Prea mulţi justiţiari, prea puţină justiţie

“Avocatul diavolului” e genul de expresie care sună ironic, aproape un oximoron : de ce ar avea nevoie dracul de apărare, cine şi de ce l-ar apăra pe cel de ne-apărat? Ar suna ca o farsă şi mai gogonată să spui că expresia desemnează un post înfiinţat de Biserica Catolică în procesul de canonizare! Dar nu e o farsă, ci o realitate: când Biserica îşi propunea să ridice un om în rândul sfinţilor, cineva trebuia să caute să dovedească că omul nu fusese la fel de virtuos precum îl credea lumea, şi că minunile lui se poate să fi fost înşelătorii sau amăgiri. Cu alte cuvinte, pentru o decizie corectă era nevoie de cineva care să pună la îndoială sau chiar să contrazică sentimentul comun.

Avocaţii nu sunt, cred, iubiţi sau măcar stimaţi pe nicăieri, motivele sunt lesne de înţeles. Succesul lor ar fi echivalent, în privirile majorităţii, şi poate şi în realitate, cu înfăptuirea sau lăsarea nepedepsită a unei nedreptăţi. Dar, tocmai prin asta, rolul lor în înfăptuirea justiţiei într-un stat de drept nu poate fi pus la îndoială. O evoluţie a dus justiţia penală de la “proba focului” la aplicarea legii, de către un judecător, într-un proces adversativ, cu acuzatori şi avocaţi. Dacă binomul acesta, dacă echilibrul acesta ar fi distrus, ne-am întoarce practic la justiţia pe baza probei focului, cel mai adesea focul pasiunii publice.

Deşi, uneori, în România pare că nu am evoluat vreodată prea departe de punctul respectiv. Dreptul la apărare şi la un proces echitabil şi corect este încă în suferinţă. Nu mă refer la cazul special al politicienilor, care şi-au botezat prerogativele “drepturi”, batându-şi joc şi de termen şi de justiţie. Mă refer la ceilalţi.


Faptele, aşa cum au fost relatate de presă, stau cam aşa : un timişorean, medic şi om de afaceri, conducea o maşină de lux pe o stradă din oraş. Viteza mare şi o manevră riscantă au făcut să provoace un accident şi să omoare un tânăr care mergea pe trotuar. După care a şi fugit de la locul faptei. O tragedie fără noimă, venită din senin, care a provocat şoc şi furie împotriva autorului, reacţie pe care, mă grăbesc să o spun, o înţeleg şi o împărtăşesc. Înţeleg şi accept şi teama că justiţia ar fi pervertită în favoarea acuzatului, se întâmplă prea des ca oamenii cu bani să reuşească asta. Dar răspunsul la asta e ca justiţia să fie corectă şi echilibrată, nu pervertită în defavoarea acuzatului, oricât de justificată ar fi furia publică la adresa lui.

Or, primul lucru de mirare a fost decizia instanţei de a fi judecat în stare de arest. Acum, arestul preventiv este un instrument al justiţiei şi are aceleaşi impuneri ca aceasta: rolul lui e de protecţie nu de răzbunare. Mai precis, se poate decide exclusiv din două motive, atunci când există temeiuri pentru ele: unu, pentru a proteja comunitatea, dacă lăsarea în liberatate a celui acuzat e de natură să o pună în primejdie. Nimeni nu contestă, însă, că avem de a face cu un accident nu cu o crimă deliberată, e blamată aroganţa şi iresponsabilitatea şoferului, nu intenţia criminală. Al doilea motiv este protejarea justiţiei, dacă lăsarea în liberate a celui acuzat poate să o pună în primejdie. De exemplu, dacă acuzatul ar fugi sau influenţa martorii sau distruge probele. Nu ştiu dacă procurorii au prezentat instanţei argumente pentru ipoteza asta.

A doua ştire despre procesul acesta, şi mai îngrijorătoare decât prima, a fost publicată astăzi: “Avocatul şoferului acuzat că a ucis un tânăr pe trotuar vrea să devină deputat şi a renunţat la acest caz de teama să nu-i fie afectată imaginea.” (Realitatea TV). Nu ştiu cum arată legile şi reglementările care privesc profesiunea de avocat şi relaţia lor cu clienţii. Ce ştiu, însă, este că un avocat care renunţă la un caz nu din alt motiv decât că “îi afectează imaginea”(!) îi provoacă un dublu prejudiciu clientului său. Acesta va fi nevoit să caute un alt avocat care să preia cazul, apoi propria sa nevinovăţie va primi o lovitură din partea persoanei a cărei datorie e să o apere! În alte ţări, un apărător care părăseşte voluntar un caz, cu o astfel de declaraţie, ar fi sancţionat până la excluderea din avocatură. La noi, însă, nu doar că bănuiesc că nu se va întâmpla nimic, dar mi-e teamă ca omul să nu fie chiar lăudat pentru decizia “principială” şi “corectă” pe care a luat-o!

Ştiu ce o să spuneţi. Că faultarea dreptului la apărare al unui “barosan” cu bani, influenţă, maşină de lux şi aroganţă iresponsabilă e chiar ultima problemă pe care o are ţara asta. Unii o să mă acuze probabil că omul mi-e simpatic. Dar eu nu cred că “avocatul diavolului” era un post pentru satanişti, aş zice chiar din contră, biserica îl numea “promotor al credinţei”. Avocaţii sunt promotori ai dreptăţii la fel de importanţi ca procurorii sau judecătorii. Dacă vrem o justiţie corectă şi un stat de drept atunci trebuie să le impunem la fel de mult ca celorlalţi să-şi respecte rolul.

