Falsa supă de broască ţestoasă uninominală

Mi-e teamă că la un moment dat, dacă “analiştii” şi presa noastră ar repeta îndeajuns de mult că 1+1 fac 19, adevărul matematic banal dar fundamental n-ar mai putea fi restabilit vreodată în România. Căci e un fenomen care se întâmplă permanent în dezbaterea despre reforma sistemului de vot. E înabuşită de acuzaţii legendare, sentinţe fără vreun fel de temei, faultarea logicii şi ignorarea realităţii.
Continue reading Falsa supă de broască ţestoasă uninominală

Anticipaţi anticipate?

Analiza politicii de partid de la noi se împiedică uneori într-o eroare pe cât de simplă pe atât de uşor de făcut. La nivel de principiu interesul unui partid politic este să câştige cât mai multă putere pe termen cât mai lung. Este relativ uşor, pornind de la afirmaţia asta generală, şi considerând circumstanţele de la un anumit moment, să prezici ce urmează să facă în mod specific fiecare partid pentru a-şi urma interesul propriu. Şi totuşi, genul acesta de analiză produce uneori rezultate care n-au legătură cu realitatea. Motivul este că pleacă de la o ipoteza că un partid va acţiona mereu în ceea ce apare a fi interesul său. Ipoteza pare naturală, dar aparenţa asta înşeală. Un “partid” este o organizaţie, nu “partidul” acţionează ci nişte oameni, membrii lui care au pârghiile de decizie. Iar aceşti oameni prin deciziile lor pot uneori să rateze de la distanţă interesul comun. Un motiv e pentru că nu le văd; nivelul de competitivitate în politica noastră de partid este extrem de scăzut, adesea ajung în posturi de decizie oameni incapabili să formuleze şi să urmărească o minimă strategie de politică partizană. Alt motiv este pentru că nu doresc s-o facă; interesul “partidului” este sacrificat pentru interesele personale sau de grup ale celor care iau decizii în numele partidului.
Continue reading Anticipaţi anticipate?

Racul, broasca şi cu ştiuca la Consiliul Naţional al PSD

Nu sunt multe diferenţe între “Revoluţia binelui” din PSD şi banala revoluţie terestră : deşi primeia i-au luat doi ani în loc de unul singur ambele s-au încheiat în punctul de unde au pornit. Amintiţi-vă afişele electorale din 2004, un Năstase sobru şi sigur pe el, schimbând priviri cu un Iliescu paternalist, plasat la loc de mare cinste (şi influenţă) în centrul imaginii; şi undeva în dreapta, oarecum ignorat, un Geoană râzând şi el mânzeşte, pus acolo pe motiv că dă bine la popor. Prezidenţialele din 2004 au stricat frumoasa armonie care părea să domnească acolo, separarea puterilor în (partidul-)stat care se prefigura odată cu câştigarea ultimei bătălii electorale s-a transformat într-o separare, mult mai dificilă, a puterilor în opoziţie.

Afis_campanie_PSD.jpg

Mircea Geoană l-a lipsit pe Ion Iliescu de preşedinţia partidului cu care acesta se identifică; iar la un an distanţă, după o dispută dramatică Adrian Năstase a rămas fără posturile în partid şi fără demnităţile în stat. Mircea Geoană părea bine înfipt la şefia partidului. Acum e desprins încet dar implacabil de acolo.

Cum se justifică revenirea lui Adrian Năstase? Prin sprijinul dat de două persoane; şi nu e nici o surpriză cine sunt cei doi. Primul, cu un sprijin direct, este Ion Iliescu. Adevărul e că între fostul premier şi fostul preşedinte există o relaţie specială, rodată în timp. Adrian Năstase s-a obişnuit cu …primatul fondatorului PSD. Sunt nenumărate episoadele care demonstrează asta. Pe toată durata coabitării dintre premierul Năstase şi preşedintele Iliescu, atunci când la Cotroceni s-a spus “nu”, a rămas “nu”. “Arogantul” s-a dovedit mereu modest în prezenţa “Bunicuţei”. Dincolo de schimburile de replici mai mult sau mai puţin inflamate, Adrian Năstase nu l-a înfruntat niciodată cu adevărat pe Ion Iliescu; în 2005 a refuzat să candideze împotriva lui pentru şefia PSD. Nu m-aş mira ca unul din motivele pentru care Adrian Năstase a cedat în 2006 presiunilor din partid a fost faptul că Ion Iliescu se alăturase acestora, spunând în stilul propriu că “o retragere” a moştenitorului mătuşii Tamara “ar putea fi benefică” pentru partid. Un an recomandase preşedintele onorific, un an a stat pe tuşă fostul preşedinte executiv; după care şi-a început asaltul înapoi. Iar Ion Iliescu, de ce să n-o recunoaştem, are calitatea de a-i recompensa pe cei care îi sunt loiali. Pentru obţinerea şefiei Consiliului Naţional, Adrian Năstase s-a bucurat de sprijinul făţiş al preşedintelui fondator.

