Sa nu le mânjim numele cu stampila de vot (II). Cum sa recunosti un dictator. Adrian Nastase.

 

  Anii trec si fatalmente numarul celor care n-au trait experienta vietii sub dictatura creste. Peste câtiva ani personajul din fotografia nelipsita din salile de clasa ale acelor vremuri nu va mai fi recunoscut. Ca si când n-ar fi existat. Adeseori însa istoria joaca feste urâte  celor care o uita. De aceea zic eu ca ar fi bine  sa facem acest  devoir de mémoire pentru cei mai tineri si sa-i învatam cum pot recunoaste un dictator.  Contributia mea este limitata de faptul ca n-am trait decât 18 ani de dictatura, din care în mai bine de jumatate n-am prea dat atentie fenomenului, ocupat fiind cu treburile specifice copilariei. Totusi, pe cât pot sa spun, exista niste indicii dupa care poti recunoaste un dictator. Iata câteva dintre ele :

– Dictatorului îi place ca ziarele si televiziunile sa spuna lucruri frumoase despre el. Daca acest lucru nu se întâmpla, dictatorul se poate supara foarte tare si vinovatii au de ce sa se teama.

– Dictatorului îi este foarte frica sa nu cumva sa fie pedepsit pentru faptele sale. De aceea dictatorul nu poate fi judecat – în mod normal – decât de oamenii sai care bineînteles nu îndraznesc s-o faca.  E motivul pentru care Ceausescu tot spunea “Nu raspund decât în fata Marii Adunari Nationale”, în ultimele sale zile.

– Dictatorului îi mai este frica de comploturi si de razboaie atomice. De acceea dictatorul îsi construieste un bunker unde sa se poata adaposti în caz de pericol. Ceausescu îsi facuse unul imens sub Casa Poporului.  Alti dictatori celebri au lasat si ei bunkere în urma lor.

– Lasând deoparte aceste fobii, dictatorul este un om puternic, caruia nu-i este frica sa ucida animale salbatice. Asadar dictatorului îi place vânatoarea. Trofeele sale sunt fireste impresionante, Ceausescu se mândrea cu ele.

–  Dictatorul mai iubeste si agricultura. Si o si practica cu succes  în ferma proprietate personala. Performantele agricole inegalabile reusite la ferma lui Ceausescu de la Scornicesti stau marturie.

– Pe lânga aceste înclinatii “pâmantesti”, dictatorul are si o sensibilitate artistica. El poseda o colectie valoroasa de pictura, si una tot valoroasa de arme.

– În fine, dictatorului îi place curatenia. Când merge într-o vizita de lucru prin tara e bine sa fie curat luna pe unde trece fiindca altfel se supara si e de rau.

 

Dar sa lasam la o parte aceste consideratii teoretice si sa revenim la subiectul articolului adica Adrian Nastase, candidat PSD la  Mizil. Ce putem spune despre el ? Ca si-a construit o casa (cea din Zambaccian) dotata cu bunker si colectie de arme si picturi. Ca îi place vânatoarea si ca a fost pentru multa vreme întâiul vânator al tarii, ca presedinte al Asociatiei Nationale a Vânatorilor. Ca are o ferma, la Cornu, unde se face agricultura cea mai performanta din toata tara. Mai stim despe el ca prefera o presa controlata de propria-i persoana uneia libere. In perioada în care a fost prim-ministru, putine au fost ziarele care au scapat controlului guvernamental – exercitat de exemplu prin publicitate platita de stat. Nici Televiziunea Nationala n-a dus-o mai bine, dupa cum atesta stenogramele PSD. Iar când un ziarist a lansat un raport critic (Armagheddon) la adresa aceluiasi Adrian Nastase, acesta a ajuns în arest. Alianta PSD cu partidul-televiziune PC din 2004 ilustreaza aceeasi tendinta de-a controla mijloacele mass-media.

Atitudinea lui Adrian Nastase fata de justitie este de asemenea notorie. Pentru faptele de coruptie de care a fost acuzat, el n-a acceptat sa fie judecat decât de Parlament, de la care a primit pâna acum numai verdicte favorabile. Nu degeaba voia si Ceausescu acelasi tip de judecata.

 În fine, sa mai amintim  si episodul în care premierul Nastase, plecat într-o vizita în afara Bucurestiului a dat ordin sa se adune gunoaiele de pe drum drept care înainte de întoarcerea sa întreaga suflare locala de-a lungul rutei de întoarcere  a fost mobilizata la curatenie.