Uninominala dnă Muscă, sau despre rolul uitat al partidelor politice

Haide să încep spunând că acesta nu este un articol despre candidatura dnei Muscă în sine. S-a dezbătut mult dacă fostul lider liberal ar merita să revină în parlamentul naţional. Se poate dezbate mai departe. Îndeajuns să spun aici că, în final, chestiunea ţine de opinia politică a fiecăruia, votăm după cum credem de cuviinţă. S-a pus problema şi dacă dna Muscă ar trebui lăsată să candideze, ceea ce e cu totul altceva: aşa cum am mai spus, dreptul cuiva de a candida este garantat şi nu poate fi restricţionat de stat decât în condiţii excepţionale, în care nu se află ţara noastră. Însă aici trebuie făcută o diferenţă la nivel de principiu, diferenţă pe care o discut mai jos, şi căreia dezbaterea despre candidatura dnei Muscă îi oferă un exemplu foarte bun.

Mă refer la faptul că pentru o bună parte din cei care susţin sau resping candidatura dnei Muscă pun semnul egal între participarea ei la alegeri şi participarea la alegeri ca reprezentant al PD-L. Or, cele două situaţii sunt diferite; cele două dezbateri sunt diferite.

Într-o parte stau susţinători ai candidaturii dnei Muscă, “pragmaticii” cum îi numeşte Dan Tapalagă, spun: “Care e problema, până la urmă? Lăsaţi-o să candideze, electoratul decide. Dacă tot vorbim de dictatura opiniei, atunci aceea o reprezentăm noi în ziua alegerilor, iar judecata opiniei publice tinde să fie cu mult mai severă decât orice formă de justiţie.” Cu alte cuvinte, lăsaţi electoratul să aleagă, căci alege bine. În cealaltă parte stau “intransigenţii”, categorie mult mai numeroasă, care spun, în esenţă, “Mona Muscă nu trebuie să candideze pentru că, după episodul colaborării ei cu Securitatea şi a minciunilor spuse pentru a o acoperi, nu mai are ce să caute în parlament.” Cu alte cuvinte, nu lăsaţi electoratul să aleagă, căci ar putea să aleagă prost. Două poziţii complet contradictorii? Nu. Ambele tabere sunt de acord asupra unui fapt, ceea ce face probabil ca el să fie trecut cu vederea: electoratul alege. Are o opţiune politică, pe care un partid e liber să o împărtăşească sau nu. Punând semnul egal între candidatura dnei Muscă şi candidatura ei sprijinită de PD-L, ambele tabere consideră că e normal sau inevitabil ca partidele să accepte automat opţiunile particulare ale unui grup electoral: dacă electoratul alege atunci partidele nu aleg. E un punct de vedere pe care trebuie să-l resping energic.


De fapt, avem aici o discuţie fundamentală despre funcţionarea şi despre rolul partidelor politice. E o dezbatere care n-a avut loc până acum, în principal din pricina sistemului de vot pe liste care făcea ca partidul să fie singurul care să aibă putere de alegere asupra candidaţilor. Reforma sistemului de vot are un efect evident şi benefic şi prin faptul că se pune această problemă. Asta deşi tema e folosită ca un atac împotriva unui sistem de vot nominal, fie din neştiinţă, fie, nu mă îndoiesc, din rea-credinţă – mai ales când vine din partea politicienilor şi purtătorilor lor de cuvinte.

Cum spuneam, cât timp erau în funcţiune listele partidele controlau practic ce candidaţi intrau în parlament: cei puşi pe primele locuri eligibile în fruntea lor. Prin urmare, la nivel mediatic cel puţin nu se puteau delimita foarte credibil de ei. (În realitate, între “conducere” şi “candidaţi”, “centru” şi “filiale” funcţiona cel mai adesea o complicitate tacită.) Adoptarea unui sistem de vot mixt a făcut ca partidele să piardă acest tip de control absolut asupra celor care intră în parlament (deşi el a rămas într-o bună măsură). Prin urmare pretenţia lor, uneori formulată explicit, este că nu mai au nici un fel de responsabilitate asupra conduitei candidaţilor lor care sunt aleşi. “Electoratul a decis, noi nu alegem ci ne supunem, nu avem ce face, aşa e democratic etc. etc.” Am văzut acest punct de vedere adoptat şi de critici ai sistemului uninominal din societatea civilă (dl Pârvulescu e un exemplu), deşi sub forma unei profeţii care se validează prin sine: suntem avertizaţi că sistemul uninominal va produce acest efect, de disoluţie, de pierdere a controlului între centru şi filiale şi între partid şi parlamentarii săi. E un mod pervers de a susţine şi implicit provoca unul şi acelaşi lucru: de vreme ce evoluţia e prezentată ca inevitabilă şi efect al sistemului de vot, partidele nu pot fi făcute responsabile de ea! Deci nu au de ce să i se opună, mai ales că e limpede că preferau fostul sistem electoral.

