Să curgă campania! Guvernul închide ochii la donaţii

“Guvernul a aprobat in sedinta de marti o Hotarare prin care se elimina obligativitatea persoanelor care fac donatii pentru finantarea partidele politice si a campaniilor electorale de a prezenta documente explicative.”
(Hotnews)

E o ştire veche de o lună, mărturisesc ruşinat că, deşi am vrut să scriu despre ea la data respectivă, am uitat de ea atunci când tot spaţiul mediatic autohton se umpluse de Summitul NATO. Şi nu e greu să suspectezi că guvernul Tăriceanu II a ales cu bună ştiinţă momentul respectiv, ca să treacă un act problematic fără dezbatere şi critici în presă. A reuşit. Eu mi-am reamintit mulţumită unui comentariu postat de Codru Vrabie pe blogul lui Mihnea.
Continue reading Să curgă campania! Guvernul închide ochii la donaţii

Spin-doctorii lui Oprescu

La o cercetare ceva mai atentă melodrama candidaturii lui Sorin Oprescu la primăria Capitalei se dovedeşte a fi o farsă. Trebuie doar să vedem ce anume a făcut ca o instanţă să-i dea o decizie favorabilă acolo unde alte două i-o refuzaseră :

“Avocatii lui Sorin Oprescu au prezentat instantei date din ultimul anuar al Institutului National de Statistica, potrivit caruia in Capitala exista 1,5 milioane de romani cu drept de vot, si, in consecinta, cele 35 de mii de semnaturi valide adunate de Sorin Oprescu sunt suficiente pentru ca acesta sa poata candida.”
(Hotnews)

Pe scurt, nu s-a produs invalidarea invalidării semnăturilor de susţinere ale dlui Oprescu; ci s-a descoperit că cele validate de Birou îi erau îndeajuns pentru a se înscrie; pentru că Biroul calculase pornind de la un număr mult mai mare de bucureşteni cu drept de vot.

Şi de aici apar două întrebări, două curiozităţi. Prima este legată de Biroul Electoral Municipal. Până acum ne întrebam, pe bună dreptate, ce i-a făcut pe membri acestuia să devină atât de stricţi cu semnăturile necesare pentru candidatură încât să le numere bob cu bob. Acum întrebarea e completată cu alta: cum se face că au fost atât de riguroşi cu număratul semnăturilor şi atât de puţini de lipsiţi de o minimă rigoare în a afla numărul de alegători la care trebuie să le raporteze ?! I-au calculat cu precizie dlui Oprescu câteva sute de semnături sub pragul de 2% – dintr-un număr de alegători pe care l-au umflat din greşeală cu câteva sute de mii! Într-o ţară normală membri BEM ar fi explicat mai întâi cum de au putut să facă o asemenea gafă, iar apoi şi-ar fi dat demisia. În democraţia noastră originală nu se întâmplă primul lucru, iar la ultimul nu se pune problema.

A doua întrebare e mai simplă, e pentru dl Oprescu însuşi. Ceea ce scrie în pasajul acela, negru pe alb, este că de fapt candidatura lui era valabilă de la bun început. BEM a aplicat legea corect, dar pe numere greşite. Şi atunci, de ce n-au prezentat avocaţii dlui doctor acele date statistice chiar BEM-ului? Sau măcar Tribunalului? De ce au aşteptat să ajungă cu procesul până la Curtea de Apel? Eh, aici întrebarea e aproape retorică, nu e nevoie să răspundă consultanţii candidatului independent.

Spin doctor, după cum îi spune expresia englezească, este un individ a cărui meserie este să (re)interpreteze faptele pentru mass-media astfel încât să-l pună într-o lumină favorabilă pe omul politic care îi plăteşte. De exemplu, să prezinte o mică punere în scenă cu voturi invalidate şi statistici greşite drept o încleştare titanică cu “sistemul ticăloşit”.

