Orice mare proiect guvernamental începe cu o mărire de taxe…

… și uneori se termină cu ea.

Citesc că așa-numitul ”ministru al marilor proiecte” (pe numele oficial al funcției ”Ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine”) intenționează să majoreze costurile rovinietei, adică a taxei plătite de cei care merg pe drumurile naționale. Nu știm încă ce mari proiecte are în vedere dl Șova, n-a fost clar de la bun început, de când a fost numit. E clar în schimb că-și dorește un mare buget. Poate și din cauză că investițiile străine din primele luni ale lui 2013 au scăzut cu 37% (!) față de perioada similară a anului trecut.

Două observații sunt necesare. Prima, apropo de faptul că – așa cum aflăm din știre – ”creșterea de taxe i-ar viza în principal pe transportatorii de marfă”. Nu spun că enunțul e incorect, în sine – este corect și nu văd cum ar putea fi formulat altfel într-o știre de presă. Există însă o mistificare masivă în această privință, uneori întreținută conștient, alteori nu, mai ales prin absența comentariilor pertinente privind astfel de cazuri. Este, dacă vreți, o minciună prin omisiune: se spune, ”taxa X. ar afecta doar categoria de afaceri Y.”, în speță, ”creșterea prețului la roviniete ar afecta în principal transportatorii de marfă”. E adevărat, dacă ne referim strict la consecința directă. Altfel, dacă ținem cont de toate efectele, enunțul e fals. Taxarea unei afaceri nu afectează doar afacerea respectivă, patroni și angajați, ci și pe clienți. Și, apoi, pe clienții clienților, până la consumatorul final, cel care nu mai poate transfera creșterea de prețuri decât asupra portofelului personal. Dacă transportatorii de marfă vor plăti mai mult la stat, o parte din creșterea de preț se va regăsi în prețul mărfurilor transportate, și va fi suportată de cumpărători. Adică, de omul de rând, pentru că nu se transportă doar yahturi și Bentley-uri, ci și produse alimentare de bază. Lumea o să spună ”s-au scumpit”, ca și cum scumpirea generală ar fi un fel de fenomen natural, cu cauze imposibil de identificat. Nu e un fenomen natural, ci unul economic cu cauze cât se poate de clare.

Iar asta duce la a doua observație: acest gen de taxare-în-efect, ascuns, este mult mai păgubos pentru oamenii de rând decât cel onest, direct și vizibil. Motivul? În timp ce taxarea directă – impozitarea veniturilor, de exemplu – este cu cotă unică sau chiar progresivă, taxarea-în-efect are în cele mai multe cazuri un caracter regresiv, uneori chiar foarte pronunțat. Cu alte cuvinte, cu cât ai venituri mai mici, cu atât mai rău ești afectat. Subvențiile (da, subvențiile sunt taxare-în-efect, evident – banii pe care îi dă statul pentru subvenționare trebuie luați de undeva), subvențiile au, în efect, un caracter de taxare regresivă: încurajează risipa resursei subvenționate, și e clar cine risipește mai mult. Inflația, devalorizarea monedei naționale, este de asemenea, în efect, o taxare regresivă. Oamenii cu stare sunt cei care știu și pot să-și protejeze averea și veniturile de inflație, cu cât ești mai sărac cu atât e mai greu.

Mediul de afaceri nu are de suferit de pe urma anti-corupției. Din contră!

