Theodor Stolojan, marele absent

Dl Stolojan se remarcă prin absenţă. Nu participă la dialogul politic. Când o face, senzaţia e că auzim un ecou la mâna a doua. Linia politică este trasată de dl Băsescu, preluată apoi de dl Boc şi, în fine, mai există uneori şi punctul de vedere concurent al dlui Stolojan. Sigur, se poate spune că se respectă ierarhia ne-oficială de partid (prezidenţial), prim-vicepreşedintele PD-L aşteaptă să vorbească întâi preşedinţii de facto şi de jure ai partidului.

Problema este că nici preşedintele statului şi nici primarul Clujului nu candidează la alegerile care urmează. Dl Stolojan este cel care caută în mod oficial să devină următorul prim-ministru al ţării. Adică demnitarul al cărui rol este să caute sprijin în parlament pentru un program politic de guvernare şi să-l pună apoi în aplicare. Guvernarea este în sarcina primului-ministru şi este şi responsabilitatea lui; nu a preşedintelui statului şi nici a vreunui şef de partid. Prin urmare este inacceptabilă absenţa unui candidat la postul de premier de la dezbaterea legată de viitorul economic şi politic al ţării, adică acele domenii care vor ajunge, eventual, sub controlul şi în răspunderea sa.

Mih a scris deja un articol pe tema refuzului dlui Stolojan de a candida. Reproşul de acolo trebuie însă întărit. După părerea mea, refuzul unui politician de participa la alegeri este un motiv solid pentru descalificarea acestuia din cursa pentru postul de prim-ministru, ba chiar şi pentru cele din fruntea ministerelor importante. Asta pentru că această chestiune cu alegerile nu este o chestiune de formă, pur funcţională sau, mai rău, un simplu moft. Noima democratică a alegerilor este încredinţarea unui mandat politic. Termenul este adesea folosit în sensul de ocupare a unei demnităţi în stat, uitându-se că înseamnă nu doar o împuternicire ci şi o obligaţie. Da, în urma alegerilor va rezulta un parlament şi o majoritate, un premier, un guvern şi un program politic de pus în aplicare. Toate acestea trebuie să fie însă transparente alegătorilor înainte de vot, pentru că opţiunea electorală este singura care le poate legitima. Pe scurt, un candidat de premier trebuie să participe la alegeri pentru că (doar) în acest fel poate să obţină legitimitate atât pentru guvernul şi programul său politic, cât şi pentru el personal.

Ca şef de guvern, dl Stolojan ar trebui să se bucure de încrederea unui număr cât mai mare din electori. Cum putem şti asta, la modul formal, dacă liderul PD-L refuză să demonstreze că poate câştiga încrederea unei majorităţi simple dintr-un singur colegiu? Ce legitimitate poate avea ca şef de guvern, dacă refuză să fie principalul purtător de mesaj politic al partidului său? Pe ce bază ne cere votul pentru viitoarea lui majoritate parlamentară, dacă nu ştim cum anume intenţionează să guverneze? Dacă dl Stolojan absentează în campanie atunci ar trebui să continue cu absenteismul şi după alegeri.

Vot uninominal si salarii mai mari. O legatura.

Subiectul maririi salariilor acapareaza discutia publica în ultima vreme. Nu este usor in atari conditii sa atragi atentia cititorilor cu un subiect care pare mai putin important, cum este sistemul de vot. Pentru a reusi, mi-am zis ca ar fi util sa vorbesc de amandoua în acelasi articol. Veti judeca dupa cele de mai jos daca mi-am atins scopul.

Majorari salariale.

Sunt sigur ca ati remarcat ca discutiile despre majorarea salariilor profesorilor se poarta cam în aceiasi termeni ca si cele despre majorarea pensiilor. Daca majorarile sunt sau nu sunt sustenabile daca merita profesorii sa câstige mai mult (sigur ca da, ca si pensionarii, suntem de acord !) si asa mai departe. Aceste discutii îsi au desigur utilitatea lor, dar ele au neajunsul de-a acoperi adevaratul fond al problemei. Si anume faptul ca sustenabila sau nu, meritata sau nu, o majorare salariala decisa cu o luna înainte de alegeri este de fapt o mita electorala grosiera ! Premierul Tariceanu i-a mituit pe pensionari si acestia l-au votat la alegerile europene si a continuat pe aceeasi linie în vederea alegerilor parlamentare alocând în plus oaresice fonduri exorbitante în teritoriile controlate de politicienii aliati. In schimb, refuza sa cheltuiasca banii aiurea pe niste oameni care nu prea-i (mai) voteaza partidul. De celalalta parte, PSD-ul nu putea sa stea deoparte sa vada cum se cumpara voturile electoratului sau traditional si atunci a încercat sa cumpere voturile profesorilor. La aceasta investitie, presedintele Basescu nu putea decât sa se asocieze, caci altfel îi ramânea partidul fara votanti. Mai mult, încearca acum sa obtina si mai mult si vorbeste de pact pentru educatie, pact pentru sanatate, pact pentru toti functionarii si asa mai departe. Ceea ce lasa impresia ca de azi pe mâine am putea sa traim cu totii bine, de la pensionari si pâna la bugetari, fiecare cu pactul lui. Doar ca realitatea (economica) e alta. În timp ce finantistii din toata lumea fac pe dracu-n patru sa salveze sistemele bancare, e destul de greu de crezut ca România ramâne o insula de prosperitate în care cresterea economica exceptionala permite cheltuieli bugetare la fel de exceptionale. Dimpotriva, în ultima vreme, când se vorbeste de nivelul leului, de investitiile imobiliare, de inflatie sau alti indicatori de acest tip, termenii folositi sunt mai degraba cu semn negativ. Si nici Tariceanu vorbind despre pensii nici Basescu vorbind despre salarii, si nici oricine altcineva nu va putea sa convinga asupra faptului ca economia româneasca va fi capabila sa suporte cheltuieli de asemenea importanta in viitorul apropiat.