Or, pretenţia este categoric falsă. Nu doar că partidele pot face ceva, dar e chiar obligaţia lor de bază, rolul lor fundamental: acela de a selecta şi promova membri, în mod coerent şi în acord cu principiile, regulile şi politica adoptată de comun acord. Sistemul de vot nu schimbă cu nimic asta, cu atât mai puţin vreo “regulă democratică” inexistentă: partidele sunt în continuare complet libere să susţină candidaţii pe care îi consideră potriviţi şi să-i respingă pe ceilalţi, oricât ar fi aceştia de populari. Prin urmare, partidele sunt complet responsabile asupra conduitei trecute şi viitoare a demnitarilor lor, indiferent în ce mod şi cu ce procente au fost aleşi.

Dna Muscă poate să fie, eventual, aleasă cu 100% într-un colegiu nemţean. Însă PD-L este în continuare 100% liber să admită sau să respingă candidatura din partea partidului. Nu poate să spună, “a trebuit să o lăsăm să candideze pentru noi, pentru că e alegerea oamenilor”; afirmaţia este, pur şi simplu, un fals. E alegerea partidului. Nota bene, repet, eu nu discut aici despre candidatura dnei Muscă în sine. Nu afirm că PD-L ar trebui (ar fi trebuit, eventual) să o susţină sau nu, e o altă dezbatere. Ce spun este că n-ar fi fost acceptabil să o susţină cu argumentul că acţionează la dorinţele electoratului. Ceea ce e valabil pentru orice alt partid: dacă susţin o candidatură sunt obligaţi să şi-o asume, nu să transfere fraudulos responsabilitatea asupra alegătorilor sau sistemului de vot.

Cu alte cuvinte, nu e vorba de a trece, odată cu un sistem de vot uninominal, de la “partidele aleg, electoratul nu” la “electoratul alege, partidele nu”. Şi unii şi ceilalţi sunt la fel de liberi să aleagă, candidaţi respectiv membrii. Prin urmare şi unii şi ceilalţi sunt la fel de responsabili pe opţiunile lor.

Mircea Geoană face propuneri după asemănarea poreclei sale

Prima propunere a şefului PSD a venit imediat după ce Camera Deputaţilor a blocat, încă o dată, acţiunea penală împotriva lui Adrian Năstase. În întâmpinarea scandalului dl Geoană a replicat propunând eliminarea imediată din Constituţie a tuturor formelor de imunitate, şi pentru miniştri şi pentru parlamentari şi pentru preşedintele statului.

Pe cât de serios este întreg subiectul, pe atât de frivolă este propunerea. Nu văd cum ar putea fi tratată altfel decât ca o glumă. E ca şi cum un individ s-ar îmbăta într-o seară în public şi s-ar manifesta după tipicul neplăcut al tuturor celor care îşi pierd măsura cu alcoolul, făcând scandalul, gălăgia şi mizeria de rigoare. Iar ziua următoare acelaşi individ, abia ţinându-se pe picioare, ar replica celor care i-ar cere socoteală propunând prohibiţia absolută. Soluţia lui la propria beţivăneală iresponsabilă este să scoată în afara legii alcoolul.

Sigur, în principiu s-ar putea dezbate serios propunerea de a elimina imunităţile politice; la fel cum s-ar putea dezbate şi asupra meritelor şi problemelor unei legi a prohibiţiei. Personal, aş putea face asta chiar dacă aş fi convins că cel care a pus-o în dezbatere are cu totul alte intenţii. În cazul nostru intenţia străvezie a dlui Geoană este să dea o replică scandalului generat de blocarea politică a dosarului Năstase. Cum spuneam, asta nu m-ar deranja pentru scopurile dezbaterii. Însă nu văd nici un sens să port o dezbatere cu cineva care nu are un punct de vedere coerent apropo de ce se dezbate. Nu văd cum aş putea spera să cad de acord cu un om care nu poate cădea de acord cu el însuşi.

Dl Geoană trebuie întâi să ne lămurească : sunt dosarele lui Adrian Năstase “făcături politice” ? Sunt acuzaţiile de acolo frivole, fără nici o bază reală? Este cumva incriminată politica dusă de premierul Năstase? Dacă şeful PSD crede că sunt aşa, atunci propunerea sa este incoerentă, lipsită de temei şi periculoasă : ar lipsi parlamentul de puterea de a bloca astfel de “făcături”, în condiţiile în care, după cum se vede, parlamentul are nevoie de ea! Nu văd cum dl Geoană ar putea considera justificată folosirea unui instrument şi apoi să considere nejustificată existenţa lui. Iar dacă şeful PSD crede, din contră, că dosarele dlui Năstase nu sunt făcături, şi că ar fi trebuit să-şi continue drumul în justiţie, atunci ar fi trebuit, şi el şi partidul său, să înceapă prin a vota pentru asta!! În loc, sau măcar înainte de a propune o lege a prohibiţiei beţivul ar putea încerca să renunţe pur şi simplu să mai bea atâta.


A doua propunere a dlui Geoană este modificarea componenţei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Şeful PSD ar dori, dacă înţeleg bine, ca în componenţa acestuia să intre şi liderul opoziţiei.

Bun, şi aici pot să încep prin a spune că meritele şi riscurile propunerii se pot discuta fără probleme. Se poate discuta despre bi-partizanat, se poate dezbate dacă opoziţia trebuie să aibă un rol în conducerea statului şi dacă e bine ca instituţia CSAT să devină un câmp de luptă politică.

Însă, înainte de toate astea, trebuie pusă o întrebare extrem de simplă ca enunţ dar esenţială pentru discuţie : cum va defini textul legii noţiunea de “lider al opoziţiei” ? Sau, ca să înţelegeţi şi mai bine dificultatea chestiunii, specific întrebarea : cine este “liderul opoziţiei” în acest moment? Aş putea face o speculaţie educată apropo de răspunsul pe care l-ar oferi iniţiatorul propunerii : mă îndoiesc că dl Geoană s-a gândit să asigure un loc în CSAT dlui Emil Boc.