Dupa ce-ati citit toate acestea o sa-mi spuneti ca criteriile de recunoastere a dictatorului pe care le-am prezentat nu sunt bune din moment ce Adrian Nastase nu este un dictator. E vina mea de-a fi uitat un criteriu esential care le conditioneaza pe celelalte. Un dictator nu poate exista decât într-o dictatura, nicidecum într-o democratie.  Adrian Nastase  are precum am spus toate calitatile pentru acest post, dar revolutia, sau puciul, sau ce-o mai fi fost ceea ce s-a întâmplat  în decembrie 1989 i-a schimbat destinul. Astfel a ajuns dl. Nastase un cetatean normal într-o democratie normala, care are dreptul ca oricare dintre noi sa-si construiasca o casa cu buncar si sa-i tapiseze peretii cu arme, caruia i se poate întâmpla sa primeasca o mostenire importanta de la o matusa, si sa devina astfel putred de bogat si asa mai departe. Iar, atâta vreme cât n-a fost judecat, dlui. Nastase i se aplica  prezumtia de nevinovatie ca  oricarui cetatean. Fiind relativ sigur faptul ca nu va ajunge vreodata în fata instantei, putem trage concluzia ca e complet nevinovat. De ce sa-i mai mânjim numele … ?

Sa nu le mânjim numele cu stampila de vot (I). Dintr-o extrema (politica) în alta, cu Mircea Cosea.

Introducere. Odata la patru ani liderii politici ne prezinta noua lor oferta publicitara. Mii de kilometri de autostrada, mii de lei noi în buzunar, fericire si prosperitate, daca votam pe cine trebuie. Si anume candidatii propusi care sunt în majoritate tineri, competenti si aflati la prima lor candidatura. În paranteza fie spus, reînnoirea masiva a listelor de candidati ar trebui sa fie un motiv de rusine si nu de lauda pentru partide fiindca ea demonstreaza ca o mare parte dintre “tinerii competenti” alesi anterior erau de proasta calitate.

Dar dupa cum se stie, promisiunile îi angajeaza pe cei care le cred nu pe cei care le fac. De aceea, înainte de-a le crede, va invit sa cititi episoadele care urmeaza. Ele au ca subiect candidatii carora nu cred ca ar trebui sa le mai mânjim numele cu stampila de vot pe 30 noiembrie.

Dintr-o extrema în alta, cu Mircea Cosea. Dumitru Gheorghe Mircea Cosea este candidatul PDL pentru Colegiul numarul 4 din Circumscritia Olt.   Mi-e greu sa cred ca partidul îl claseaza între candidatii noi, desi dl. Cosea nu este membru PDL decât din 2008. Fiindca  în viata politica nu este nicidecum  un nou venit. Dimpotriva, experienta  sa  bogata îl recomanda  ca un bun cunoscator al aproape tuturor curentelor politice autohtone.   Sa fie aceasta experienta motivul pentru care PDL-ul îl doreste ca parlamentar ? Sa vedem.

Ideologic vorbind, mai întâi dl. Cosea a fost de stânga. Adica în FSN. Între 1993-1996 a fost chiar ministru de stat în guvernul Vacaroiu sub înaltul titlu de “Presedinte al Consiliului pentru Reforma”. Trebuie sa fi fost foarte plictisitor pt dl. Cosea sa fie ministru al reformei într-un guvern care nu facea reforme. Poate din aceasta cauza, sau poate fiindca PSD-ul pierdea teren dupa 1996, dl. Cosea a fondat împreuna cu dl. Melescanu un nou partid, APR, în care a fost  investit cu functia de prim vicepresedinte. Aceasta se întâmpla în 1997. Peste alti doi ani acelasi dl. Cosea si-a continuat drumul spre dreapta esichierului politic devenind vicepresedintele Uniunii Fortelor de Dreapta (UFD). Dar, peste alti doi ani a facut stânga împrejur pentru a reveni în  APR. În 2002, APR-ul e absorbit de PNL si dl. Cosea devine liberal cu acte în regula. Urmeaza o surprinzatoare perioada de stabilitate de cinci ani, timp în care dl. Cosea e desemnat europarlamentar PNL.  Si poate ca ar fi trait fericit în acest partid pâna la adânci batrâneti, daca nu s-ar fi ales cu un verdict de politie politica la CNSAS, la începutul lui 2007. Acest lucru l-a suparat foarte tare, dupa cum se vede din declaratia de mai jos :

“E o chestiune politică, având în vedere decizia mea de a face o cotitură în politică. CNSAS a devenit o instituţie neserioasă până în măduva oaselor. Contestaţie o să fac pentru că această instituţie trebuie văzută de public cât de mizerabilă e”