COMPLETARE : Articolul pleacă de la premisa că judecătorii ultimei instanţe au judecat corect, date fiind noile informaţii aduse. Aşa cum îmi atrage atenţia Micşunica, aici lucrurile nu sunt deloc clare; căci legea prevede că numărul de alegători este dat de listele electorale permanente, nu de vreun anuar de statistică. Pe listele electorale din Bucureşti erau înscrişi, la ultimele alegeri, peste 1.700.000 de alegători… În acest caz, BEM scapă de reproşul principal. În schimb întrebarea la adresa dlui Oprescu rămâne.

COMPLETARE : Falsurile evidente de pe listele de susţinători ale dlui Oprescu nu par să convingă pe nimeni, Curtea de Apel, vreun Birou electoral sau vreun procuror. Suntem în plină comedie neagră, “Cum am învăţat să nu mai fiu îngrijorat şi să iubesc sistemul ticăloşit”, cu dr. Strangelove Oprescu jucând mai multe roluri.

Lipsă de semnături pentru dl Oprescu. Lipsă de însemnătate a legii

Nu sunt de acord cu opinia că pentru câteva sute de semnături lipsă dl Oprescu ar fi trebuit să fie lăsat să candideze. Nici vorbă, candidatura sa ar fi trebuit să fie respinsă şi dacă ar fi avut o semnătură mai puţin decât numărul necesar. Legile pot şi trebuie să fie moderate în prevederi, dar aplicarea lor trebuie să fie strictă – altfel îşi pierde din înţeles ideea de lege în sine. Însă tocmai cazul respingerii candidaturii dlui Oprescu demonstrează cât de anapoda stau lucrurile la noi.

Odată pentru că legea e extrem de severă. Dl Oprescu constată pe pielea sa cât de ostile sunt legile electorale româneşti cu candidaţii neînregimentaţi în vreun partid. Conform legii alegerii administraţiei locale, numărul de semnături de concitadini necesare unui candidat independent pentru a se înscrie în cursa pentru primărie – 2% din totalul votanţilor din oraş – este mai mare decât numărul total de semnături din întreaga ţară de care are nevoie un partid pentru a se înscrie! Partid care, odată înscris, ar putea propune un candidat fără semnături suplimentare. Absurdul situaţiei e evident.

Însă aceste prevederi stricte sunt adesea aplicate foarte indulgent; iar ăsta e modul indulgent de a spune că par a nu fi aplicate deloc. 200.000 de semnături sunt necesare pentru înscrierea în competiţia la postul de preşedinte. Or, în 2004, patru dintre cei doisprezece candidaţi n-au obţinut la vot nici un sfert din numărul de aderenţi pe care se presupunea că îi au cu semnătură cu tot. Candidatul de pe ultimul loc a avut doar ~27.000 de voturi. E limpede, în aceste condiţii, că listele acelea erau într-o stare atât de proastă încât ar fi fost găsite neconforme cu legea la inspectarea cea mai superficială. Inspectare care, putem deduce de aici, nu s-a făcut sau nu a contat… Atunci. Acum, în schimb, se pare că respectarea legii electorale la acest punct a devenit foarte strictă.

Iar asta demonstrază ce spuneam în primul paragraf. O lege cu prevederi foarte severe şi aplicare foarte laxă îşi pierde din noimă, pentru că însemnătatea fundamentală a unei legi este eliminarea arbitrariului, iar aceasta e tocmai o soluţie pentru reintroducerea lui : acelaşi text de lege poate avea un efect foarte dur sau ca şi inexistent, de la caz la caz. Ceea ce face ca locul legii să fie luat de factorul care decide cazul în care ne aflăm.