Cel puţin e clar că “liderul opoziţiei” nu poate veni de la PNL şi UDMR, partide care au deja locuri asigurate în CSAT prin miniştri guvernului Tăriceanu. Dar e la fel de real că acest guvern este şi o creaţie a PSD! A fost votat de PSD (de fapt, structura cabinetului a fost scrisă de PSD, dacă vă mai amintiţi), a fost menţinut în funcţie de membri PSD, demersuri politice majore (de exemplu, suspendarea preşedintelui) au fost votate de PSD şi PNL, majoritatea legilor guvernului, şi legile cele mai importante (bugetul) au fost trecute cu sprijinul PSD. Şi atunci ce ar face din PSD “opoziţie”, şi din liderul său un potenţial membru de drept în CSAT?

Eh, da, pretenţia. PSD se pretinde partid de opoziţie. Asta e în regulă, pretenţii politice avem destule pentru cine vrea să le creadă. Pe de altă parte, cred că e evident că nu putem scrie în lege că devine membru CSAT cine se pretinde “liderul opoziţiei”, trebuie o regulă bine definită şi univocă. Iar ajunşi aici, în această dilemă, mi-e teamă ca dl Geoană să nu ofere o rezolvare potrivită cu intenţiile şi nivelul său de inteligenţă politică, dar şi cu aritmetica parlamentară, şi anume ca “liderul opoziţiei” să fie desemnat prin vot.

Campionii luptei impotriva anticoruptiei

In vreme ce crema sportului mondial se afla in aceste zile la Beijing, cititorii nostri ar putea sa se intrebe pe buna dreptate ce se intampla cu sporturile noastre traditionale care, din lipsa de intelegere a forurilor europene si mondiale, au o imagine atat intr-atat de proasta. Tinem sa ii asiguram pe aceasta cale ca ele continua sa fie practicate intens chiar si in aceasta perioada estivala. Sa luam bunaoara lupta impotriva anticoruptiei. Echipa PSD, dupa cum bine se stie , este multipla campioana nationala. Capitanul Mircea Geoana are niste exercitii de echilibristica surpinzatoare. Va mai amintiti de cel intitulat “revolutia binelui” ? Coruptii Dan Ioan Popescu si Rodica Stanoiu au fost fortati sa plece din partid, s-au dus la PC, pentru ca acum putin timp PSD si PC sa faca o alianta electorala. Adrian Nastase, excelent la proba de obstacole in calea justitiei, a fost trecut o vreme pe tusa pentru ca mai nou sa pozeze in campion prezidentiabil. Dar sa revenim la cele actuale. Ieri PSD-ul a castigat un nou trofeu in lupta impotriva anticoruptiei printr-o aruncare din post a sefului DNA, Daniel Morar. De fapt aruncarea a fost executata de ministrul justitiei Predoiu, component al PNL. In acest sport echipele concurente pot evolua in tandem ceea ce il face foarte greu de inteles pentru cetatenii din tari mai civilizate. Sa vedem in reluare actiunile conjugate ale celor doua echipe in toata splendoarea lor.

Sa incepem cu declaratia dnei Nicolai care a spus ca schimbarea lui Daniel Morar “da sansa depolitizarii institutiei”. Aceasta dupa ce intr-o prima faza, dnul Predoiu spunea ca se ia in calcul inlocuirea sefului DNA pentru ca nu cumva Parlamentul (adica politicienii) sa desfiinteze institutia cu pricina !

Sa continuam cu dnul Ponta care l-a acuzat pe Daniel Morar ca nu s-a priceput sa”inchida” dosarele, adica sa le trimita in instanta. Doar ca o zi mai tarziu, adica astazi, colegii de partid ai dlui Ponta au votat pentru blocarea urmaririi penale a colegilor Adrian Nastase si a lui Miron Mitrea.

Nu putem sa-l omitem din aceasta lista pe Mircea Geoana, in binecunoscutul sau echipament pestrit, de papagal. Dl. Geoana propune ca seful DNA sa fie numit de CSM, tot pentru marea “depolitizare”. Or dl. Morar a fost numit de un ministru apolitic in persoana Monicai Macovei in timp ce la CSM e presedinte Lidia Barbulescu, prietena si eleva de doctorat a politicianului Rodica Stanoiu, din alianta binelui dlui Geoana. Nu-i mai putin adevarat ca liberalii care sunt si ei adepti ai depolitizarii au pus in fruntea ministerului mai intai o caricatura politica precum Tudor Chiuariu, iar acum un fost coleg de partid, pe dl. Predoiu.

Sus numitul domn ministru a mai simtit nevoia sa explice motivele inlocuirii lui Daniel Morar intr-un discurs analizat de Cristi Danilet pe blogul sau ; urmare a acestor critici i-a propus acestuia un post de inalt reprezentant al guvernului creat special la Bruxelles, vorbind de “credibilitatea sa pe plan extern”. Un gentelman, domnul Predoiu, daca tinem cont ca DNA ii ancheteaza socrul, pe dl. Zamfirescu. Dl. ministru a vorbit in schimb de succesoarea propusa, dna Monica Serbanescu, care ar urma sa aduca institutiei “un plus de echilibru si credibilitate”. Nimic din ceea ce stim despre dna Serbanescu nu ne da vreun indiciu despre aceste plusuri. Stim in schimb ca dna Serbanescu are un brevet de parasutism ceea ce pentru o persoana parasutata intr-o functie inalta poate fi util. Mai stim ca este o apropiata a lui Ilie Botos ceea ce nu rimeaza defel cu “credibilitate”. Si cu atat mai putin cu vehementele declaratii anti-Botos ale liberalilor pe vremea cand acesta era procuror general.