Şi de opoziţia la fel de făţişă a preşedintelui în exerciţiu. Mircea Geoană este cea de-a doua persoană care l-a sprijinit pe dl Năstase în demersul său. Cred că misiunea lui Adrian Năstase ar fi fost mult mai dificilă dacă preşedintele PSD ar fi adoptat o poziţie neutră (dacă nu chiar binevoitoare) faţă de candidatura fostului său coleg de tandem în campania electorală. În schimb, încercând din răsputeri să o împiedice, dl Geoană a asigurat că voturile de blam la adresa sa le capătă în întregime rivalul său. Chiar şi pentru nivelul ridicat de competiţie din clasa noastră politică, dl Geoană este un campion absolut la capitolul incoerenţă. E un risc să-l lauzi, fie şi doar un pic : riscul să-l vezi luând-o cu hotărâre pe o cale contrară celeia pentru care l-ai lăudat.

În fine, dl Năstase a jucat cartea fricii, şi a câştigat.

“In speech-ul sau Nastase a pronuntat cuvantul frica de peste 40 de ori. Daca a facut ceva, atunci a fost sa proiecteze frica sa proprie catre fiecare dintre cei ce-l ascultau in acea sala, o turma care apoi s-a ridicat si l-a aplaudat frenetic. A fost catharsis in grup, mai trebuiau sa fie vandute carti inspirationale cu succesul in 3 pasi si imaginea ar fi fost completa.”
(Mihnea, “Zoaiele din Zorii Zilei”)

PSD e foarte nesigur şi temător de viitorul său electoral, cu tot ce implică asta, de unde şi tendinţa unei strângeri a rândurilor, a refacerii “unităţii”, fie ea şi una forţată şi iluzorie.

[Adi de la Paralele scrie despre revenirea PSD considerând-o o alegere raţională pentru partid.]

Iliescu apare, plăcinta-i căzătoare

“Pericolul cel mare în politică este demagogia”, declară Ion Iliescu. Şi dispăru.

Heh, nu, n-a dispărut nicărieri, am parafrazat un banc vechi. În loc de asta, datorită lui, Congresul … ha, scuze, am alunecat pe o plăcintă, am vrut să zic Consiliul Naţional a însemnat o colecţie splendidă te vorbe de duh, dar nu duhul blândeţii ci al conflictului intern. Spre exemplu, pledând împotriva alegerilor anticipate, dl Iliescu a spus:

“Era o vorbă: sunt unii care se reped ca leii şi cad ca o plăcintă după aia.” Astfel, se poate spune că PSD se împarte în două categorii: “la plăcinte, înainte” respectiv “la război (politic, cu moţiuni), înapoi”. Se pare totuşi că, cu tot efortul verbal al fostului preşedinte al statului, prima categorie e mai mare; plăcintele au câştigat prima rundă, repezindu-se ca leii, cu doar 10 voturi împotrivă, către moţiune de cenzură şi organizarea de alegeri anticipate.

În schimb PSD n-a adoptat încă o moţiune de cenzură a declaraţiilor “dulci”, la adresa colegilor. Aşa că ele au continuat:

Mircea Geoană : “Nimeni nu e mai bun la pus etichete decât domnul preşedinte. E campion mondial”.
Ion Iliescu : “Depinde de context şi de nuanţa etichetelor”
Mircea Geoană : “Este ca în bancul cu sexul, depinde de ce parte te situezi”
Ion Iliescu: “Trebuie să atragem toate forţele de care dipune acest partid. Un om ca Năstase nu poate fi ţinut pe margine, el e un om care poate fi util în viaţa politică în general”
Mircea Geoană : “Va veni clipa să arătăm şi noi obrazul celor care stau pe la colţuri şi care pândesc congrese extraordinare”
Ion Iliescu: “Eu nu am avut o viata usora, natura m-a inzestrat cu niste virtuti care ma mentin inca treaz. Mintea inca nu mi-e tulbure, si nu numai mintea, inca mai am putere.”