Câteva cuvinte despre alianţa PSD – PC

1. Într-una din picăturile chinezeşti l-am văzut pe dl Diaconescu întrebându-se, retoric presupun, ceva de genul “Câtă minte au cei care-şi închipuie că trustul mediatic voiculescian a fost inclus în protocolul PSD – PC”. Păi să vedem câtă minte trebuie : ar putea dl Diaconescu să spună dacă partidul său îşi propune să ofere un aranjament similar, cu alianţă naţională, conducere comună, viceprimari etc. şi altor partide : PIN, Partida Romilor, Alianţa Socialistă etc.? Nu? Dar de ce, sunt partide care au un scor similar cu cel al partidului voiculescian! Ce are PC şi le lipseşte lor?… Ei, da. Exact. Le lipseşte un trust de presă de oferit.
Continue reading Câteva cuvinte despre alianţa PSD – PC

Ce schimbă candidatura dlui Oprescu?

Nimic. Pe scurt, candidatura lui Sorin Oprescu nu influenţează în vreun mod semnificativ cursa pentru primăria Capitalei.

1. Am văzut că o primă întrebare este, de la cine va lua voturile, de la Blaga sau de la Diaconescu. Părerea mea este că va lua voturi de la amândoi.

2. A doua întrebare este câte voturi va lua. Răspunsul pe care-l pronostichez eu la acest punct este că nu va lua destule voturi încât să schimbe fundamental competiţia. Există două cazuri ipotetice prin care candidatura dlui Oprescu ar putea influenţa semnificativ aceste alegeri :

a) Dacă ar împiedica unul dintre candidaţi să câştige din primul tur. Dar, odată dl Diaconescu intrat în cursă, mă îndoiesc că competiţia electorală ar fi fost atât de dezechilibrată încât dl Blaga să poată reuşi o asemenea performanţă. De asemenea, mă îndoiesc că dl Diaconescu la rândul său ar fi fost capabil să câştige din primul tur o primărie pe care partidul său n-a avut-o niciodată.

b) Dacă ar împiedica pe unul dintre candidaţi să intre în turul doi. Dar nu cred că dl Oprescu, fără sprijinul partidului şi înfruntându-i pe dnii Diaconescu şi Blaga, poate spera să ajungă în turul doi; altfel decât dacă el însuşi devine candidatul PSD, prin cine ştie ce răsturnare de situaţie – dar atunci vorbim de cu totul altă situaţie. Iar ceilalţi candidaţi sunt prea slabi ca sa poată emite pretenţii la un eventual loc doi.

3. În fine, prezentat drept cel mai important aspect şi cheie a candidaturii dlui Oprescu, întrebarea este ce va face dl Oprescu cu voturile sale în turul doi. Cui va da voturile luate în turul întâi. Este întrebarea pe care o tratează dna Pora într-un articol de pe Hotnews:

“Nici nu a apucat bine Oprescu sa-si dea demisia din PSD, ca liderul de la sectorul sectorul 1 isi si desfacuse larg bratele pentru a anunta cit de bine venit inapoi va fi. Dupa alegeri, evident, caci in timpul lor trebuie mimata cu gratie canibalizarea. Doar purtatorul de cuvint, proaspat in meserie, a spus-o pe aia dreapta, partidul are doi candidati, lucru care poate aduce beneficii necuantificabile pe moment.”
(Andreea Pora – “Oprescu, un Ciomu al voturilor PSD”)

Ei bine, aici răspunsul e simplu. Acest aspect nu contează. Dl Oprescu nu va da nimănui aceste voturi, pentru că ele nu sunt ale lui.

Să explic. Înainte de intrarea sa în cursă aveam doi candidaţi principali, dnii Blaga şi Diaconescu. Să presupunem că dl Oprescu primeşte în primul tur voturile unor candidaţi care altfel l-ar fi votat pe dl Blaga, şi că în turul doi cade la o înţelegere cu dl Diaconescu. Ca asta să aibă vreun impact electoral, trebuie să existe un număr semnificativ de alegători care ar fi votat cu dl Blaga în competiţie cu dl Diaconescu, dar îşi schimbă acum opţiunea din al doilea tur nu din alt motiv decât că le-a cerut-o candidatul cu care au votat în primul. Pe scurt, este teoria votanţilor orbi; a alegătorilor robotizaţi ce pot fi programaţi să dea votul dorit de partidul pe care l-au votat la un moment dat.