O explicatie.

Se pune atunci întrebarea cum de s-a ajuns la aceasta situatie potential catastrofala. O explicatie imediata si facila ar fi cea a incompetentei clasei politice în ansamblu. Dar politicienii sunt în mare aceiasi ca si acum zece ani sau chiar mai mult. Or acest nivel al pomenilor electorale n-a mai fost atins pâna acum. Drept cadou electoral, Adrian Nastase n-a dat mai mult decât … o promisiune de marire a pensiilor cu 10% pentru 2005 ! Merita deci sa analizam lucrurile ceva mai atent. Din punct de vedere cronologic în primul rând. Prima majorare, cea a pensiilor, a fost initiata de PSD (în iunie 2007) si aprobata în unanimitate de Parlament cu toate rezervele ministrului Vosganian. Similitudine aproape perfecta cu majorarea salariilor pâna aici. Ulterior Partidul Liberal si-a arogat aceasta masura si a profitat electoral de pe urma ei în 2007. PD-ul presedintelui Basescu – care s-a opus majorarii pensiilor – a obtinut un scor relativ slab. Premierul Tariceanu a folosit aceeasi tactica si pentru alegerile urmatoare, cele de anul acesta. Iar reactia PSD-ului (care domina Parlamentul) si a PDL-ului (prin vocea presedintelui care promulga legile) a condus la aceasta escalada a violentei împotriva bugetului la care asistam. Din aceasta cronologie lipseste primul element, esential. Din martie 2007, avem un guvern minoritar. Ceea ce într-o tara normala nu exista decât cu titlu tranzitoriu, la noi dureaza de un an si jumatate. Mai apoi, precum copiii mici care nu trebuie sa se joace cu focul, tot asa guvernul mic al dlui Tariceanu n-ar fi trebuit sa se joace cu bugetul. Dar a facut-o în mod iresponsabil si acum încearca în mod la fel de iresponsabil sa blocheze legi prin ordonante de urgenta. Iata în opinia mea explicatia situatiei în care ne aflam.

Vot uninominal.

Cam pe când Parlamentul decidea prima majorare de care am pomenit, am scris un prim episod dintr-o serie intitulata “Cum trebuie schimbat sistemul de vot”. Spuneam acolo ca unul dintre motivele principale pentru care sistemul pe liste trebuie abandonat este ca acesta nu permite formarea de majoritati stabile. Ceea ce s-a întâmplat în aceasta legislatura, si mai cu seama din martie 2007 încoace o demonstreaza. Si din pacate, noul sistem de vot, cu rezultate proportionalizate, nu rezolva deloc aceasta problema. Cu toate ca fiecare dintre cele trei partide principale se lauda cu un viitor prim ministru, în realitate nici unul nu va câstiga majoritatea absoluta. Este foarte probabil ca sa nu se înteleaga între ele pentru a forma o majoritate durabila. Ceea ce va conduce la un guvern minoritar, fragil si cu o popularitate usor erodabila. Care pentru a supravietui ar putea sa dea niste bani de la buget la unele categorii mai profitabile din punct de vedere electoral. Care va declansa o reactie din partea celorlalte partide, care vor da la randul lor… Si uite asa ne invârtim în cerc fara iesire, precum detinutii in curtea închisorii. E bine macar daca întelegem de ce.

Vot uninominal vs. alegeri interne. Un raspuns pentru Cristian Ghinea

Articolul lui Cristian Ghinea la care Doc face referire mai sus da alegerii sau respingerii candidatilor PDL Ioan Talpes si Elena Udrea o valoare de test pentru noul sistem de vot. Mai pe sleau spus, daca sistemul de vot uninominal permite alegerea unor astfel de personaje controversate atunci acesta nu poate fi bun. Sunt si eu frustrat ca si dl. Ghinea când vad unele candidaturi propuse de partide, precum cea a lui Mircea Cosea, ca sa vorbim tot de PDL. În schimb consider ca tema “testului” pe care îl da votul uninominal în noiembrie trebuie folosita cu mare precautie. Si aceasta fiindca sunt convins ca imediat dupa alegeri se va încerca revenirea la vechiul sistem de vot tocmai cu astfel de argumente.

Or, cred ca este limpede ca daca, în loc sa fie candidata unica PDL într-un colegiu, dna Udrea era plasata pe o lista împreuna cu dl. Paveliu, aceasta discutie n-ar fi avut loc. Dl. Ghinea nu contesta superioritatea noului sistem fata de cel vechi. Dar spune :

“E drept că votul uninominal asigură în teorie o mai bună legătură între alegător şi reprezentanţii săi şi că parlamentarul poate fi mai uşor responsabilizat, pentru că nu mai e votat la grămadă cu alţii. Dar speranţa că partidele nu vor mai selecta oamenii propuşi pentru a fi votaţi a fost exagerată. De fapt, tot partidul controlează accesul pe buletinul de vot, doar că până acum propunea o listă, acum propune câte un nume pentru fiecare colegiu. În acelaşi timp, există metode mult mai bune prin care publicul ar putea participa la selecţia candidaţilor. Cea mai importantă este procedura alegerilor preliminare, aşa cum este ea cel mai bine practicată în America. “

În modelul propus de dl. Ghinea, alegatorii desemneaza prin vot înainte de alegerile propriu-zise candidatul pe care îl prefera dintr-o lista propusa în fiecare colegiu de partidul lor preferat. Eu unul n-am asociat niciodata votul uninominal cu posibilitatea unei astfel de pre-selectii. În primul rând fiindca mi se pare de domeniul utopiei. Traim într-un stat centralizat cu un sistem politic bazat pe partide cu structuri de conducere centralizate. Li s-ar cere deci liderilor politici ale acestor partide sa accepte ca ierarhia în fruntea careia se afla sa poata fi modificata înainte de alegeri. Cine ar putea sa accepte o asemenea “ingerinta” ? Va invit sa recititi episodul – semnat de Doc – al serialului “Cum trebuie schimbat sistemul de vot ?” intitulat “Utopia deschiderii listelor de partid” – argumentele sunt cât se poate de clare. De altfel, chiar dl. Ghinea recunoaste :

Am propus public PNL să rezolve disputa dintre Tăriceanu şi Stolojan prin alegeri interne, dar nu am avut nici un ecou.