Şi că veni vorba de Adrian Năstase, de bancuri cu sex şi de colţuri, Ion Iliescu a propus, amuzant, ca cel care pierde la vot preşedinţia Consiliului Naţional să devină vicepreşedinte în Biroul Permanent. Bine că n-a propus să ajungă direct preşedinte….

Kosovo : un punct de divergenta pe harta Europei. O ocazie sa ne intelegem cu minoritatile ?

Cazul Kosovo a revenit in atentia lumii întregi si judecând dupa ceea ce se intâmpla acum în Serbia va ramâne subiectul principal al actualitatilor si in urmatoarea perioada. Vazut din Romania, el a generat doua teme de dezbatere. Prima este legata de justificarea recunoasterii noului stat din punctul de vedere al normelor internationale de drept. Iar a doua este legata de consecintele acestei recunoasteri asupra situatiei minoritatii maghiare din Romania. Legat de prima tema nu voi spune foarte multe ; cred ca raspunsul corect este negativ si acest lucru este implicit recunoscut de pozitia comuna a statelor UE care spune ca se comite astfel o exceptie de la regula integritatii teritoriale a ONU. Pe de alta parte însa, judecând pragmatic, trebuie sa fiu de acord cu parerea lui Doc si anume ca situatia din Kosovo nu admitea vreo alta iesire. Cu alte cuvinte, nationalismul tâmp practicat prea mult timp si cu o violenta inacceptabila de majoritatea sârba a condus in final la aceasta exceptie. A doua tema este din punctul meu de vedere foarte interesanta fiindca ea repune in discutie tema minoritatilor nationale in Romania. Putem oare din postura de noi cetateni ai UE departe de evenimentele triste din 90 sa purtam o dezbatere pozitiva despre acest subiect ? Sa vedem.
Continue reading Kosovo : un punct de divergenta pe harta Europei. O ocazie sa ne intelegem cu minoritatile ?

Dl Pârvulescu se joacă cu "uninominalul"

“Metamorfoza uninominalului” este titlul articolului scris astăzi pentru Cotidianul de dl Pârvulescu, preşedintele APD. Haide să facem de la bun început o corecţie absolut necesară : principala victimă a acestei metamorfoze n-a fost proiectul de lege, ci dicţionarul. “Uninominal” este prin definiţie acel sistem bazat pe circumscripţii care aleg un singur candidat. Simplu şi clar. În cadrul circumscripţiilor cu pricina candidatul poate fi ales prin majoritate simplă, absolută, prin ordonarea preferinţelor, prin vot alternativ sau prin vot de acceptare ş.a. Dar cât timp circumscripţia alege un candidat, e vot uninominal. În consecinţă, dacă avem candidaţi aleşi în alt mod, sistemul nu mai este uninominal.
Continue reading Dl Pârvulescu se joacă cu "uninominalul"

Kosovo independent. Care ar fi fost alternativa?

Înţeleg să se dezbată despre valoarea de precedent a acestui episod, căci problema nu e nici pe departe aşa de simplă pe cât este uneori pusă. Sunt pertinente şi discuţiile despre istoria recentă şi îndepărtată, pentru că toată situaţia are nişte rădăcini acolo. Se poate pune problema din perspectiva legii internaţionale, căci e un episod care o afectează foarte grav. Toate acestea sunt în regulă, trebuie discutate şi rediscutate. Deşi personal estimez că subiectul se va răci mai rapid decât poate părea acum, fără îndoială că ce s-a petrecut duminica asta e o evoluţie care are destule motive să ne îngrijoreze.