Presa noastră are acest obicei prost legat de rezumarea știrilor, în titlu sau în șapou: în loc să identifice subiecții știrii, este pusă în loc categoria. Nici nu știu cum să-l numesc: ”abuz de sinecdocă” ? – dar sunt convins că îl puteți recunoaște ușor fiindcă apare des. Sunt titrări de genul : ”Pensionarii dau în judecată guvernul!”, ”Constănțenii susțin …”, ”Profesorii fac…”. Repet, e un gen de titlu cât se poate de comun. Este de asemenea, în aproape toate cazurile, un gen de titlu greșit, pentru că exprimă un fals. Nu, nu toți pensionarii, constănțenii, profesorii etc. fac acțiunile respective. Citind știrile, aflăm de obicei că nu e vorba nici măcar de o majoritate, uneori nu este de fapt nici măcar un număr semnificativ din membrii categoriei. În unele din aceste cazuri, pot suspecta eu, titlurile sunt scrise în acest fel cu bună știință, pentru a induce în eroare. Alteori, însă, nu cred că e vorba de bună-credință și rea-credință, cât de inerție sau nevoia de a găsi un titlu cât mai scurt (știu din experiență cât de dificil e de pus un titlu bun, uneori mai greu decât să scriu articolul!). Indiferent de asta, însă, rămâne faptul că astfel de titluri sunt greșite, iar uneori aceste greșeli sunt cât se poate de serioase.

Un astfel de caz am văzut la colegii de la Hotnews. Scriind despre cazul primarului Apostu, redacția știri titrează : ”Dosarul primarului Sorin Apostu, o bomba cu ceas pentru mediul de business din Cluj: alte mari companii, banuite de procurori ca ar fi dat spaga pentru autorizatii” Sigur, deja din titlu, a doua parte a lui, abuzul de sinecdocă e îndreptat: nu e vorba de întreg mediul de afaceri clujean, iar șapoul știrii ne dă informația precisă : ”o firma care detine un mare complex comercial, doi dezvoltatori imobiliari, o firma din domeniul petrolier si una care detine un supermarket” . Acum, din câte îmi amintesc, Clujul e destul de mare și prosper, cinci firme sunt departe de a putea fi asimilate ”mediului de business” din oraș.

M-am legat de exemplul acesta particular dintr-un motiv foarte bun, e unul din cazurile în care greșeala unui astfel de titlu este cât se poate de nefericită. Cititorul ar putea crede că, de vreme ce ”mediul de afaceri” al unui oraș ar avea de suferit de pe urma arestării unui oficial local într-un astfel de caz, atunci înseamnă că mediul de afaceri prosperă de pe urma actelor de corupție. E implicația imediată și logică; însă concluzia e greșită pentru că pornește de la o greșeală. Chiar dacă n-am vorbi de cinci firme, ci de cincizeci, de cincizeci la sută, sau de toate firmele din orașul respectiv, afirmația inițială tot nu ar fi valabilă. Exact contrariul este valabil. Nu doar în partea unde stă coruptul interesul public are de suferit: demnitarul primește foloase necuvenite, își face în mod defectuos datoria publică și/sau devalizează, în mod activ sau pasiv banul public. Dar, și în partea unde stă corupătorul, interesul public are de suferit: firma care dă mită obține un avantaj ilegitim și incorect față de firmele cu care se află în competiție, și care nu fac asta. Orice beneficiu cumpărat prin mită de la autorități provoacă inevitabil o pagubă altor firme care există (sau ar putea exista) în același mediu de afaceri, provoacă o pagubă proprietarilor și acționarilor lor, provoacă o pagubă celor care ar fi putut să beneficieze de bunurile și serviciile acestora. Orice intervenție de acest fel, orice denaturare a competiției libere, afectează, nu ajută mediul de afaceri! Repet, afirmația ar fi reală și dacă toate firmele din oraș ar fi în rândul corupătorilor – jalnic mediu de afaceri ar fi acela! Asta pentru că, pentru fiecare firmă din acestea, ar fi putut exista pe o piață liberă altele, corecte, dar pe care concurența neloială și ilegală le împiedică să apară.

Mediul de afaceri din România nu are de suferit de pe urma anti-corupției. Situația e exact în extrema opusă. Corupția, abuzul de putere publică, este principalul inamic al mediului de afaceri de la noi. Economia privată a României are nevoie fundamentală de o justiție funcțională, nu doar în domeniul comercial, ci și în cel penal.