Cu astfel de performante nu e de mirare ca ne-a mers vestea de luptatori impotriva anticoruptiei. Vorba cantecului acela despre Dracula, “i-am depasit pe-americani, fara rusine putem spune”. De altfel, fara pic de rusine i-a si spus-o Bogdan Olteanu chiar ambasadorului SUA. Cat despre europeni, dupa ce au inteles cat de cat cum stau lucrurile, in loc sa ne laude, au propus ca marii nostri campioni sa imbrace tricourile alb-negru in dungi, asa cum se procedeaza pe la ei. Pai daca acceptam asemenea abuzuri intr-o buna zi ar putea sa vina sa-i numere dlui campion Nastase bijuteriile de familie . Ai naibii tehnocrati de la Bruxelles, nu se mai depolitizeaza odata !

[Judecătorul Cristi Danileţ are un şir de şapte articole privind schimbarea din funcţie a lui Daniel Morar. Vă invit să le citiţi unu, doi, trei, patru , cinci, şase şi şapte.

Colegul Emil Stoica are un articol scurt şi la obiect despre votul în dosarele Năstase şi Mitrea, aici.]

Agenţia de integritate a averii familiei Georgescu

Horia Georgescu

Horia Georgescu. Numele vă spune ceva? Nu? Aş pune prinsoare că secretarul general al ANI, căci despre el e vorba, ar fi fost foarte fericit să rămână un anonim. Omul e exemplul tipic al unei faune care prosperă, în general, în umbra politicienilor : directori, consilieri, “specialişti”, şefi de cabinete, avocaţi de casă. Oamenii de încredere. Ancheta din Cotidianul arată un traseu tipic : specialist la PNA (care i-o fi fost specializarea?), transferat după înlocuirea dlui Amarie cu Daniel Morar la ministerul pentru IMM-uri, ajuns apoi consilier al ministrului Justiţiei Chiuariu, şi apoi detaşat ca secretar general al Agenţiei Naţionale de Integritate (cine i-a semnat detaşarea? ce calităţi să fi avut pentru un asemenea post?).

Ancheta din Cotidianul priveşte declaraţia sa de avere, care, alături de zâmbetul său larg arată cam pe ce mâini a ajuns integritatea naţională :

“Horia Georgescu, secretarul general al Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), şi-a cumpărat anul trecut, în câteva luni, o vilă şi două apartamente cu 450.000 de euro.
(…)
Reiese că secretarul general al ANI are, la bancă, o rată lunară de peste 1.000 de euro, iar la suma împrumutată de la cele două persoane fizice, în cazul în care acestea nu i-ar percepe nici o dobândă, ar avea de plătit în medie 5.000 de euro lunar. Venitul actual al lui Georgescu, cu tot cu prime, indemnizaţii si stimulente, e de maximum 3.000 de euro lunar. ”

(Cotidianul, de unde e şi fotografia)

Dacă situaţia ar fi altfel, episodul ar fi chiar amuzant. Dl Georgescu ar vrea să credem că a cumpărat locuinţele de la părinţii săi, pe care îi plăteşte din 300.000 de euro împrumutaţi de la naşii săi, împrumut la a cărui rambursare e ajutat de …părinţi. Îi dau cu o mână ce îi iau cu cealaltă. Nu era mai simplu (şi mai ieftin) dacă-l lăsau pur şi simplu să folosească casele şi vila? Apoi, ca să justifice apariţia şi dispariţia unui apartament din declaraţia de avere, dl Georgescu vorbeşte de un ante-contract între el şi părinţii săi… Cu alte cuvinte, dl Georgescu ar vrea să credem că n-a avut destulă încredere în proprii săi părinţi. Adică aceeaşi oameni care ulterior îi vor da bani ca să plătească împrumutul luat pentru plata unor imobile. Cumpărate tot de la ei. “Cusut cu aţă albă” nici nu se mai potriveşte aici. Asta e la insulta inteligenţei. Oare cu naşii săi a semnat vreun act? Sau i-au dat sute de mii de euro, fără să semneze nimic, unei persoane care trebuie să semneze ante-contracte cu proprii părinţi?

Nu sper să mai obţinem răspunsuri de la dl Georgescu. Articolul din Cotidianul se termină cu un caz de chutzpah, de insolenţă care te lasă fără replică. Secretarul general al ANI refuză să aducă alte explicaţii apropo de averea sa, pe motiv că i se încalcă dreptul la viaţă privată, viaţă de familie etc. Dl Georgescu se află la conducerea unei instituţii menite, între altele, să facă lumină asupra averilor demnitarilor. Demnitarul Georgescu consideră că e dreptul său să păstreze întunericul asupra propriei sale averi. Există expresia comună “lup paznic la oi”, dar n-a ajuns să acopere cazul unui lup ce pretinde că protecţia oilor e între drepturile sale.