Suparat pe propriul partid pe motivul ca ar fi  lasat CNSAS-ul sa-i mânjeasca reputatia, dl. Cosea a cotit-o din nou. De data aceasta spre extrema dreapta. A demisionat din PNL si s-a alaturat PRM-ului în grupul   din Parlamentul European, intitulat “Identitate-Traditie-Suveranitate”. Existenta acestui grup, în care se regaseau membri ai Frontului National al lui Le Pen, si PRM-isti de-ai lui Vadim, a fost considerata o rusine de catre majoritatea democratilor din Parlamentul European, care a aplaudat calduros (la propriu) disolutia sa în noiembrie 2007. Peste alte trei luni, marele maestru al cotiturilor ateriza la PDL, de unde candideaza pentru Parlament precum am spus.

Toate aceste fapte – pe care nu le veti putea gasi în CV-ul “oficial” al dlui Cosea – nu ne lamuresc defel despre cum de-a ajuns PDL-ul sa ne propuna spre candidatura un astfel de personaj. Stim doar ca a existat o anumita opozitie din partea filialei locale, lucru care l-a cam iritat pe Mircea Cosea. Care a  declarat

“că, dacă va fi aruncat într-un colegiu pe care-l consideră fără şanse, nu va mai candida, deoarece consideră că nu este un politician oarecare. În opinia sa, alegerile generale sunt un fel de loterie, chiar dacă se aşteaptă ca prin acest sistem denumit uninominal să se ajungă la o reformare a clasei politice.”

Dl. Cosea nu este într-adevar un politician oarecare. Este unul dintre cei care câstiga mereu la loteria de la care foarte multi dintre noi asteptam – degeaba, dupa spusele dlui Cosea –    sa ne alegem (cu) o clasa politica reformata. Poate ca a  venit timpul sa  nu-i mai mânjim numele cu stampila de vot, ce credeti ?

Aleşii televiziunilor, un articol ratat

Da, l-am ratat. Vreau să spun că aş fi vrut să scriu un articol în care să mă arăt indignat de selecţia de politicieni pe care o fac televiziunile. Pe criteriile de neînţeles pe care le folosesc şi care fac ca, într-o clasă politică în care se află oameni ca Toader Paleologu, Adriana Săftoiu sau Sever Voinescu noi să vedem la televizor pe Elena Udrea, Ioan Ghişe sau Silviu Prigoană (lista poate continua, ca să apuce să arunce un pahar de apă în faţa unui interlocutor în direct, dl Marinescu trebuia să fi fost în prealabil invitat acolo). Din pricina lipsei de timp, n-am mai ajuns să-l scriu – dar îmi pare bine. Auzi acolo, “de neînţeles”! Câtă naivitate. Iată aici care sunt înţelegerile, şi care criteriu unic e folosit : 5.000 până la 20.000 de euro. Şi apoi aceeaşi oameni de televiziune mai au şi tupeul stupefiant să facă topuri de valoare între politicieni (care e tariful acolo?), să judece alegătorii, să vorbească despre scârba faţă de clasa politică (de ce, măi, doar vă sunt clienţi buni!), să ţâţâie superior din vârful buzelor pe electoratul prost care îşi dă votul pe nişte plase de mâncare, să pledeze pentru absenteism.

[Citiţi şi “Si-au tradat meseria si pe noi. Mare scofala!” de la Japonezul: “Lumea trebuie sa inteleaga ca, in acest moment, presa este unul dintre cei mai mari vinovati, in ce priveste “starea natiunii”. NU VA MAI UITATI LA TV. NU MAI CUMPARATI ZIARE. LE SCAD TIRAJELE SI RATINGUL, LE SCAD INCASARILE DIN PUBLICITATE. E SINGURA SANCTIUNE.” Aş mai adăuga: nu le faceţi jocul votând candidaţii promovaţi de ei, pe bani grei. Căutaţi alternativele din colegiile respective, căci sunt.]


Moderatorul de televiziune (Naşu, Ciutacu, vreunul de la Realitatea, alegeţi voi) “Stimaţi telespectatori, în seara aceasta îl avem ca invitat pe dl X. de la partidul XX (aplauze). Bună ziua, dle X, cum merge campania?”

X. “Merge foarte bine, mulţumesc. Să vă spun ceva despre programul economic pe care îl voi pune în practică odată ajuns acolo…”

Moderatorul “Sigur că da, înţeleg că veţi construi 20.000 de grădiniţe?”

X. “Asta în prima lună de mandat! Apoi o să…”

(Pe ecran apare următorul mesaj.