Nu ştiu dacă, aşa cum presupune dna Pora, PSD pleacă (şi) el de la această ipoteză. Dar eu unul nu ştiu pe ce se bazează ea. Cu siguranţă că nu pe vreun argument analitic : din contră, la noi votul este încă în bună parte negativ, adică se votează mai puţin pentru un candidat sau un partid cât împotriva alternativelor, iar partidele au o cotă de încredere extrem de mică. În aceste condiţii, ideea că un număr semnificativ de electori ar putea să-şi schimbe radical opţiunea doar pentru că le-a cerut-o candidatul sau partidul pe care l-au preferat pur şi simplu nu ţine. Nu ţine nici în practică, am avut câteva exemple foarte convingătoare de alegători ai unui partid care au votat la un moment dat altfel decât le-a cerut-o acesta (la referendumul de suspendare, de exemplu). Apoi oricum dl Oprescu, oricât de supărat ar fi (sau s-ar arăta) faţă de PSD, îi este destul de greu să apară brusc şi convingător ca un independent autentic, inclusiv în ce priveşte opţiunea din turul doi.

Candidatura dlui Oprescu poate să fie justificată de multe lucruri, de la o simplă ambiţie personală până la o manifestare a disputelor din interiorul PSD, sau, cel mai probabil, o încercare a dlui Oprescu de a forţa partidul să negocieze cu el în schimbul retragerii candidaturii sau a sprijinului în turul doi. Însă o tactică pusă la cale chiar de PSD pentru a schimba rezultatul alegerilor nu cred că este, sau, dacă este, atunci e una fantezistă.

PNL are guvern dar nu e de acord cu el

Citisem săptămâna trecută o ştire haioasă, un nou episod din serialul “pensionarii apolitici şi veseli”. Un lider al unei asociaţii de pensionari recunoştea senin că a cerut inclusiv sponsorizarea PNL pentru a organiza un miting împotriva guvernului. Dl Cristea, liderul cu pricina, părea să fie chiar surprins şi deranjat de faptul că partidul condus de dl Tăriceanu a refuzat să dea bani pentru o manifestare de protest la adresa guvernului condus de dl Tăriceanu. Până la urmă n-am mai pus pe blog episodul, preferând să mă amuz în particular.


Astăzi constat că viaţa noastră politică bate filmul şi umorul involuntar al pensionarilor veseli. Citesc că PNL “nu şi-l asumă” pe noul ministrul de Externe, Lazăr Comănescu, şi că nu au de gând să-i sprijine proiectele. Ce poate urma de aici? Să facă mitinguri împotriva lui? (de sponsorizat nu se mai pune problema…) Să depună moţiune simplă împotriva propriului ministru? De ce nu direct una de cenzură?

Despre legea ANI (V). Problema de constituţionalitate se confirma

CCR: Legea privind controlul averii demnitarilor este neconstitutionala anunţă Hotnews, în mod eronat. Nu legea a fost declarată neconstituţională, ci un proiect privind modificarea ei. Mai precis, Curtea Constituţională a oprit intrarea în vigoare a aşa-numitului “amendament Nicolicea”, care prevedea confiscarea averii nejustificate.

S-a adeverit astfel ce spuneam cu câteva săptămâni în urmă despre această problemă, apropo de legea ANI, noua lege privind controlul averilor :

Sunt două probleme majore cu forma “dură” a legii. Prima e că apariţia termenului “confiscare” duce imediat legea într-o zonă sensibilă constituţional. Legea fundamentală spune “Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.” Asta nu înseamnă că în principiu nu se poate face o lege constituţională care să confişte averile dobândite ilicit, din contră. Dar legea o fac exact papagalii gen Nicolicea. Deputatul PSD pare să fie capabil să-şi treacă la Cameră orice amendament doreşte, magie pură; el e cel care promovează, uneori la un mod de o demagogie grosieră, ideea înăspririi legii în acest fel. Problema e că odată intrată în zona guvernată de textul constituţional, aplicare legii va fi cel puţin îngreunată şi întârzâiată de excepţie peste excepţie ridicată de împricinaţi la Curtea Constituţională atacând legea pe baza textului constituţional expus mai sus.