Dacă e ceva bun în toată chestiunea asta, este faptul că avem un test rapid pentru nou înfiinţata Agenţie : primul anchetat de aceasta ar trebui să fie dl Georgescu însuşi, dacă va mai deţine un post de demnitar supus acestui control. Altfel “draga de ANI” va rămâne o vorbă goală, cam cum era PNA-ul condus de Amarie.


Sunt câteva observaţii care se pot face apropo de episodul de mai sus. Prima este să notez durabilitatea reformelor Monicăi Macovei. În doi ani de mandat, în condiţii extrem de ostile, fostul ministru al justiţiei a lăsat instrumente care încă mai funcţionează, cum sunt aceste declaraţii de avere. Mă întreb cât timp vor mai rezista.

Dacă nu am fi avut declaraţiile de avere dl Georgescu ar fi rămas un necunoscut, ancheta Cotidianului nu ar fi avut pe ce să se bazeze. Şi aici vine a doua observaţie : regula transparenţei ar trebui să se aplice pentru toţi demnitarii, cu atât mai mult pentru cei de la conducerea unei agenţii care se ocupă cu transparenţa. Nu ştiu să fie public un CV al acestui Horia Georgescu, să vedem ce pregătire şi ce parcurs profesional are, ca să ocupe un astfel de post.

Episodul mai demonstrează ce problemă avem în continuare cu lupta împotriva corupţiei, cât timp un demnitar ajunge cu o asemenea avere dubioasă în fruntea Agenţiei de Integritate, ba chiar refuză explicit să facă lumină asupra ei, pretinzând că nu are de ce.

Bilete de papagal incompetent. Norica Nicolai

“Preşedintele trebuie să respecte Constituţia. În conformitate cu Constituţia, articolul 134, alineatul 1, propunerea de numire în funcţie a procurorilor se ia de către Consiliul Superior al Magistraturii, şi nu de ministrul Justiţiei”

(Norica Nicolai, declaraţie pentru Mediafax)

Declaraţia de mai sus se referă la discuţia despre menţinerea sau îndepărtarea dlui Morar de la şefia DNA. Unul din pretextele invocate acum pentru schimbare este că numirea lui ar trebui să fie făcută la propunerea CSM. Un pretext spun, pentru că motivul e vechi şi răsuflat.

Desigur, dna Nicolai nu se împiedică de asta, iar să te dai atins la constituţie a devenit refrenul favorit. Fosta candidată la butoanele numirii/menţinerii dlui Morar nu ştie (sau se face că nu ştie, ceea ce e şi mai rău) care e diferenţa între numirea într-o funcţie administrativă din cadrul Parchetului, adică ce avem în discuţie, şi numirea în funcţia de procuror, la care se referă articolul constituţional. De asemenea, nu înţeleg care e treaba cu preşedintele în această situaţie. Preşedinţia, la fel ca oricare altă instituţie, trebuie să respecte legea; cea actuală îi dă dreptul să numească şeful DNA, la propunerea ministrului justiţiei. E o lege pe care, dacă dna Nicolai nu-şi aminteşte, şeful ei de partid şi-a asumat, în calitate de premier, răspunderea. E o lege care a fost atacată, (şi) pe motivul invocat de dna Nicolai, la Curtea Constituţională, care i-a confirmat constituţionalitatea din acest punct de vedere.

Dna Nicolai pretindea postul de ministru, în condiţiile în care atacă o lege asumată de guvernul din care dorea să facă parte. Dna Nicolai dorea să administreze justiţia, în condiţiile în care nu ştie deciziile Curţii Constituţionale în chestiuni care privesc direct domeniul.

Ludovic Orban a identificat ministrul imbecil!



 
“Nici unul dintre colegii mei nu este imbecil. Singurul imbecil în această situaţie este cel care îşi permite să folosească astfel de expresii.”

(Ludovic Orban, comentând expresia ministru “imbecil” folosită de Traian Băsescu)

Bun, considerând ad-litteram indiciul oferit succint de dl Orban, vă rog să ghiciţi cine e “ministrul imbecil”. Aveţi dreptul la o singură încercare. 😀

Cum ne mai merge deconspirarea

Am scris acum vreo doi ani o serie de articole initulate “Deconspirarea intre lustrare si frustrare” in care criticam legea CNSAS si modul in care respectiva institutie isi exercita activitatea. Ideea esentiala era ca “deconspirarea” nu inseamna un verdict de politie politica acordat in conditii complet lipsite de transparenta de niste “sacerdoti” numiti politic ci ea presupune pur si simplu publicarea dosarelor persoanelor respective. Iat-o rezumata in concluzia de la finalul articolelor cu pricina :

1. A deconspira inseamna ad litteram ” a da in vileag” sau ” a da pe fata” un secret.

2. Pentru informatorii deconspirati nu exista sanctiune legala (altfel vorbim de “lustratie”).

3. Fiind vorba de o culpa morala, verdictul este de ordin moral. Un verdict moral este prin definitie subiectiv. El nu poate fi dat de vreo instanta, ci este la latitudinea fiecaruia.

4. Este deci necesar ca fiecare sa aiba acces la probele din dosarul de securitate ale persoanelor publice vizate de acest proces care astfel s-ar putea numi “de deconspirare” in spiritul definitiei de la 1.