E oare de mirare ? Sigur ca in America cea mare, bipartita, descentralizata, lucrurile functioneaza diferit. Dar atâta vreme cât judetul Sibiu se mândreste cu mai multi senatori decât orice stat american, va fi greu de transpus vreun model electoral dintr-un loc in celalalt.

Însa chiar daca lasam la o parte aceasta problema de fezabilitate, introducerea – adica impunerea – unei astfel de practici genereaza o dezbatere asupra rolului partidelor (vezi si parerea lui Doc, aici). Mai are vreun rost stabilirea interna a unei ierarhii într-un partid daca aceasta nu are nici un rol în desemnarea candidatiilor proprii ? Cum s-ar putea guverna într-un regim parlamentar în conditiile unui leadership politic foarte instabil în interiorul partidelor ? Ar mai fi posibile aliantele pre-electorale ? Experienta PSD-ului care a organizat alegeri interne pentru alegerile din 2004 este relevanta. Alianta cu PC-ul decisa de liderii sai a invalidat practic alegerile respective (care erau fireste contestate si în interiorul partidului).

Parerea mea este ca principiul numirii candidatilor de catre conducerea partidelor nu trebuie abandonat. Exista astfel un echilibru între dreptul conducerii partidului de-a-si selecta oamenii si dreptul electorilor de-a aproba sau respinge aceasta selectie. Nu ma socheaza faptul ca liderii unui îsi parasuteaza fidelii în diverse colegii, fiindca în caz de esec în competitia uninominala respectivii lideri vor fi responsabili de aceasta. Dizidenta lui Sorin Paveliu fata de candidatura Elenei Udrea mi se pare o situatie absolut normala în care chestiunea semnalata de dl. Ghinea va fi transata de votul electorilor : daca acestia din urma prefera PDL în respectivul colegiu înseamna ca aproba implicit desemnarea dnei Udrea. Ceea ce nu este normal în schimb într-un sistem uninominal este descurajarea candidaturilor independente. Este ceea ce face sistemul nou adoptat. Care, trebuie reamintit, este un sistem mixt, o “struto-camila”, cum îl numeste dl. Ghinea. În care, trebuie reamintit, se poate ca un candidat prost plasat in colegiu sa obtina totusi mandatul de parlamentar în urma compensarii proportionale. Motiv în plus deci sa nu vorbim în contextul alegerilor urmatoare de “test pentru uninominal”.

COMPLETARE (Doc) : Apropo de temerea exprimată în primul paragraf, că politicienii ar putea încerca revenirea la sistemul anterior. Iată, chiar astăzi într-un interviu din Evenimentul Zilei dl Hrebenciuc ne spune asta pe şleau :

I.L.: Şi dumneavoastră aţi mers în parlament cu legea.

Corect. Nici un politician nu-şi poate permite să fie împotriva dorinţei electoratului. Când peste 80% din populaţie îşi dorea vot uninominal, deşi 79% nu ştiu exact din ce constă, normal, care este politicianul care să vrea altceva.

M.M.: Şi acum nu vă pare rău că este vot uninominal?

Ba da.

I.L.: Ar putea fi schimbat sistemul, după alegeri?

Să vedem ce rezultă după acest vot, dar cred că trebuie să revenim la votul proporţional pe listă, iar mass-media să faceţi presiuni pe partide să pună oameni serioşi pe liste. Aşa se pot întări partidele, nu altfel, nu prin fragmentarea lor.

(Evenimentul Zilei)

Traian Băsescu îşi promulgă un bilet de papagal

“Retorica e buna, dar cand vorbim de bani, mai bune sunt cifrele. Nimeni n-a facut pasul urmator. Cat costa, de fapt, majorarea salariilor profesorilor in 2008? Dupa unele calcule, 160 de milioane de euro. Nici un cent in plus. Sunt bani la buget? Pai Guvernul tocmai ne-a demonstrat ca sunt, scotand din fondurile de rezerva 600 de milioane de euro transformate in fonduri de campanie electorala pentru primarii PNL si PSD. Potrivit unor surse, Guvernul pregateste in luna noiembrie o noua cheltuiala de 1,5 miliarde de RON, adica alte 400 de milioane de euro, tot pe post de perfuzii electorale. Acestea de ce n-ar fi cheltuieli iresponsabile, revarsarea milioanelor de euro catre primarii PNL si PSD nu mai inghenuncheaza Romania? De ce nu vorbeste premierul Calin Popescu Tariceanu in cifre clare? Vineri seara, a proiectat obisnuitele viziuni apocaliptice, a profetit cataclisme economice si prabusiri cosmice. A evitat insa demonstratii contabile pentru ca ele, calculele, s-ar intoarce impotriva lui.”
(Dan Tapalagă – “Salariile profesorilor: cum l-a batut Basescu pe Tariceanu cu armele lui”)