“X. : 5000 Euro
Y. : 0
Z. : 0
Ca să licitaţi, sunaţi la tel. … Vă trimitem noi formularul.”

Cifrele încep să se schimbe imediat.)

X. “Telespectatorii trebuie să cunoască ceva despre Y! Acest individ sinistru a încercat să devalizeze economia naţională în dimineaţa zilei ….”

(Cifra afişată pe ecran în dreptul lui Y. urcă vertiginos)

Moderatorul “Stupefiant! Ce ticălos! Mizerabil! Să nu-l votaţi pe Y. stimaţi telespectatori! Revenim după o pauză de publicitate. Telefoanele afişate rămân valabile! Vă mulţumesc.”

(pauză de publicitate)

X. “Şi mai trebuie să spunem despre Y. şi că nu are idee despre greutatea moleculară a…”

Moderatorul “Cumplit! E o emisiune istorică, eu vă înţeleg şi vă susţin!”

X. “Nu voi permite să…”

(cifra din dreptul lui Y. o depăşeşte pe cea din dreptul lui X.)

Moderatorul “Ne pare rău, contul dvs. a expirat.”

(X. e scos cu forţa din platou, în timp ce strigă alte dezvăluiri despre Y. Moderatorul asistă tăcut şi impasibil. Intră în platou Y. Moderatorul îi zâmbeşte amabil.)

Moderatorul “Să îi urăm bun venit dlui Y! (aplauze)

Y. “Bine v-am găsit. Am asistat la minciunile lui X., i-am aruncat un pahar de apă în faţă în timp ce ieşea, nu ştiu dacă aţi apucat să filmaţi. Acest ticălos, doamnelor şi domnilor, a maltratat o staţie de epurare a apei…”

Moderatorul “Incredibil! Cât tupeu, doamnelor şi domnilor!”

(Cifra din dreptul lui X. afişată pe ecran urcă vertiginos.)

Absenteismul ca afecţiune

Reluând ce spuneam în articolul trecut, o opinie nu poate fi adevărată sau falsă; putem vorbi doar dacă e sau nu sinceră. Şi totuşi, la o opinie se ajunge pe baza unui proces mental. În măsura în care acesta poate fi stabilit, explicit sau implicit, ne reîntoarcem pe domeniul obiectiv şi îl putem dezbate. În măsura în care opinia porneşte de la un fapt, putem vorbi de gradul de (i)realitate al acestuia. În măsura în care opinia se construieşte pe baza unei deducţii, putem vorbi de gradul ei de (i)raţionalitate.

Când vine vorba de absenteism şi de justificările pentru acesta gradul de raţionalitate diferă puternic de la caz la caz. Cuiva care are probleme familiale grave de rezolvat în ziua alegerilor ar fi absurd să i se ceară să voteze. La fel, cineva care are prea puţin interes în rezultatul alegerilor are o justificare perfect raţională pentru a absenta. Aici intră, probabil, covârşitoarea majoritate a absenţilor. Nu discut aici dacă lipsa de interes este la rândul ei justificată sau dacă dezinteresul e sincer, sunt alte subiecte. Dar mi se pare absolut raţional ca un om să acţioneze în virtutea propriului său (dez)interes.

În schimb, cineva care consideră că rezultatul alegerilor nu-l poate afecta în vreun fel trăieşte în cel mai bun caz în altă ţară, în cel mai rău caz în altă realitate. Nu văd raţiunea gestului cuiva ce refuză să voteze pentru că nu există o anumită lege sau parlamentarii sunt proşti: absenţa de la vot e un pas inapoi de la scopul declarat. Am citit un comentariu care justifica absenţa de la vot pe motiv că cei prezenţi “dau cu banul”. De dragul dialogului pot accepta asta, dar realitatea obiectivă este că a nu vota înseamnă, în efect, a ceda votul celorlalţi. Dai banul celor care dau cu banul. Am văzut oameni care absentează şi se plâng de faptul că alţii îşi vând votul, uneori spun chiar că asta e motivul refuzului! Din nou, legătura între cauză şi efect, între situaţie şi reacţie, jigneşte grav logica. Dacă votul nu are valoare atunci cei care obţin ceva pe baza lui, fie şi o plasă cu alimente, procedează cât se poate de raţional. Doar cei pentru care votul contează pot în mod justificat să se plângă că alţii îl preţuiesc atât de puţin – cu atât mai mult au de reproşat celor ce nu-l preţuiesc deloc.