COMPLETARE: Cred că o să fac colecție cu cele mai întâlnite exemple de greșeli de genul pomenit în primul paragraf. Iată una care ar intra cu siguranță acolo: apare des în știri un enunț de tipul ”guvernul crește (sau nu) pensiile și salariile”. Sau un enunț echivalent. Acum, pensiile din România sunt, cu excepții nesemnificative, de stat și ele cresc nominal exclusiv prin lege; cu alte cuvinte, într-adevăr, guvernul e singurul care modifica pensiile. Nu același lucru se poate spune despre salarii! Guvernul nu poate modifica direct decât salariile bugetarilor. E și un caz de eroare cu consecințe serioase: în dezbaterea publică în această privință bugetarii par singurii care contează!

Risipomate

Ce înseamnă un ”preț corect”? Premierul Boc pare să se fi îndrăgostit de expresia asta, dar nu e nici primul și nici pe departe singurul. O parte vinde un bun la un anumit preț, altă parte îl cumpără. Plecând de la ipoteza că tranzacția e liber consimțită, se deduce imediat că ea reprezintă un câștig pentru ambele părți. Vânzătorul e mulțumit de preț, pentru că altfel n-ar mai vinde; cumpărătorul e mulțumit de preț, pentru că altfel n-ar mai cumpăra. Și atunci, pe ce temei posibil poate să decreteze o terță parte că prețul la care s-ar fi făcut tranzacția e unul incorect? Mai mult, ce temei posibil ar avea orice fel de intervenție a acestei terțe părți în tranzacție, presupunând că ar putea s-o facă? Bun, e clar că vânzătorul ar fi cu atât mai mulțumit cu cât ar primi mai mult pe bunul respectiv, iar cumpărătorul cu cât ar da mai puțin. Fiecare ar putea pretinde că ”prețul corect” e mai mare, respectiv mai mic, decât cel stabilit. Însă o intervenție nu ar face decât să oprească tranzacția, în condițiile în care ambele părți ar fi fost mulțumite de ea! Ce anume e ”corect” într-un asemenea scenariu? Da, statul (căci el are puterea să intervină în tranzacții private) ar putea să oblige una din părți, de obicei vânzătorul, să se conformeze ”prețului corect” și să vândă mai ieftin – însă, în timp și mai puțin evident, această alternativă este echivalentă în efect cu prima.

Aici s-ar putea spune că ipoteza mea e prea optimistă. Din punctul de vedere al cumpărătorului unele tranzacții nu sunt chiar atât de liber consimțite, în sensul că există bunuri ”de bază” pe care e obligat să le cumpere. Oare teoria de mai sus e invalidată în acest caz? Nu cumva aici are sens ca statul să intervină? Să devină el vânzătorul în tranzacția asta, să înființeze prin autorităție locale magazine tip ”Economat” în care să vândă produsele alimentare de bază la ”prețul corect”, mai scăzut decât oferă ceilalți vânzători? Răspunsul la întrebare se obține imediat, din cel la două întrebări retorice. Prima: să presupunem că acest aranjament ar merge, că statul ar putea să preia cu succes rolul de vânzător pentru produsele de bază; succesul însemnând prețuri mai scăzute pentru oameni, profit pentru stat și o situație cel puțin la fel de bună pentru producători. Întrebarea e, de ce am limita scenariul doar la produsele de bază? De ce nu ar organiza statul tot ce înseamnă activitate de retail? În memorandumul adoptat de guvern scrie că programul nu implică cheltuieli bugetare, doar un ”efort suplimentar de organizare”. Suplimentar față de ce anume? Față de mediul privat? Asta e genul de afirmație teoretică contrazisă constant și categoric de practică. O întreprindere economică va fi organizată întotdeauna mai bine de mediul privat, pentru că acolo există interesul direct pentru profit, acolo există expertiză și dedicație pentru o afacere. Acolo, mai ales, există motive cât se poate de evidente și de puternice de a nu face o investiție păguboasă, pentru că – spre deosebire de administratorii de la stat – privații suportă paguba din buzunarul lor. Și tot în buzunarul lor ajunge, după ce statul își ia partea, și profitul. Și aici vine a doua întrebare retorică, plecând de la aceeași ipoteză, că statul ar putea organiza vânzarea unor produse la prețuri mai mici, având în continuare un profit și fără să se folosească în vreun fel de puterea lui coercitivă : de ce oare n-au făcut privații asta, mai întâi? Dacă era o asemenea oportunitate de profit, cum de a ratat-o mediul privat?