Afirmaţiile de mai sus sunt incontestabile. Da, nimeni n-a vorbit în cifre clare. Accentul cade pe nimeni. Anul trecut, când guvernul susţinea vehement legea de creştere a pensiilor, dl Băsescu a condiţionat promulgarea legii de prezentarea unei fundamentări a costurilor acesteia. Guvernul i-a prezentat una de tipul “dăm bani din “creşterea economică” iar după 2008 nu mai e problema noastră”. De promulgat, preşedintele a promulgat şi legea pensiilor, dar nu înainte să taxeze această reacţie:

“Motivul pentru care am promulgat legea este legat de doua realitati: la 1 septembrie trebuie sa intre o etapa de marire a pensiilor care are acoperite in bugetul acestui an. Al doilea este ca toate partidele au votat legea, ceea ce inseamna ca asupra implicatiilor ei exista un consens. (…)

Cei doi semnatari sunt incompetenti pentru ca in locul unei analize economice am primit un raspuns semnat de Vosganian si Pacuraru incarcat de declaratii politice, fara nici o fundamentare asa cum o cere Constitutia, atunci cand este vorba de angajarea unor cheltuieli bugetare. Desi m-am adresat premierului, scrisoarea a fost semnata de doi ministri incompetenti iar premierul nu si-a asumat prin semnatura raspunsul. (…)

(Sunt) dezamagit profund de diletantismul guvernului in ceea ce priveste raspunsul trimis la Cotroceni”.
(Traian Băsescu, comentând promulgarea legii de mărire a pensiilor în 2007, extras)

Ei bine, comparaţi răspunsul de atunci cu cel pe care l-a dat, într-o situaţie cât se poate de similară, acum:

“Deci, aş spune că bani există şi toate analizele îmi probează acest lucru. Mai mult decât atât, din bugetul de 6% se poate asigura plata salariilor mărite până la 31 decembrie, deci din bugetul actual.”
(Traian Băsescu, comentând promulgarea legii de mărire a salariilor profesorilor în 2008, extras)

Cam atât la capitolul fundamentare economică.

E o ironie aici. E ca şi cum am privi în oglindă. În 2007 guvernul fundamenta la plezneală (“bani îs acum, după şi în rest nu ne mai interesează”) o cheltuială din buget, luând peste picior argumentele economice din partea preşedinţiei. În 2008, guvernul dlui Tăriceanu a prezentat preşedintelui o analiză a implicaţiilor economice ale unei cheltuieli bugetare (e drept, nu a făcut-o publică! oare de ce?) , iar preşedintele a răspuns la modul “ei, bani îs, după şi în rest nu ne mai interesează”. Dan Tapalagă are perfectă dreptate, preşedintele l-a bătut pe Tăriceanu cu armele lui. Or eu nu văd de ce arme perfect criticabile şi demne de bilete de papagal folosite de unul ar deveni instrumente corecte şi principiale atunci când sunt folosite de celălalt.

Cum folosim sistemul electoral? O întrebare de la Cristian Ghinea

Într-un articol publicat în Monitorul de Botoşani, analistul politic Cristian Ghinea se întreabă dacă noul sistem de vot va avea un impact asupra rezultatului alegerilor, în privinţa candidaţilor care sunt aleşi:

“Fără alegeri interne, singura opţiune a publicului este de a sancţiona candidaţii inadecvaţi la vot. Astfel, partidul va pierde voturi la nivel general pentru că a propus diverse figuri indigeste. Vom avea astfel un test al votului uninominal: va vota publicul diverşi dubioşi doar pentru că au fost propuşi de un partid cu care altfel ar simpatiza?”
(Cristian Ghinea, “Test pentru uninominal – Doi oameni ai lui Băsescu”)

Sunt câteva lucruri care trebuie spuse despre reformarea sistemului electoral. Poate cel mai important, ce trebuie spus este că un sistem electoral este în esenţă un instrument. Este modul prin care voinţa politică a electoratului se transformă într-o sumă de demnitari aleşi. Dacă definim criterii pentru acest rezultat putem să analizăm şi modul în care ar trebui reformat sau putem să stabilim pe baza lor şi performanţa sistemului pe care-l avem. Dar nici o reformă nu poate să-i schimbe statutul: e un instrument. Ceea ce înseamnă că trebuie folosit, şi poate fi folosit bine sau poate fi folosit rău. Ca să fac o paralelă, cu siguranţă că pentru un om care doreşte să ajungă de la Bucureşti la Timişoara e mai bună o maşină decât o bicicletă (criteriul fiind, de exemplu, durata călătoriei). Dar asta nu înseamnă că dacă omul respectiv are o maşină aceasta se va conduce singură până acolo. Dacă şoferul ei o va folosi ca să facă ture prin curte, maşina respectivă nu va fi un instrument mai bun decât o bicicletă.

Există un alt lucru important care trebuie spus şi repetat: ca să aibă orice fel de succes o reformă electorală trebuie să fie impusă partidelor. Altfel spus, nu trebuie să ne aşteptăm sau chiar să ne bazăm pe cooperarea voluntară a partidelor pentru acest scop. E o constatare care se bazează pe o logică imediată şi limpede: dacă am fi avut parte de colaborarea partidelor atunci, de bună seamă, nu am mai fi avut nevoie de reforma electorală! Le-am fi cerut direct partidelor să producă rezultatul bun, să propună candidaţii potriviţi, să se schimbe în bine. Am avut nevoie de reformă electorală tocmai pentru ca partidelor să le fie impusă schimbarea. Consecinţa e că a acuza sistemul electoral din pricină că partidele n-au început brusc şi de bună-voie să se schimbe, aşa cum am văzut că o fac unii comentatori, reprezintă un non-sens. Inerţia partidelor e perfect explicabilă, la fel ca oricare altă inerţie: în lipsa unor influenţe exterioare entităţile tind să-şi conserve mişcarea (funcţionarea) anterioară.