Apoi, am văzut exprimat, inclusiv de către noul ministru al Justiţiei, ideea că legea ar fi asigurată de un asemenea atac de faptul că există deja decizii ale Curţii care confirmă constituţionalitatea unei astfel de abordări. E adevărat, legea similară, în vigoare până anul trecut, a fost atacată în mai multe rânduri pe motiv că, dacă Comisia (echivalentul Agenţiei) constata că averea nu a fost dobândită licit, trimitea instanţei care decidea confiscarea bunurilor care nu puteau fi justificate. Curtea a respins excepţiile pe motivul, ciudat, că exprimarea e confuză dar nu încalcă constituţia, şi e treaba instanţelor să o interpreteze. Una din excepţii fusese trimisă de Avocatul Poporului la cererea… dlui deputat Nicolicea. De asemenea doar două sesizări au fost respinse de judecători în unanimitate; la cealaltă, brusc, trei judecători au abandonat precedentul fiind de părere că legea încalcă totuşi constituţia. (Despre legea ANI (IV). În secvenţe de groază, legea este atacată de papagali feroce)

Felicitări celor 71 de parlamentari. Departe de a fi provocat distrugerea legii, ei sunt cei care au protejat-o de un amendament a cărui intenţie era să o saboteze. Vă imaginaţi ce s-ar fi întâmplat dacă, odată promulgată modificarea la ea, şi ajunsă în fine în situaţia de a fi aplicată, legea privind controlul averilor ar fi fost declarată neconstituţională… Un exemplu, cu tot cu papagalii aferenţi (gen Adrian Năstase), îl avem în privinţa legii privind răspunderea ministerială.

Curtea Constituţională tranşează dilema urmăririi penale a miniştrilor. Cu sapa

Departe de a fi o problemă aş zice că e chiar indicat ca preşedintele Curţii Constituţionale să iasă cât mai des în public explicând deciziile instituţiei. Curtea se ocupă cu interpretarea Constituţiei, dar o face într-o asemenea manieră încât avem mare nevoie de cineva care să interpreteze interpretarea ei. Scriam că există o dilemă apropo de ce au decis judecătorii în conflictul dintre Parlament şi Ministerul Public; şi spuneam că se va lămuri odată cu publicarea motivaţiei. Vinerea trecută motivaţia a fost publicată. N-a lămurit nimic.

Vă reamintesc, pe scurt, cazul. Sesizată de Parlament asupra unui conflict cu Parchetul General, CCR a decis că procurorii trebuie să sesizeze fie Camera din care face parte ministrul, fie Preşedintele, dacă ministrul nu e parlamentar, pentru ca aceste instituţii să ceară urmărirea penală a acestora. În urma acestei decizii reformulez întrebarea de data trecută, poate că dl Vida va binevoi să răspundă:

Are voie Preşedintele (respectiv oricare din Camere) să ceară urmărirea penală a unui ministru dacă nu a fost sesizat în prealabil de către Parchetul General?

1. NU Instituţiile trebuie să aştepte sesizarea procurorilor pentru a-şi exercita dreptul, iar procurorii trebuie să sesizeze fie preşedintele, fie Camera sau Senatul în funcţie de calitatea de parlamentar a ministrului cercetat. Este interpretarea pe care o dădea presa deciziei CCR; şi cea pe care se pare că o dau şi procurorii, de vreme ce vor cere aviz parlamentarilor deşi au deja o cerere venită de la Preşedinte. În mod paradoxal şi stupid, cei ce nu par de acord cu interpretarea asta sunt… chiar judecătorii constituţionali!