Emblema Kosovo…Dar e o evoluţie. Întrebarea mea, ca om care nu se pricepe la politică externă e, care ar fi fost alternativa? De mai bine de 8 ani de zile Kosovo este al Serbiei doar cu numele, căci de la retragerea trupelor Belgradul nu şi-a mai exercitat efectiv suveranitatea pe teritoriul provincviei. Dacă nu independenţă, atunci ce? Realitatea este că în Kosovo avem o copleşitoare majoritate a populaţiei care nu concepe altceva decât independenţa faţă de sârbi. Că au dreptate sau nu, că au legea sau istoria de partea lor sau împotrivă, că ţara X. îi sprijină în timp ce ţara Y. îi combate – toate astea se pot discuta. Dar realitatea rămâne. Şi atunci, ce-i de făcut? Reformulez, ce-ar fi fost de făcut? Băgăm totul sub preş? Cum-necum (mai ales, necum, evident) revenim la situaţia din 1999, să vedem dacă de data asta mai iese cu război sau reuşesc să se înţeleagă? Facem un fel de loterie cu pacea în zonă? Lăsăm ca populaţia de acolo să fie de(le)portată undeva, nu ne interesează, şi înlocuită cu alta, plantată special ca să accepte suveranitatea sârbă?

Sigur, în dezbatere putem să nu punem întrebarea asta deloc, şi sugerăm în schimb ca soluţie îngheţarea ficţiunii de până mai ieri, cu un Kosovo care aparţine Serbiei, chit că exclusiv simbolic. Dar, ajută la ceva? Poate că 9 ani de negocieri şi prezenţă militară internaţională au însemnat o pace mai mult sau mai puţin sigură pentru locuitorii provinciei, însă Kosovo e un dezastru economic. Afaceri legitime nu se vor dezvolta niciodată într-o zonă cu un statut într-atât de incert, căci nu au cum. În schimb e un teren foarte propice pentru celălalt tip de afaceri, pentru mafie şi violenţă, pentru export de droguri, prostituţie, criminalitate… Nu spun că declararea independenţei rezolvă toate astea, nici vorbă. Dar din acest punct de vedere situaţia de până acum nu avea nici o perspectivă de îmbunătăţire.

[MoROmeTe are un articol şi o trecere în revistă a punctelor de vedere româneşti asupra acestui subiect.]

Videanu. Care fuge

Săptămâna trecută a apărut în mass-media un sondaj CSOP legat de candidaţii PD-L la primăria Capitalei. Erau măsurate scorurile şi şansele fiecărui potenţial candidat din partea acestui partid. De fapt, sondajul acesta ascunde un război în partid, un conflict absolut ruşinos: “greii” partidului se bat pe cine reuşeşte să scape de primăria Capitalei.

“Blaga a transmis presei, neoficial, datele preliminare dintr-un sondaj efectuat de CSOP, potrivit caruia Videanu ar castiga alegerile din primul tur. In replica la aceasta manevra, Videanu a furnizat jurnalistilor, tot neoficial, ca va fi nevoie de un al doilea sondaj, intrucat nici unul dintre candidatii PD-L bine plasati in sondajul CSOP nu vrea sa intre in competitie. El a acreditat ideea ca solutia ideala pentru PD-L, in Bucuresti, ar fi ca fie Blaga, fie Razvan Murgeanu sa candideze. Potrivit datelor furnizate ieri presei, daca alegerile s-ar desfasura duminica, Adriean Videanu ar obtine 54% din voturi.”
(Evenimentul Zilei – “EvZ: Blaga si Videanu isi paseaza unul altuia Primaria Capitalei”)

Să ne înţelegem. A fi primar reprezintă un mandat dificil. Odată, din prisma demnităţii publice : legile administraţiei locale sunt în continuare confuze şi prost croite, iar descentralizarea este în continuare o chestiune fragilă. Anul trecut primăriile au rămas fără banii colectaţi de pe urma taxării tranzacţiilor imobiliare efectiv dintr-o trăsătură de condei; adică printr-o ordonanţă de urgenţă emisă de guvern. Uite-aşa. Dar, mai important, e un mandat dificil din prisma carierei omului politic: e o demnitate aflată sub ochii comunităţii şi dependentă de votul electoral, fiind aleasă uninominal. Orice altă demnitate, ministru, parlamentar, depinde în ultimă instanţă de suportul oferit de partid, şi este în aceste condiţii destul de sigură. Însă cariera politică a unui primar se poate opri brusc la nişte alegeri locale. Pentru un “greu” în partid primejdia asta poate fi foarte incomodă; mai ales când partidul are perspectiva de a-i furniza mandate mai comode, mai profitabile, mai sigure.