Acestea fiind spuse, am să operez diferenţa între instrument şi folosirea lui în ce priveşte articolui dlui Ghinea. Este mai bun actualul sistem de vot decât cel vechi? Autorul oferă un criteriu cât se poate de valid: “E drept că votul uninominal asigură în teorie o mai bună legătură între alegător şi reprezentanţii săi şi că parlamentarul poate fi mai uşor responsabilizat, pentru că nu mai e votat la grămadă cu alţii.” Oferă noul sistem de vot o posibilitate mai mare de responsabilizare a celor aleşi, o influenţă mai mare a electoratului în alegerea lor?

Răspunsul este imediat: sigur că oferă. În vechiul sistem electoral candidaţii erau puşi pe liste închise, pe care electoratul le putea vota sau nu (la grămadă, cum scrie în articol). Dacă nu erai de acord cu un candidat pus pe o listă puteai vota cu lista altui partid. Asta avea trei consecinţe: refuzai să votezi partidul preferat, votai grămada unui alt partid unde erau toate şansele să dai peste alte figuri la fel de indigeste iar candidaţii de la primul partid pe care voiai să-i sancţionezi intrau oricum în parlament, căci erau pe locuri bune pe liste. Trei consecinţe şi toate trei proaste.

Noul sistem electoral are aparenţa şi, la nivel de vot, toate avantajele (reale, nu aparente) ale unui sistem uninominal: nu se alege la grămadă ci alegi individual în colegiul tău. Iar alegerea candidatului depinde de votul tău, de scorul pe care-l obţine în comparaţie cu ceilalţi competitori din colegiu şi cu colegii de partid din aceeaşi circumscripţie. Chiar şi dacă candidatul sancţionat în acest fel câştigă mandatul, faţă de sistemul trecut avantajul este că sancţiunea/răsplata electorală e vizibilă la nivel individual, căci avem scorul unui candidat nu cel al unei liste. Asta e de bine. De rău este că la stabilirea rezultatelor se foloseşte de fapt principiul proporţional. E ironic, “uninominalul” are o problemă din pricină că … nu e uninominal. Un sistem majoritar “izolează” votul tău în circumscripţia uninominală, contează doar pentru alegerea sau respingerea unui candidat. În sistemul proporţional al dlui Stanciu votul contează şi pentru scorul partidului, şi factorul “partid” apare din nou în ecuaţie alături de candidat.

Cu alte cuvinte, noul sistem electoral şi-a dat deja testul, îl putem analiza acum la fel cum putem face asta şi după alegeri. Departe de a fi lipsit de probleme şi dileme, noul sistem de vot e un instrument mai bun decât cel anterior. Însă, dacă figurile indigeste ale Elenei Udrea sau Ioan Talpeş vor fi alese sau nu, acesta nu mai reprezintă un test pentru sistem, ci pentru abilitatea electoratului de a-l folosi aşa cum trebuie. Şi implicit, pentru abilitatea presei şi societăţii civile de a-l înţelege şi a-l explica oamenilor.

[Citiţi şi Emil Thor, “Un independent pentru sectorul 6 Bucureşti”, Dan Tapalagă “Votez intr-un colegiu imobiliar gras cu oferta politica subtire. Al tau cum e?”, Mircea Marian “Cate gunoaie poate cara Basescu?”]

Memoria politică a PNL pe-un bileţel

Era o seară de vineri iar papagalul moţăia liniştit. Fusese o săptămână calmă, declaraţiile politicienilor nu mai jigniseră într-atât de rău logica sau coerenţa încât să fie nevoie să intervină. Deodată, uşa se deschide şi intră premierul Călin Popescu Tăriceanu. Cu aer demn şi mişcări sigure premierul se apropie spunând, “Nu e nevoie să vă deranjaţi, mă descurc singur”. După care culege cu un aer satisfăcut un bilet, zâmbeşte, salută şi pleacă la fel de sigur pe el. Papagalul priveşte în urmă uluit.

De obicei, ca să dau biletele de papagal trebuie să scot la iveală sau chiar să analizez fractura de logică sau incoerenţa masivă comisă de un politician. De data asta n-a fost nevoie de un asemenea efort. Dl Tăriceanu şi-a acordat practic singur biletul, pentru afirmaţia asta:

“Nu e normal ca Guvernul să angajeze măsuri pentru viitorul Executiv.” (C.P. Tăriceanu)

Aplaud absolut sincer această declaraţie de responsabilitate a premierului. Nu doar sincer, ci şi profund uimit. Da, e absolut normal ca un guvern, mai ales unul minoritar, să nu angajeze măsuri pentru viitorul guvern, nu are mandat pentru aşa ceva. Dar premierul descoperă foarte târziu normalitatea asta. Aş putea să fac o listă de măsuri pe care guvernul său le-a luat, zvârlindu-le cu precizie în capul celui următor. Nu în ultimul rând e vorba de legea pensiilor, una cu care n-au angajat doar viitorul executiv ci şi toate de după aceea.

Declaraţia politică serioasă şi responsabilă a prim-ministrului României poate fi analizată foarte pertinent prin intermediul bancului cu mistreţul. Realitatea politică românească bate însă gluma la capitolul absurd. Premierul se declară sentenţios împotriva vânătorii ilegale părând să nu sesizeze deloc mistreţul braconat pe care îl poartă pe umăr.