Bun, oricine poate spune că asta e doar o teorie speculativă. Oricine poate spune, dar nu înseamnă că are dreptate, pentru că practica o confirmă. Guvernul român a avut o inițiativă similară în urmă cu zece ani, și s-au înființat peste tot în țară magazine care să vândă produse de bază la preț redus. După care, peste tot în țară, magazinele astea au falimentat. Cu alte cuvinte, ”Economatele” guvernului nu au făcut niciun fel de economie, și nici nu vor face. Din contră, sunt un (nou) mod de a risipi banul public. Sigur, spre deosebire de investitorii privați, care au la dispoziție doar banii lor, statul are disponibilitatea și posibilitatea de a împiedica falimentul unei întreprinderi, acoperindu-i pierderile cu bani publici. Dar, a spune că asta nu e risipă e ca și cum ai spune că mizeria încetează să mai fie mizerie, în clipa în care ajunge sub covor.

Cota unica a gandirii economice

Expertiza ceruta de presedinte arata ca filmul prezentat de Realitatea TV este trucat. Dupa o astfel de lamurire si avand in vedere putinele zile ramase pana la ziua votului ar fi fost nimerit zic eu sa se purceada la dezbaterea unor teme mai interesante pentru publicul larg. Imi amintesc ca pe   la inceputul campaniei tara se afla intr-o grava  criza economica si politica pentru care cetatenii erau indreptatiti sa ceara solutii. Intre timp, cetatenii au uitat de criza si se intereseaza mai mult de frame-uri si Photoshop. Sau, ma rog, aceasta este impresia pe care o ai cand te uiti la Realitatea TV. Spre exemplu Realitatea Zilei cu Razvan Dumitrescu: filmulet, cat a lucrat expertul acela pentru aviz si de ce asa putin, nu e cam suspect si asa mai departe ?   Pauza de publicitate, pe urma “Ora de foc” cu Ursu si Stancu : iar filmulet, iar expert, si da-i si lupta pana la epuizare.

In prostia mea inclin totusi sa cred ca sunt multi oameni care au o memorie mai lunga decat zece zile. Si care isi amintesc ca exista o coalitie, o  majoritate   covarsitoare plus mai multe minoritati nationale   care impreuna promit ca  vor scoate economia din pamant. Fiindca basmele de tipul celui cu ridichea nu au neaparat acoperire economica, putem sa ne punem o intrebare simpla : cum ?  La intrebarea aceasta, iata raspunsul  pe care il dadeau protagonistii pe vremea cand mai exista o urma de seriozitate in aceasta campanie : cota unica. Mai precis  programul de iesire din criza are ca idee principala mentinerea cotei unice. Enuntul de mai sus are o buna doza de contradictoriu. Daca n-o sesizeaza nimeni pe scena politica este fiindca de mai multa vreme incoace faimoasa cota unica a ajuns raspunsul universal la orice discutie economica si doctrinara. Precum stampilele unui celebru personaj din Ilf si Petrov. Reforma economica  este echivalenta cu cota unica. Liberalismul si cota unica sunt unul si acelasi lucru. Ca sa aflam mai mult despre acest panaceu economic, putem cauta explicatii pe site-ul candidatului la presedintie sustinut de aceasta coalitie:

“Aplicarea cotei unice a anulat intregul ansamblu de instrumente si mecanisme fiscale care vizau imbunatatirea raportului economisire-investire. Esecul cotei unice se vede limpede astazi in timpul crizei: taxe mai multe, supraimpozitarea muncii, credite mai scumpe, preturi mai mari, locuri de munca mai putine.”
(“O singură Românie” – proiectul politic al candidatului Mircea Geoană)

Poate ca o fi o greseala de redactare, sau opera unui hacker pedelist, fiindca se poate deduce mai degraba ca cota unica e mai degraba o calamitate decat o solutie magica de redresare a economiei. Ramanem deci nelamuriti in legatura cu solutia de redresare economica propusa de noua coalitie. E drept ca mai exista un leit-motiv in discursurile pe subiecte economice ale reprezentantilor ei. Toti spun in cor ca renuntarea la impozitul forfetar este prima masura care o va lua noul guvern in caz ca Mircea Geoana va fi ales (aceasta fiindca pentru mentinerea cotei unice nu trebuie facut nimic). Am cautat niste date despre acest impozit. L-am gasit prin 2008, intr-un articol din Ziarul Financiar despre campania pentru parlamentare …. a PSD. Scrie acolo :

“Vicepresedintele PSD Constantin Nita (care coordoneaza politicile economice ale PSD) a propus ieri la sedinta departamentelor partidului (asa-numitul guvern din umbra ca social-democratii sa ia in calcul introducerea impozitului forfetar (…)oferta de guvernare pentru alegerile legislative care prevede, intre altele, un impozit redus de 10% pentru persoanele care castiga sub salariul mediu pe economie, in locul celui general de 16%. Insa documentul mai prevede ca impozitul pe profit va ramane la nivelul actual de 16%. Constantin Nita care participa la elaborarea programului de guvernare al PSD propune ca, pentru intreprinderile mici si mijlocii cu cifre mici de afaceri, precum micile restaurante si unitati din domeniul turismului, micile magazine, unitatile specializate in igiena si cosmetica, precum frizeriile, saloanele de cosmetica, sa fie introdus un impozit forfetar.”
(Ziarul Financiar – “O noua idee fiscala a PSD: impozitul forfetar pentru IMM-uri”)

Ce concluzii logice putem trage de aici ? Prima este ca dl. Nita are strategii economice multiple si contradictorii ceea ce inseamna ca se poate adapta la orice situatie, o calitate in politica. A doua este ca  daca criza actuala se poate rezolva prin eliminarea impozitului forfetar, se cheama ca introducerea lui este cea care ne-a adus in aceasta situatie grea si putem  deduce in final  formula :

Solutia economica = (cota unica – impozitul forfetar).

Adaugati un neamt  care sa stie sa puna in practica aceasta ecuatie simpla si totul va merge perfect. Incredibil, nu ?

Guvernul Boc înmulţeşte priorităţi zero

… cu rezultatul pe care îl ştie orice şcolar cu cunoştinţe minime de aritmetică. Ultima “prioritate 0” din listă a fost afirmată de Boc după întâlnirea cu membrii Birourilor Permanente şi ai Comisiilor Economice ale celor două camere: “menţinerea locurilor de muncă”. Prioritate care naşte două întrebări:

Continue reading Guvernul Boc înmulţeşte priorităţi zero

În chestiuni economice, constituţionalistul Boc se exprimă ca inginerii

Un banc clasic se întreabă care e asemănarea între un inginer şi un câine, răspunsul fiind că ambii au privire inteligentă dar nu pot să se exprime. Politica economică a guvernului Boc ar avea justificări, ba chiar şi merite, însă titularul postului de premier este incapabil să le explice. Iată trei exemple:
Continue reading În chestiuni economice, constituţionalistul Boc se exprimă ca inginerii

Despre contractul dintre statul român şi SC Stealing Resources SRL

Pe scurt, scandalul se învârte în jurul unui contract adiţional secret semnat de Statul Român cu Sterling Resources LTD privind zăcămintele de petrol şi gaze din Marea Neagră. N-am să discut aici aspectele economice ale înţelegerii, la care mă pricep prea puţin, sau despre legături de afaceri, cine e omul cui, cine e în spatele cui, asta e treaba presei de investigaţie. În schimb, episodul arată câteva stricăciuni grave ale instituţiilor politice din ţara noastră, ale statului, partidelor şi presei.
Continue reading Despre contractul dintre statul român şi SC Stealing Resources SRL