5. Selectia atenta si publicarea acestor probe ar trebui sa fie obiectul de activitate al CNSAS.

Ceea ce nu observasem este ca verdictele acestui pseudo-complet de judecata morala erau si foarte vulnerabile din punct de vedere constitutional. E drept ca la vremea respectiva nu exista inca tendinta spre “curat anticonstitutional” care a mutat arbitrariul deciziilor judecatoresti la cel mai inalt nivel posibil. Urmarea a fost ca distinsul “Avocat al Poporului” adica al nostru, ne-a vindecat de aceasta “otrava” care chipurile ne strica sanatatea desi in afara de o Musca nimeni nu paruse afectat de pe urma ei. Si ca toata lumea sa fie multumita si nimeni sa nu ramana fara ocupatie, guvernul a salvat CNSAS-ul cu o ordonanta ca sa putem in continuare sa ne facem ca deconspiram. Uitasem deja de aceasta poveste otravitoare cand – poate din cauza apropierii alegerilor – ea a revenit in atentia opiniei publice sub mai multe aspecte de care voi vorbi mai jos.

1. Deconspirarea reusita intamplator. “Felix” Voiculescu.

Un efect colateral surprinzator al desfintarii deciziilor CNSAS a fost ca am reusit in sfarsit sa aflam cate ceva din motivele care au stat la baza “condamnarilor morale” pronuntate de CNSAS. Iata un fragment din stenograma audierilor lui Dan Voiculescu.

Florin Maghiar (funcţionar CNSAS): Dvs. daţi o notă olografă în care spuneţi următorul lucru: „Din discuţiile purtate cu Leopold în perioada ‘72-’77, reţinem preocuparea acestuia de defăimare a politicii noastre. Cât şi a metodelor comerciale folosite în relaţiile internaţionale”.

Dan Voiculescu: Şi care e problema?

Florin Maghiar: În cadrul acestor preocupări, practic Leopold profera atacuri vehemente deschise, cât şi… Mai mult decât atât, în anumite situaţii, dă soluţii originale pentru rezolvarea unor aspecte care, după opinia dânsului, nu sunt corecte. Semnalăm, de asemenea, tendinţa lui Leopold de a atrage material şi spiritual anumiţi cetăţeni sau luarea de poziţie a unor revoluţionari faţă de legile ţării noastre.

Dan Voiculescu: Şi ce e cu asta?

Florin Maghiar: Sunt de fapt radioscopiile politice ale unui cetăţean străin.

Dan Voiculescu: Nu am voie să am opinii politice? Cu atât mai mult că aveam curaj să am opinii politice. Se dorea să fie atraşi români să fugă din ţară. Nici acum nu sunt de acord ca românii să fugă din ţară.

In mod clar “opiniile politice” exprimate mai sus de Dan Voiculescu ofera publicului o imagine mult mai clara asupra colaborarii sale cu Securitatea decat verdictele CNSAS exprimate cu majoritati foarte relative adesea dependente de programul concediilor membrilor Colegiului. Opinia mea de cetatean este ca sus-numitul a facut politie politica. Verdictul meu si al tuturor celor care citesc randurile de mai sus nu este contestabil la Curtea Constitutionala si in plus nu costa vreun ban din buzunarul contribuabilului. Ceea ce demonstreaza odata in plus functionarea defectuoasa a CNSAS-ului in toti acesti ani.

2. Deconspirarea prost-inteleasa. S. Antohi – H.R. Patapievici.

Un alt motiv pentru care subiectul fostilor colaboratori a revenit recent in actualitate este decizia Institutului Cultural Roman de-a co-organiza o scoala de vara la Berlin in care a institutia fost reprezentata de Sorin Antohi. Directorul ICR, Horia-Roman Patapievici s-a aparat de acuzatia de-a fi trimis un fost informator sa reprezinte Romania la o manifestare culturala invocand “valoarea profesionala” si lipsa unui “cadru legal în virtutea căruia cetăţenii români care au fost informatori ai Securităţii să fie excluşi din viaţa publică ori academică”. Trecand peste faptul ca “valoarea profesionala” a dlui Antohi a fost nitelus patata de faptul ca a obtinut diverse titluri universitare pe baza unui titlu fals de doctor, nu putem decat sa-i dam dreptate dlui Patapievici la modul formal : dl. Antohi avea tot dreptul sa organizeze acea manifestare ca reprezentant al ICR. Doar ca nu despre legalitate vorbim aici ci despre moralitate. Fiindca CNSAS-ul precum am spus mai sus emite judecati morale. Deci daca dl. Patapievici a socotit ca e moral Sorin Antohi sa fie co-director al scolii de la Berlin atunci el trebuie sa-si asume in mod public raspunderea pentru aceasta. Mai mult, argumentul legal opus de dl. Patapievici verdictului moral dat de CNSAS echivaleaza cu o pledoarie impotriva utilitatii institutiei cu pricina. De la autorul “Politicelor”, fost membru al Colegiului Director CNSAS aveam asteptari mai mari.

Efectul educativ Băsescu. Sau cum un ponei roz e criticat de o mulţime de cai verzi pe pereţi

Îmi dau seama că încrâncenarea şi campania asta are o miză cât se poate de serioasă, dar într-un fel episodul mă şi amuză. Pricep că e un scandal, dar zău dacă înţeleg pe ce s-ar putea baza, la modul rezonabil. Dacă înţeleg bine, la o expoziţie de street-art organizată la New York artişti români au expus un căluţ de jucărie cu o svastică pe crupă. Bun, dincolo de vechimea simbolului, să crezi că simpla reprezentare a unei svastici e o pledoarie pentru nazism are la fel de multă noimă ca pretinde că romanele Agathei Christie sunt pledoarii pentru crimă. Ca să nu spunem că e greu de crezut că există o idiosincrasie la subiectul şi simbolurile naziste din partea unor persoane care, de exemplu, n-au avut probleme să-l laude pe Ion Antonescu. Şi atunci ce rămâne? Rămâne valoarea artistică a exponatului. Asupra ei nu mă pot pronunţa, căci nu sunt critic de artă. Ocazie cu care constat că, în rândul comentatorilor politici, am devenit o excepţie.