Adriean VideanuDar asta nu schimbă cu absolut nimic faptul că ping-pongul acesta cu primăria Bucureştiului este inacceptabil. E ruşinos, şi foarte grav din prisma interesului public, ca un partid să trateze ca pe un incovenient ocuparea unui post public şi ducerea la îndeplinire a unui mandat, oricât de dificil este. Şi este sau ar trebui să fie jignitor pentru locuitorii Capitalei, care se văd pasaţi între diverşi candidaţi care nu ştiu cum să scape de demnitatea de a administra cel mai mare oraş al ţării. Iar Videanu, primarul în exerciţiu, este cel care ar trebui să caute să reînoiască şi să ducă mai departe mandatul pe care l-a primit acum patru ani, sau să-l piardă dacă nu e în stare. Adriean a venit, a văzut, nu ştiu cât a făcut, dar vrea să fugă. Poate că locuitorii capitalei ar trebui să vină să-l roage frumos, să-l implore să mai rămână, doar-doar s-o îndupleca.


Trecând de sarcasm, cred că bucureştenii ar trebui să facă exact invers : în condiţiile în care liderii PD-L îşi pasează unul altuia candidatura, scorul pronosticat pentru partid e indecent de mare. Poate că un scor mai mic i-ar aduce puţin cu picioarele pe pământ. Tras înainte de către dl Băsescu către guvernare, partidul prezidenţial manifestă defectul principal celor născuţi în purpură : s-a născut gata obosit.

Plătim taxa de primă înmatriculare la guvern a unui politician second-hand

Calin Popescu Tariceanu 
 
“Dezbaterile din media pe tema taxei auto au depasit limitele unei dezbateri firesti si s-au transformat intr-o campanie violenta de instigare la nesupunere civica”
(C. P. Tăriceanu – declaraţie într-un dialog cu organizaţiile civice)

Nu e scopul acestui articol să dezbată taxa de primă înmatriculare în sine; deşi ar fi de spus că nu se pot dezbate multe cu dl Tăriceanu şi cu subordonaţii săi, de vreme ce aceştia nu se pot pune ei înşişi de acord asupra scopului acestei taxe : ea devine alternativ taxă de mediu, de protejare a producţiei interne de automobile, împotriva importării de maşini second-hand. Nu poţi aduce argumente împotriva unui punct de vedere care se schimbă periodic.

Dincolo de asta eu am o imensă problemă cu sintagma respectivă, “instigare la nesupunere civică”. Da, e o campanie împotriva taxei auto, sunt oameni care se exprimă public împotriva ei, se fac petiţii, ba chiar oamenii caută să o anuleze în justiţie. Toate astea reprezintă exercitarea unor libertăţi garantate de Constituţie! Iar faptul că un înalt demnitar le califică public drept nesupunere civică arată mentalitatea dictatorială care a rămas încă în minţile politicienilor noştri, indiferent de calitatea papioanelor pe care le poartă şi de eticheta doctrinară pe care o abuzează. În acest caz avem, unul de-şi zice “liberal”, şi taxează drept ilegitime adresarea către justiţie şi libera exprimare a împotrivirii faţă de o taxă stupidă şi protecţionistă.

Ştiu ce înseamnă “dezbatere firească” după mintea unui astfel de politician, căci am mai văzut pe timpul predecesorului (şi se pare, modelului în ale aroganţei) dlui Tăriceanu la palatul Victoria: “da, puteţi să trăncăniţi ce şi cât vreţi, fără să ridicaţi prea mult vocea; poate că ne şi facem că vă ascultăm, dar în final rămâne cum am hotărât eu.”

Şi dacă tot vorbim de “nesupunere civică” cei care au căutat dreptatea în instanţă au obţinut-o, taxa fiind ilegală! Nu protestul împotriva ei e ilegitim (n-ar fi ilegitim chiar dacă taxa ar fi perfect valabilă, şi politic şi legal), ci persistenţa autorităţilor de a încasa şi de a refuza să returneze bani pe care, practic, i-au furat de la proprii cetăţeni.

Un pic de laudă pentru Mircea Geoană (continuare)

Ce aflăm astăzi din Cotidianul nu face decât să confirme ce scriam în articolul trecut despre preşedintele PSD.