Guvernul Boc şi-a pus centură de depravare bugetară

Ştirea sună cam aşa:

“Executivul a adoptat o ordonanţă de urgenţă care îi apără pe şefii agenţiilor şi instituţiilor publice de concedieri şi de reducerile de salarii. Dacă posturile lor sunt restructurate, aceştia vor fi mutaţi pe alte posturi, la acelaşi nivel de salarizare.” (Cotidianul)

Citesc ştirea aşa cum e scrisă, şi primul lucru – de fapt prima întrebare care sare în ochi este: CINE anume ar opera respectivele concedieri şi reduceri de salarii în rândul şefilor de agenţii şi instituţii publice? Răspunsul: guvernul, desigur. Cu alte cuvinte, executivul a adoptat un regim de urgenţă un act pentru a apăra o categorie de …propriile-i decizii. E ilogic. Bun, s-ar putea înţelege gestul prin care fecioara virtuoasă care-şi pune singură centura de castitate ca să nu fie tentată să facă păcatul adulterului cât timp soţul e plecat în Cruciade. Dar ce să înţelegem din această paralelă? Că Guvernul a vrut să se asigure că nu cedează tentaţiei de a face economie pe baza şefilor de instituţii şi agenţii? Că există riscul ca în mintea murdară a vreunui ministru să pulseze dorinţa, tentaţia irepresibilă de-a restructura ministerul, cu şefi cu tot? Aşa o fi. Doar că nu sunt sigur că găsesc vreo virtute acestei protecţii, sau situaţiei care e apărată. Din contră.
Continue reading Guvernul Boc şi-a pus centură de depravare bugetară

Criza

Un nebun: In prezent Fondul de Pensii este prabusit
Alti nebuni: BREAKING NEWS:Un nebun a zis ca Fondul de pensii e prabusit
Primul nebun: Nu trebuie să se înţeleagă faptul că, din această cauză, nu se mai dau pensiile, ci că trebuie aduşi bani suplimentar de la buget.
Alti nebuni:
În prezent, fondul de pensii este prăbuşit
Nebunul anunţă prăbuşirea fondului de pensii
etc
etc
Alti nebuni (responsabili):
Banii in plus pentru majorarea pensiilor sunt prevazuti in buget
Nu este vorba de prăbuşirea Fondului de Pensii, (…) încasările merg în mod, normal, ritmic, dar faptul că e nevoie de transfer de la bugetul de stat nu e o treabă unică, apelează şi alte state la aşa ceva
Am văzut că au apărut tot felul de speculaţii potrivit cărora bugetul de pensii este în colaps. După cum vedeţi nu a trebuit să dăm nici un leu la bugetul de pensii. Pensiile sunt acoperite, avem sumele necesare pentru a face plata pensiilor conform majorărilor care au intrat în vigoare de la 1 noiembrie fără nici un fel de problemă. Vreau să asigur toţi pensionarii din România să stea liniştiţi, că nu au nici o problemă cu plata pensiilor
Sa sintetizam: Pensionari, stati linistit, nebunii vegheaza pentru d-voasrta.
In timp ce unii se vor linistiti eu o sa intru in criza. Ramine de stabilit natura ei. Aia financiara (ori economica) nu ma sperie.