În aceeaşi ordine de idei, un alt politician amnezic se dovedeşte dl Păcuraru, care-şi aminteşte într-un roz oarecum ireal vremea Alianţei D.A., şi îşi aminteşte într-un roz de-a dreptul mincinos raţiunile destrămării ei,

“Această guvernare care a început pe Alianţă nu a avut o problemă politică între cele două partide. În Guvern şi în Parlament, între cele două partide au fost zero probleme politice. (…) A fost o decizie politică a comandantului de a scoate trupa din Guvern, crezând că atunci va cădea Guvernul. Guvernul n-a căzut şi a guvernat foarte bine. Avantaj PNL: a demonstrat că ştie să guverneze singur foarte bine.” (Paul Păcuraru)

Măi să fie, ce feste îi joacă memoria dlui Păcuraru! Realitatea este că trupa democrată a fost scoasă din guvern de comandatul acestuia, premierul Tăriceanu – cu ajutorul PSD, care a votat noua formulă guvernamentală. Dacă dl Păcuraru nu-şi aminteşte despre cat de bine se înţelegeau cele două partide şi despre cât de interesaţi erau cei de la PNL pentru păstrarea democraţilor la guvernare, am să-i reamintesc declaraţia colegului său de partid dl Hasotti, cea în care îl face pe “Traian Boc” “mincinos, populist şi demagog”, şi în care se declară convins că democraţii nu vor părăsi guvernarea pentru că “nu pleacă câinele de la măcelărie”.

COMPLETARE: PNL nu are nici pe departe monopolul amneziei politice. Purtătorul de cuvânt al PD-L ţine să construiască un trecut alternativ, în care reprezentanţii PNL l-au huiduit pe preşedinte cu ocazia şedinţei de condamnare a comunismului, alături de reprezentanţii PSD şi PRM. Primeşte şi el un bileţel, ca să aibă pe post de aide-memoire.

Absenţa la vot se plăteşte

Ne-am obişnuit deja cu politica de campanie electorală, cu faptul că în preajma alegerilor naţionale acţiunile politicienilor au ca singur ţel obţinerea cât mai multor voturi. E un lucru natural, ceva ce se întâmplă în orice ţară democratică, fie şi în forme foarte diferite. Dar în România acest fenomen este însoţit de un altul, la fel de evident, şi care pare din această pricină la fel de simplu de înţeles.

Mă refer la faptul că aceste “acţiuni electorale” sunt foarte dezechilibrate. Natural ar fi ca ele să vizeze toate categoriile de votanţi. În realitate, unele categorii sunt mai vizate, iar altele sunt relativ ignorate. Nota bene, mă refer la măsuri mai degrabă decât la declaraţii. Vorba e ieftină, în cuvinte politicienii iubesc toţi alegătorii. În schimb lucrurile concrete – proiecte, legi, ordonanţe şi hotărâri – nu sunt nici pe departe distribuite la fel de egal. De exemplu, de departe cea mai vizată categorie este cea a pensionarilor. S-au publicat liste cu ” legi electorale”, puteţi număra câte din ele îi vizează direct sau indirect. “Partidele se bat pe votul pensionarilor” constată periodic presa, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că, dacă e să se bată pe votul cuiva, pensionarii sunt prima dacă nu singura ţintă. Şi, ca să completeze dilema, vorbim de toate partidele. De ce? Sensibilitatea politicienilor noştri la problemele vârstei a treia? Ok, lăsăm gluma; dar întrebarea rămâne. Sunt mai bune voturile pensionarilor decât ale altora? Cu siguranţă că nu.

Se spune, uneori cu un ton dispreţuitor, că votul pensionarilor e uşor de cumpărat. Nu sunt de acord cu o bună parte din asta, începând cu tonul, dar afirmaţia conţine un adevăr simplu şi esenţial. Da, votul acela se “cumpără”, dar nu din alt motiv decât că e “vândut”. Politicienii sunt atenţi la pensionari pentru că doresc votul lor. Şi doresc în primul rând votul lor, nu pentru că ar fi mai bun decât al altora, ci pentru că ei îl dau mai mult decât alţii. Sunt categoria socială cu cea mai bună prezenţă la alegerile naţionale. La polul opus, categoria cea mai activă economic este una dintre cele mai pasive din punct de vedere electoral. Sunt oameni care abia ajung pomeniţi în discursuri, cu atât mai puţin sunt luaţi în seamă în deciziile politice.

Am spus că e natural ca politicienii să caute să obţină voturi. De aici se deduce imediat că vor ţinti cu măsurile electorale acele categorii sociale care oferă acest vot şi le vor ignora pe cele care nu votează. Logic. O să spuneţi că tocmai am făcut marea descoperire că pământul e rotund. Răspunsul meu e că trebuie să afirmi că pământul e rotund atunci când sunt o mulțime de oameni care spun că e pătrat.

Concluzia de mai sus ar putea fi rezumată aşa: absenteismul se plăteşte. De multe ori chiar la propriu. Or, există două categorii de pledoarii în favoarea refuzului de a vota. În prima intră cele să le zicem emoţionale sau subiective, oamenii spun că nu votează pentru că nu vor, nu le place, le e greaţă etc. E o atitudine ce se bazează de obicei pe o percepţie greşită, dar despre asta în alt articol. În schimb, în cea de-a doua categorie intră pledoariile să le spunem raţionale sau obiective, oameni care spun că refuzul de a vota e un lucru bun, că e un gest care va provoca o evoluţie pozitivă.