  • * Odată că au decis că preşedintele nu se află în conflict cu parlamentul, deşi pe interpretarea asta e evident că se află.
  • * Alt motiv e oferit de dl Vida. Acesta a declarat că ancheta pornită în cazul miniştrilor parlamentari poate continua pe baza cererii prezidenţiale. În scandalul care a urmat nimeni nu a mai observat ditamai aberaţia : în opinia preşedintelui Curţii, Parchetul General se face vinovat de a fi provocat un conflict juridic cu Parlamentul prin intermediul unor acte …perfect valabile juridic.
  • * Alt motiv e că judecătorii au reiterat valabilitatea deciziei anterioare, unde au scris negru pe alb că dreptul fiecăreia din cele trei instituţii este necondiţionat. Afirmaţia e repetată şi aici: dreptul preşedintelui de a cere urmărirea penală este absolut. Termenul e subliniat în motivaţie. Or, dacă acest drept depinde de sesizarea prealabilă a procurorilor, atunci înseamnă că este cât se poate de condiţionat, inclusiv de condiţionările impuse (cu ocazia acestei decizii) Parchetului.
  • * În fine, o astfel de interpretare ar contrazice Constituţia. Articolul 109 spune că cele trei instituţii au dreptul exclusiv de a cere urmărirea penală a miniştrilor. Interpretarea asta ar spune efectiv că, în anumite condiţii, dacă n-au fost sesizate de procurori, atunci nu au acest drept.

2. DA Preşedintele (respectiv Camerele) au voie să ceară urmărirea penală a miniştrilor indiferent dacă au fost sesizaţi sau nu de procurori. E o interpretare în acord cu decizia anterioară şi cu Constituţia. Dar ea lasă fără vreun fel de temei, nu doar decizia Curţii, ci şi implicarea ei în acest caz. Scrie în motivaţie,

“Curtea constată însă existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte. Conflictul rezultă din modul diferit în care aceste autorităţi publice interpretează şi aplică dispoziţiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituţie, în legătură cu cererile privind urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator.”
(Curtea Constituţională, decizia 270/2008)

Ei bine, considerând presupunerea făcută mai sus, pasajul acesta bate câmpii. Trimiţând sesizarea către oricare din cele două instituţii, Parchetul NU aplică dispoziţiile art. 109 din Constituţie, ci legea răspunderii ministeriale – aşa cum, de altfel, a făcut-o în fiecare din aceste cazuri. Articolul 109 priveşte exclusiv un drept al altor două instituţii de a cere urmărirea penală, drept care e absolut şi necondiţionat de sesizarea prealabilă făcută de procurori. Prin urmare, e irelevant cum interprează Parchetul art 109 şi dacă e altfel decât o face parlamentul: cele două instituţii nu se pot afla în conflict pe el. La fel, e irelevant cui consideră cei 9 judecători că ar trebui trimisă sesizarea aceea, de la caz la caz. Cât timp constituţia nu reglementează nici măcar indirect această chestiune, nu e treaba Curţii să intervină în orice fel.

[Am pomenit de cei 9 judecători, ţin neapărat să spun că doi judecători, dnii Cochinescu şi Zegrean au argumentat foarte temeinic o părere divergentă de cea a majorităţii celorlalţi 7 colegi.]

"Poluatorul plateste" ca principiu

Suntem dispuşi să plătim pentru un aer mai curat ? Şi evident, cât ?
Aceasta este intrebarea cu care si-a inceput discursul primul ministru la audirea publica privind taxa pe poluare, menita a explica ratiunile taxei pe poluarea provenita de la autovehicule.
Continue reading "Poluatorul plateste" ca principiu

Cristian Diaconescu pentru Bucureşti : cine câştigă şi cine pierde

1. Numirea lui Cristian Diaconescu în competiţia pentru primăria Capitalei este în primul rând un câştig cert pentru Bucureşti. Oraşul merită o competiţie mai strânsă pentru postul de prim edil, iar bucureştenii merită candidaţi de valoare din care să poată alege.
Continue reading Cristian Diaconescu pentru Bucureşti : cine câştigă şi cine pierde