Continue reading Criza

Traian Băsescu îşi promulgă un bilet de papagal

“Retorica e buna, dar cand vorbim de bani, mai bune sunt cifrele. Nimeni n-a facut pasul urmator. Cat costa, de fapt, majorarea salariilor profesorilor in 2008? Dupa unele calcule, 160 de milioane de euro. Nici un cent in plus. Sunt bani la buget? Pai Guvernul tocmai ne-a demonstrat ca sunt, scotand din fondurile de rezerva 600 de milioane de euro transformate in fonduri de campanie electorala pentru primarii PNL si PSD. Potrivit unor surse, Guvernul pregateste in luna noiembrie o noua cheltuiala de 1,5 miliarde de RON, adica alte 400 de milioane de euro, tot pe post de perfuzii electorale. Acestea de ce n-ar fi cheltuieli iresponsabile, revarsarea milioanelor de euro catre primarii PNL si PSD nu mai inghenuncheaza Romania? De ce nu vorbeste premierul Calin Popescu Tariceanu in cifre clare? Vineri seara, a proiectat obisnuitele viziuni apocaliptice, a profetit cataclisme economice si prabusiri cosmice. A evitat insa demonstratii contabile pentru ca ele, calculele, s-ar intoarce impotriva lui.”
(Dan Tapalagă – “Salariile profesorilor: cum l-a batut Basescu pe Tariceanu cu armele lui”)

Afirmaţiile de mai sus sunt incontestabile. Da, nimeni n-a vorbit în cifre clare. Accentul cade pe nimeni. Anul trecut, când guvernul susţinea vehement legea de creştere a pensiilor, dl Băsescu a condiţionat promulgarea legii de prezentarea unei fundamentări a costurilor acesteia. Guvernul i-a prezentat una de tipul “dăm bani din “creşterea economică” iar după 2008 nu mai e problema noastră”. De promulgat, preşedintele a promulgat şi legea pensiilor, dar nu înainte să taxeze această reacţie:

“Motivul pentru care am promulgat legea este legat de doua realitati: la 1 septembrie trebuie sa intre o etapa de marire a pensiilor care are acoperite in bugetul acestui an. Al doilea este ca toate partidele au votat legea, ceea ce inseamna ca asupra implicatiilor ei exista un consens. (…)

Cei doi semnatari sunt incompetenti pentru ca in locul unei analize economice am primit un raspuns semnat de Vosganian si Pacuraru incarcat de declaratii politice, fara nici o fundamentare asa cum o cere Constitutia, atunci cand este vorba de angajarea unor cheltuieli bugetare. Desi m-am adresat premierului, scrisoarea a fost semnata de doi ministri incompetenti iar premierul nu si-a asumat prin semnatura raspunsul. (…)

(Sunt) dezamagit profund de diletantismul guvernului in ceea ce priveste raspunsul trimis la Cotroceni”.
(Traian Băsescu, comentând promulgarea legii de mărire a pensiilor în 2007, extras)

Ei bine, comparaţi răspunsul de atunci cu cel pe care l-a dat, într-o situaţie cât se poate de similară, acum:

“Deci, aş spune că bani există şi toate analizele îmi probează acest lucru. Mai mult decât atât, din bugetul de 6% se poate asigura plata salariilor mărite până la 31 decembrie, deci din bugetul actual.”
(Traian Băsescu, comentând promulgarea legii de mărire a salariilor profesorilor în 2008, extras)

Cam atât la capitolul fundamentare economică.

E o ironie aici. E ca şi cum am privi în oglindă. În 2007 guvernul fundamenta la plezneală (“bani îs acum, după şi în rest nu ne mai interesează”) o cheltuială din buget, luând peste picior argumentele economice din partea preşedinţiei. În 2008, guvernul dlui Tăriceanu a prezentat preşedintelui o analiză a implicaţiilor economice ale unei cheltuieli bugetare (e drept, nu a făcut-o publică! oare de ce?) , iar preşedintele a răspuns la modul “ei, bani îs, după şi în rest nu ne mai interesează”. Dan Tapalagă are perfectă dreptate, preşedintele l-a bătut pe Tăriceanu cu armele lui. Or eu nu văd de ce arme perfect criticabile şi demne de bilete de papagal folosite de unul ar deveni instrumente corecte şi principiale atunci când sunt folosite de celălalt.