Termenul “raţional” îmi pare în acest caz aproape ironic. În general pledoariile de acest fel conţin o sumă de cuvinte frumoase şi de afirmaţii categorice, lipsite de altfel de orice acoperire. La baza lor stă credinţa ciudată că aceiaşi politicieni care urmăresc fără niciun scrupul interesul lor practic şi imediat ar putea să ia în serios teoriile despre “lipsa legitimităţii”; sau că aceiaşi politicieni care sunt îndeajuns de cinici încât să sacrifice interesul public de dragul carierei lor sunt în acelaşi timp atât de sensibili încât să observe dezinteresul unor electori, ba chiar să fie şi mişcaţi de el. Nu există aşa ceva. Analiza nu stă în picioare, la fel cum nu stă nici observaţia: pledoariile de acest fel nu pot să aducă în sprijinul lor un singur caz concret în care absenţii la vot să fi determinat vreo evoluţie pozitivă.

În schimb exemplul contrar stă în faţa lor, mare şi clar şi perfect explicabil: absenţii chiar determină o schimbare politică. Cea prin care sunt ignoraţi.

[Citiţi şi “Absenteismul, sau partidul raţional contra partidul stupid.“]

Cum pot fi ameţite dezbaterea şi banul public

De ce nu a oprit Curtea Constituţională majorarea cu 50% a salariilor din învăţământ? Întrebarea corectă este cea cu semn opus: de ce ar fi făcut-o? Rolul Curţii Constituţionale este să asigure respectarea legii fundamentale; prin urmare, singurul motiv pentru care poate opri o lege este dacă aceasta nu respectă Constituţia. Legea salarizării profesorilor a fost dezbătută şi votată după regulile scrise în Constituţie şi a prevăzut în textul ei sursele de finanţare. În rest, textul legii fundamentale nu vorbeşte nicăieri despre inflaţie sau deficit de cont curent. Consecinţele economice ale unei legi trebuie asumate politic de instituţiile statului care au puterea asupra lor, parlament şi guvern. Nu există nicio constituţie în lume, şi, într-adevăr, niciun fel de regim politic posibil care să fie complet protejat de iresponsabilitate. Un regim democratic împarte doar şi echilibrează aceste responsabilităţi între diferite instituţii. Curtea Constituţională are un rol, pe care, pe cât se poate spune, şi l-a îndeplinit în acest caz.

Există în dezbatere o confuzie gravă şi periculoasă legată de rolurile instituţiilor democratice. Confuzia e întreţinută de o presă pripită şi mediocră, dar şi de politicieni care vor să fugă de răspundere. Un alt exemplu cât se poate de proaspăt este cel al sumelor mari plătite de MIRA pentru nişte maşini. Preţul lor e îndeajuns de mare încât simpla comparaţie să devină un argument pentru caracterul dubios al contractului, şi pentru acuzaţia de a fi risipă de bani publici. Or, urmăriţi reacţia celor acuzaţi, de exemplu ministrul Cristian David, trecut rapid din tabăra celor acuzaţi în cea a acuzatorilor:

“Mai mult, în baza unui raport al Corpului de Control, finalizat peste noapte, David a sesizat Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), procurorii urmând să investigheze dacă suma pe care Inspectoratul General al Poliţiei ar urma să o achite în schimbul autospecialelor a fost cea corectă.”
(Evenimentul Zilei)

Ciudat, chiar şi şeful Poliţiei acuzat de ministru a făcut acelaşi lucru, a apelat la DNA, ba chiar şi la SRI şi la alţii, ca să îşi argumenteze nevinovăţia. Or, afirmaţia de mai sus e aiuritoare, nu e treaba procurorilor să investigheze dacă o sumă este cea corectă! E o confuzie extrem de gravă şi răspândită aici, rolul procurorilor de la DNA sau din orice altă structură a parchetului este să apere ordinea de drept. Ei trebuie şi pot să intervină doar atunci când există indicii că legea penală a fost încălcată. Dacă există indicii de mită, de trafic de influenţă etc. atunci ei pot să intervină doar pe aceste temeiuri. Însă nu există nici o lege care să stabilească care e “preţul corect” pentru o achiziţie publică! Pe cât se poate spune e un caz de furt (în sensul general al termenului) de bani publici făcut cu acoperirea legii. Responsabilitatea asupra episodului aparţine integral celor care au luat aceste decizii şi, în final, politicienilor de care aceste instituţii aparţin. Invocarea DNA este în primul rând un mod al acestora de a fugi de responsabilitate.

Dar există şi alte efecte perverse provocate în acest fel. Un instrument principal de luptă împotriva acestei situaţii, de furt acoperit de lege, este transparenţa. Or, am constatat apariţia unei scuze false şi ticăloase, şi sunt extrem de mirat şi de contrariat că presa pare să o accepte: invocarea “anchetei” pentru a refuza dezvăluirea informaţiilor de interes public. Nu putem afla detaliile contractului, ne spun responsabilii, din pricina anchetei. E o minciună! Confidenţialitatea priveşte doar procedura şi detaliile anchetei, nu şi obiectul ei – care e de interes public! La fel, în alt episod publicat de Cotidianul, şi care a rămas oarecum în umbră (eu am ajuns la el de pe blogul Cu Mâinile Curate). Lucrurile sunt simple, dacă se cumpără maşini la preţ exorbitant, e natural să circule pe şosele construite la preţuri similare. Prin urmare avem un caz hilar de (contra)licitaţie, în care oferta mai scumpă e mai bună. Putem afla şi noi cum de s-a întâmplat asta? Nuuu… Sunt “deliberări” care, zice-se, ar împiedica aşa ceva. Pe surse(!) aflăm că competitorii norocosului câştigător au fost descalificaţi, iar pentru asta comisia a trebuit să desfiinţeze un pod în Ungaria. Probabil că cei care îl folosesc la ora asta ar fi miraţi să afle că în ţara vecină şi prietenă o comisie de clovni care au zeci de milioane de euro pe mână l-a şters de pe hartă. Sigur, decizia organizatorilor licitaţiei că podul nu e pod e absurdă şi hilară – cât timp ţineţi minte că râdeţi pe banii voştri. Dar nu e ilegală. Nu există în legea penală un articol care să interzică aşa ceva.

