatura dnei Muscă şi candidatura ei sprijinită de PD-L, ambele tabere consideră că e normal sau inevitabil ca partidele să accepte automat opţiunile particulare ale unui grup electoral: dacă electoratul alege atunci partidele nu aleg. E un punct de vedere pe care trebuie să-l resping energic.


De fapt, avem aici o discuţie fundamentală despre funcţionarea şi despre rolul partidelor politice. E o dezbatere care n-a avut loc până acum, în principal din pricina sistemului de vot pe liste care făcea ca partidul să fie singurul care să aibă putere de alegere asupra candidaţilor. Reforma sistemului de vot are un efect evident şi benefic şi prin faptul că se pune această problemă. Asta deşi tema e folosită ca un atac împotriva unui sistem de vot nominal, fie din neştiinţă, fie, nu mă îndoiesc, din rea-credinţă – mai ales când vine din partea politicienilor şi purtătorilor lor de cuvinte.

Cum spuneam, cât timp erau în funcţiune listele partidele controlau practic ce candidaţi intrau în parlament: cei puşi pe primele locuri eligibile în fruntea lor. Prin urmare, la nivel mediatic cel puţin nu se puteau delimita foarte credibil de ei. (În realitate, între “conducere” şi “candidaţi”, “centru” şi “filiale” funcţiona cel mai adesea o complicitate tacită.) Adoptarea unui sistem de vot mixt a făcut ca partidele să piardă acest tip de control absolut asupra celor care intră în parlament (deşi el a rămas într-o bună măsură). Prin urmare pretenţia lor, uneori formulată explicit, este că nu mai au nici un fel de responsabilitate asupra conduitei candidaţilor lor care sunt aleşi. “Electoratul a decis, noi nu alegem ci ne supunem, nu avem ce face, aşa e democratic etc. etc.” Am văzut acest punct de vedere adoptat şi de critici ai sistemului uninominal din societatea civilă (dl Pârvulescu e un exemplu), deşi sub forma unei profeţii care se validează prin sine: suntem avertizaţi că sistemul uninominal va produce acest efect, de disoluţie, de pierdere a controlului între centru şi filiale şi între partid şi parlamentarii săi. E un mod pervers de a susţine şi implicit provoca unul şi acelaşi lucru: de vreme ce evoluţia e prezentată ca inevitabilă şi efect al sistemului de vot, partidele nu pot fi făcute responsabile de ea! Deci nu au de ce să i se opună, mai ales că e limpede că preferau fostul sistem electoral.

Or, pretenţia este categoric falsă. Nu doar că partidele pot face ceva, dar e chiar obligaţia lor de bază, rolul lor fundamental: acela de a selecta şi promova membri, în mod coerent şi în acord cu principiile, regulile şi politica adoptată de comun acord. Sistemul de vot nu schimbă cu nimic asta, cu atât mai puţin vreo “regulă democratică” inexistentă: partidele sunt în continuare complet libere să susţină candidaţii pe care îi consideră potriviţi şi să-i respingă pe ceilalţi, oricât ar fi aceştia de populari. Prin urmare, partidele sunt complet responsabile asupra conduitei trecute şi viitoare a demnitarilor lor, indiferent în ce mod şi cu ce procente au fost aleşi.

Dna Muscă poate să fie, eventual, aleasă cu 100% într-un colegiu nemţean. Însă PD-L este în continuare 100% liber să admită sau să respingă candidatura din partea partidului. Nu poate să spună, “a trebuit să o lăsăm să candideze pentru noi, pentru că e alegerea oamenilor”; afirmaţia este, pur şi simplu, un fals. E alegerea partidului. Nota bene, repet, eu nu discut aici despre candidatura dnei Muscă în sine. Nu afirm că PD-L ar trebui (ar fi trebuit, eventual) să o susţină sau nu, e o altă dezbatere. Ce spun este că n-ar fi fost acceptabil să o susţină cu argumentul că acţionează la dorinţele electoratului. Ceea ce e valabil pentru orice alt partid: dacă susţin o candidatură sunt obligaţi să şi-o asume, nu să transfere fraudulos responsabilitatea asupra alegătorilor sau sistemului de vot.

Cu alte cuvinte, nu e vorba de a trece, odată cu un sistem de vot uninominal, de la “partidele aleg, electoratul nu” la “electoratul alege, partidele nu”. Şi unii şi ceilalţi sunt la fel de liberi să aleagă, candidaţi respectiv membrii. Prin urmare şi unii şi ceilalţi sunt la fel de responsabili pe opţiunile lor.

Colegiul mic al "albiţei" Tăriceanu; sau cum e sancţionat dl Orban

Mi se pare că presa nu reuşeşte să înţeleagă foarte bine mecanismul noului sistem de vot. Nu spun asta neapărat ca un reproş, căci rezultatele acestuia sunt ciudate şi, cum am spus, contra-intuitive, e foarte uşor să fii păcălit.

În Evenimentul Zilei se prezintă trasarea colegiilor din sectorul 1 al capitalei, şi cum sunt distribuite candidaturile de la PNL în interiorul lui :

“Potrivit hărţii electorale a Bucureştiului, care urmează să fie discutată astăzi de guvern, colegiul de la Camera Deputaţilor în care candidează Tăriceanu, aflat în zona Primăverii-Dorobanţi, are cel mai mic număr de alegători: 39.964. Avantajul premierului este că are de convins un număr mic de oameni, pentru a intra în parlament, din primul tur şi a evita redistribuirea. Calculul premierului se bazează pe rezultatele de la alegerile locale: s-au prezentat la urne 13.028 de locuitori, iar 3.091 au votat pentru PNL la consiliul local (votul politic). Pentru a intra în parlament cu 6.500 de voturi, Tăriceanu are nevoie de „păstrarea“ alegătorilor de la locale şi obţinerea, în plus, a aproximativ 3.500 de voturi. Un avantaj suplimentar este că zona în care candidează Tăriceanu este singura din Capitală în care liberalii s-au situat, la locale, pe locul 2. În colegiul lui Tăriceanu însă situaţia este mult mai strânsă: PDL a obţinut 4.438 de voturi, iar PSD, 2.930.”

Evenimentul Zilei – “Tăriceanu şi-a trasat colegiu de fiţe”

Autorul articolului consideră că motivul pentru care dl Tăriceanu şi-a trasat un colegiu de dimensiuni mici este că speră să câştige mandatul cu majoritatea absolută a voturilor. Dacă aşa ar sta lucrurile premierul şi-ar face un calcul extrem de optimist, dând dovadă de neaşteptată superficialitate. Căci ar trebui să spere să obţină peste dublul (!) votului dat pentru partidul său la alegerile de 6 luni în urmă, în condiţiile în care competitorii n-ar aduna nimic în plus. Mă îndoiesc că premierul şi consilierii săi ar fi atât de naivi cât să se bazeze pe un asemenea rezultat fericit.
Continue reading Colegiul mic al "albiţei" Tăriceanu; sau cum e sancţionat dl Orban