“Cotidianul a aflat ca, marti seara, la Casa Dante, in cartierul Primaverii, presedintele PSD, Mircea Geoana, s-a chinuit timp de trei ore sa-i convinga pe liderii PNL sa accepte incheierea unui parteneriat politic cu PSD pe termen de cinci ani, care sa prevada o strategie comuna in campania electorala, vizind izolarea PD-L si formarea unui guvern comun PSD-PNL dupa alegeri. Aceste alegeri ar trebui sa fie anticipate, asa cum a declarat deja public presedintele PSD.”
(Cotidianul, “Ce s-a discutat la intilnirea secreta Tariceanu-Geoana”)

Care ar fi o strategie pentru PSD? Mie îmi pare evidentă, am prezentat-o deja: trebuie să se stabilească undeva în putere sau în opoziţie; ceea ce, date fiind condiţiile, e aproape echivalent cu a tranşa într-un fel sau în altul relaţia cu partidul de guvernământ. De vreme ce s-a pomenit cu PNL în tabăra anti-prezidenţială PSD trebuie să stabilească o relaţie clară cu partidul dlui Tăriceanu, oricare ar fi aceasta. De aici decurg cele două categorii de tactici:

1. Tacticile de “vulpe” – Partidul dlui Geoană poate să negocieze un parteneriat politic cu PNL, cu tot ce decurge dintr-un astfel de parteneriat, adică o colaborare la toate nivelele, local, parlamentar şi guvernamental; şi o strategie electorală comună.

2. Tacticile de “leu” – Partidul dlui Geoană poate să impună PNL propriile condiţii; şi poate să-l determine să le accepte făcând apel la puterea pe care o are, în special în parlament. În ultimă instanţă, poate să-l îndepărteze de la guvernare printr-o moţiune de cenzură.

Spre lauda dlui Geoană, PSD pare că şi-a dat seama de aceste realităţi, şi a început să aplice tacticile astea…

… doar că, într-o succesiune rapidă, pe amândouă! Şi în ordine proastă!! Poţi începe prin a negocia un lucru, te poţi ţine de aceste tactici cât timp merg înainte şi par să-şi atingă scopul. Iar dacă se blochează, chiar e o soluţie să recurgi la categoria tacticilor de forţă. E un efect dramatic bun şi eficace dacă de sub blana vulpii se iveşte la un moment dat un leu. În schimb, dacă de sub blana leului se iveşte la un moment dat o vulpe, mă tem că efectul este doar comic, şi, înafară de a stârni ironia şi dispreţul, nu e bun la altceva.

Dl Geoană a început săptămâna cerând, cu tonul acela emfatic, “demisia de onoare” a guvernului, ameninţând că nu va vota nici o lege a guvernului (corect, dle Geoană, dar le adoptă el pe cele pe care le votaţi voi) şi că nu va vota nici o restructurare a guvernului (corect, dle Geoană, dar ar fi trebuit să vedeţi mai întâi dacă va fi restructurare). Dl Geoană şi-a continuat săptămâna negociind o colaborare cu partidul pe care, cu câteva zile în urmă, îl dorea doborât de la guvernare! Poate că sunt doar înflorituri jurnalistice termeni gen “chin”, “umilinţă” etc. aplicaţi acţiunilor liderului PSD în acest din urmă episod, dar este o realitate că negocierea s-a făcut din iniţiativa dlui Geoană, şi că nu pare să fi ajuns la rezultatele pe care acesta şi le-a dorit! (Ca paraneteză, mai devreme sau mai târziu se va ajunge la o formă de colaborare între aceste două partide – dar PNL se ţine de guvernare, şi vrea să negocieze dintr-o poziţie electorală mai convenabilă; pe moment nu are de ce să ajute un partid cu care se bate pe acelaşi electorat.)

Şi, ca şi cum modul în care a încurcat tacticile astea n-ar fi fost îndeajuns, dl Geoană mai trebuie să se descurce cu o opoziţia din propriul partid; o lipsă de disciplină care compromite constant şansele PSD. De ce, de ce oare conducerea PSD nu l-a sanţionat drastic pe Ion Iliescu cu ocazia moţiunii de cenzură sabotate, nu ştiu…