Iar celălalt efect pervers al invocării DNA este că, atunci când procurorii vor ajunge la concluzia că nu au indicii sau nu pot dovedi încălcarea legii penale, inamicii lor vor spune că sunt incompetenţi. Iar responsabilii pentru aceste tunuri (şi adesea vorbim de aceleaşi persoane) vor spune că se dovedeşte că au fost atacaţi pe nedrept. Noi vom rămâne cu paguba.

[Despre aceeaşi problemă a transparenţei am scris aici.]

Dotările exorbitante ale PNL către Curtea de Conturi

Azi am aflat că MIRA a cumpărat vreo 400 de Dacii Logan; au dat 12.000 de euro pe maşină şi 48.000 de euro pe dotări. Probabil că sunt 400 de Dacii Logan dotate fiecare cu câte un Audi. Nu ştim. Preşedintele spune că va sesiza instituţiile statului asupra acestei situaţii. Ştiţi despre care instituţie a statului e vorba, cine verifică cum se cheltuie banul public? Curtea de Conturi. Adică acolo unde tot azi a fost instalat dl Văcăroiu, cu sprijinul colegilor din PNL ai titularului MIRA.

Ironic? Sigur că da. Dar nu râdeţi că e pe banii voştri.

Agenţia Naţională de Integritate se dezintegrează

Poate că aşa e ţara asta, mai sucită. Dacă există o situaţie de un absurd uluitor atunci sunt şanse mari să se repete. Am scris deja despre Horia Georgescu: un om aflat la conducerea unei instituţii menite să facă lumină asupra modului în care mânuitorii de bani publici fac avere, şi care consideră că are dreptul de a-şi ţine propria avere în întuneric. Am scris că dacă situaţia nu se schimbă ANI riscă să devină un fel de PNA sub Amarie, o instituţie care îşi ratează în mod programat scopul fundamental. Dl Georgescu continuă să activeze acolo, fără probleme. Iar la puţin timp după ce am scris articolul acela situaţia s-a repetat aproape identic: ANI are ca scop şi stoparea conflictelor de interese, iar unul mare şi lat a apărut fix în conducerea ei. Şi a rămas acolo, fără probleme.

E vorba de cazul Alice Drăghici. Dna cu pricina a fost numită (practic) de partidul lui Dan Voiculescu, pe sistemul algoritmului partizan, să facă parte din Consiliul Naţional de Integritate, un fel de consiliu director al ANI. Aceeaşi dnă Drăghici este însă şi avocata dlui Brădişteanu care a devenit “client” al ANI. Cazul ei a ajuns în atenţia presei atunci când a intervenit la inspectorii ANI pentru a opri cercetarea clientului său. Nu vreau să intru în culisele cazului, nu pentru că n-ar avea importanţă, ci pentru că procedând astfel presa a sărit peste o constatare esenţială: dna Drăghici a acţionat aflându-se în conflict de interese între calitatea de membru CNI şi cea de avocat al dlui Brădişteanu. Iar acesta e un fapt care nu depinde de temeinicia argumentelor sau de legalitatea acţiunilor sale.

Şi, după modelul presei, la fel a procedat şi Comisia Juridică a Senatului continuând să ignore problema. Astfel, decizia senatorilor a fost, în esenţă, să recomande ca astfel de “incidente” să nu se mai repete. Or, această recomandare este complet netemeinică şi chiar neavenită pentru avocatul Alice Drăghici. Comisia Juridică nu are căderea să se pronunţe legat de modul în care reprezintă un avocat interesele legale ale clientului său. Şi chiar dacă ar avea, nu văd ce anume i-ar putea reproşa în acest caz. Nimeni nu a pretins că dna Drăghici ar fi acţionat altfel decât pentru interesele acestuia, aşa cum e datoria profesională a avocaţilor. Problema esenţială ocolită de Senat a fost că interesele avocatei Drăghici au fost în conflict cu cele ale membrului CNI Drăghici. Au fost şi vor rămâne; cu toate recomandările Senatului, astfel de “incidente” se vor repeta cât timp subiectul lor va continua să aibă cele două calităţi.

Conflictul de interese este reproşul esenţial care i s-a adus dnei Drăghici. Iar la acesta răspunsul ei e un fel de combinaţie între ocolirea întrebării şi înjurătura arogantă. Dna Drăghici spune că n-are probleme cu conflictul de interese pentru că şi alţii ar putea fi în aceeaşi situaţie şi că i s-a permis să intre în CNI fiind avocat. Un fel de “hai sictir, nu se există!”. Ca paranteză, genul acesta de a te apăra de acuzaţia de conflict de interese pe motiv că legea permite aşa ceva l-am mai auzit, întocmai, enunţat de preşedinta CSM. Tot ca paranteză, ce coincidenţă!, aceeaşi persoană şi instituţie au avut săptămâna trecută o tentativă de a anihila ANI.

Iar astăzi acest episod s-a încheiat (dacă se poate spune aşa) în aceeaşi notă de perfect absurd. Revocarea mandatului dnei Drăghici putea fi decisă de Comisia Juridică a Senatului doar la propunerea Consiliului însuşi. Dl Codru Vrabie, membru al CNI, a propus asta în Consiliu, dar a fost înfrânt la vot, fiind singurul care a votat pentru. În schimb, la voturile contra s-a contabilizat şi cel al… împricinatei! Vorbim de conducerea unei instituţii menite să pună capăt conflictului de interese. Conflictului de interese în care se află dna Drăghici nu i se poate pune capăt, printr-o decizie la care a votat, în favoarea ei, dna Drăghici.