Spuneţi şi voi dacă nu e amuzant. Oameni care până acum n-aveau decât o temă obsesională, preşedintele Băsescu şi tot ce are legătură cu el, acum au … eh, au aceeaşi temă obsesională dar exprimată în alt fel. Căci motivul real (rezonabil nu poate să fie) al acestei conversii profesionale sui-generis este fapul că expoziţia cu pricina era organizată de Institutul Cultural Român, care e condus de o persoană vinovată de a se fi exprimat în favoarea preşedintelui. Să-i zicem, “efectul educativ Băsescu”.

Nu e prima oară când se manifestă. Acum mai bine de un an, preşedintele înjura cu un termen etnic o jurnalistă “vinovată” de a-l fi filmat prea insistent. Incompetenţa sa şi a sepepiştilor a făcut ca înregistrarea să ajungă în presă, care a multiplicat-o, cu tot cu înjurătură, până a obosit. Am expus atunci ipocrizia grosieră cu care presa a tratat tema, n-o mai fac acum. Cel puţin nu la modul specific. La modul general, am constatat acelaşi fenomen ciudat şi amuzant de care vorbeam mai sus. Oameni care înainte, în cazul cel mai bun, nu dădeau nici o atenţie chestiunii discriminării etnice au devenit brusc extrem de interesaţi de acest subiect. Au început să manifeste o gingaşă sensibilitate acolo unde înainte nu era decât indiferenţă sau dispreţ. Efectul educativ Băsescu.

Ar trebui poate să ne folosim de acest lucru. Fac un apel la preşedinte, în numele interesului naţional, să înjure cât mai cu sete reprezentanţii altor minorităţi, sexuale sau religioase, care ar putea beneficia de o presă mai bună. Fac un apel insistent să îşi dea cu părerea, direct sau prin reprezentanţi, şi asupra unor subiecte ştiinţifice pe care presa noastră le ignoră complet nejustificat. Abia aştept să văd “analiştii” preocupându-se de fizica particulelor subatomice, termo-economie sau concertele pentru clavecin, doar ca să-şi poată continua agenda obsesională. Măcar ar câştiga şi publicul ceva.


Încă două observaţii. Oarecum ironic, la fel cum s-a întâmplat cu înjurătura preşedintelui, acest pseudo-scandal care-l are ca ţintă H.R-Patapievici, ascunde unul mult mai serios. Promovarea unui ponei roz “vinovat” de a avea o svastică pe crupă e una. Promovarea unui fost securist şi impostor este cu totul altceva.

A doua e legată de un mecanism mediatic pe care l-am mai văzut în presa noastră : referinţele circulare, trucul prin care 0 surse de informaţii devin 3, 4 sau câte or fi. Vă amintiţi episodul răpirii jurnaliştilor, ştirea eliberării lor? O dăduse OTV, din cine ştie ce surse. O preluase apoi Al-jazeera. După care o dăduse toaaată presa noastră, pe motiv că deja era dată de două surse. Cam aşa ceva avem şi aici, cu excepţia faptului că nu putem vorbi de o eroare făcută cu bună credinţă. Din contră. “Scandalul” de la New York este instigat din ţară, după care presa de partid îşi justifică articolele fix cu scandalul creat de ei.

[Evenimentul Zilei, “Atac naţionalist la ICR”]

C.V. Tudor vrea să depăşească pragul electoral făcând piruete

Întâi a ţipat împotriva noului sistem de vot pe motiv că umple parlamentul cu vedete şi manelişti, şi a propus-o ca deputat pe Oana Zăvoranu (distinsă specialistă în drept constituţional, şi amatoare dar virtuoasă a cantului gregorian). După ce anunţase că nu au probleme cu pragul electoral, a dat “mandat nelimitat” locotenenţilor săi pentru o alianţă care să-i păstreze partidul în parlament. Se pare că recolta acestui mandat nelimitat s-a limitat la o propunere venită din partea PC : “fuziunea prin absorbţie”. Dl Seres a sugerat că dacă sunt refuzaţi vor negocia individual cu parlamentarii peremişti. Un fel de “hai să fim prieteni, altfel te omor.” Replica a venit în următorii termeni :

“Daca partidul-televizor PC vrea sa fuzioneze prin absorbtie cu cineva, o poate face cu DNA sau CNSAS, fiindca are multe bube-n cap”

(C.V. Tudor, despre propunerea PC)

Aşa deci, PC au bube (cucuie?) în cap date de cei de la DNA şi CNSAS. Măi să fie, păi n-au ţipat peremiştii, cu preşedintele lor în frunte, împotriva acestor două instituţii? N-au votat cot la cot cu PSD şi PC să blocheze, de exemplu, anchetele Departamentului? N-au spus şi ei, în cor, că e vorba de poliţie politică şi nimic altceva? N-au târât consiliul şi ideea de deconspirare a “motanilor Felix” prin toate noroaiele posibile? Ce să mai înţeleagă votantul peremist, care o mai fi el?