Totuşi, dincolo de aceste exemple, ce ţin de extreme, există o mulţime de alte motive date pentru absenteism. Plus întrebarea mare şi lată, cum se face că atâţia oameni altfel perfect normali şi rezonabili recurg la justificări certate cu logica? De ce discuţia pare adesea să ajungă la un dialog al surzilor? Pare de neînţeles…


…dar nu este. Aş explica ce se petrece printr-un scheci, aşa cum am mai făcut în această chestiune:

Intraţi în secţia de vot, totul decurge la modul obişnuit. Vă găsiţi pe liste, luaţi ştampila şi buletinul de vot, intraţi în cabină, vă uitaţi pe lista candidaţilor, vă opriţi asupra unui nume, puneţi ştampila… După care cabina de vot se deschide, un oficial vine aplaudând şi ia buletinul cu votul la vedere. Ieşiţi din cabină, o orchestră începe să cânte marşul nupţial. Oficialii secţiei, observatorii şi alegătorii zâmbesc şi vă felicită. Într-o parte, grupul de candidaţi, îmbrăcaţi în costume de nuntă. Unul din ei iese din şir, vă zâmbeşte şi vă dă braţul. Ajungeţi împreună în faţa secţiei, preşedintele ei, ţinând buletinul de vot în mână, rosteşte un discurs scurt şi apoi, emoţionat, spune: “Prin autoritatea cu care am fost investit de Biroul Electoral Central vă declar soţ şi soţie!”, după care urmează aplauze. Candidatul vă sărută pasional, după care, sub şiragul de flori, vă însoţeşte până la uşa secţiei, unde face, desigur, cale întoarsă.

De ce merg eu la vot? Simplu. Din calcul. Motivaţia nu merge mai departe de ce spuneam într-un articol trecut: absenţii sunt ignoraţi ulterior în deciziile politice. E un fapt. Şi opţiunea de vot e pe aceeaşi abordare: calculez ce opţiune de vot va produce ulterior deciziile politice pe care le consider cele mai bune, prin comparaţie. Cu alte cuvinte, prezenţa şi opţiunea de vot sunt chestiuni funcţionale şi impersonale. Sunt un mijloc prin care influenţez o stare de fapt în interesul meu.

Or, aici stă problema, nu toată lumea priveşte lucrurile aşa. Pentru multă lume, chestiunea politică în general şi cea privind absenţa sau votarea unui candidat/partid în particular devin o chestiune afectivă, o relaţie personală. Iar asta explică foarte multe. O relaţie sau o decizie pe baze afective este, între altele, iraţională – lucru care e de altfel cât se poate de bun. Ceea ce e rău este ca afectivitatea să apară acolo unde ar trebui să fie calcul pur, rece, pragmatic. Aud, ca explicaţie pentru absenteism, ceva în genul “nu îmi place de nici unul”, uneori pusă la modul de întrebare retorică “ţie îţi place de vreunul?” La care eu nu pot decât să ridic din umeri faţă de abordarea asta fără noimă: votez, nu mă-nsor. Cât de mult îmi (dis)plac candidaţii e irelevant. Sau: “nu am încredere în niciunul”. Nici eu, dar ce are a face? Încrederea e un lucru absolut necesar în orice relaţie personală, dar eu nu votez ca să cultiv astfel de relaţii. “M-au dezamăgit”, “sunt dezgustat”, “nu vreau să le dau girul, ok-ul, legitimarea”, “nu vreau să-i mai văd”, “îi bag în pizda mă-sii pe toţi” etc. etc. Toate sunt motivaţii ce se bazează pe o reacţie afectivă şi personală. Pentru mine are la fel de mult sens ca a vorbi de sentimentele aspre sau gingaşe care ar trebui să mă lege de o linie de troleibuz.

Aceeaşi reacţie care pare perfect naturală într-o relaţie personală şi pasională apare ca un lucru deosebit de iraţional imediat ce a trecut în domeniul impersonal. Să te ataşezi de o persoană e ceva normal. Să te ataşezi de un chioşc de ziare (sau de un partid) nu e deloc natural. Suntem uneori atât de furioşi pe prieteni care ne-au dezamăgit, încât rupem legăturile cu ei şi chiar cu restul lumii. I se întâmplă oricui şi reacţia e normală. În schimb, să refuzi să mai bei cafea din răzbunare faţă de un automat care te-a dezamăgit sună aproape a nebunie.

COMPLETARE: Dan Popa, argumentând de ce va lipsi de la vot:

“Ca sa concluzionez, prea ne cred unele partide tarfele lor electorale cu care vor sa se culce, dar pe care a doua zi sa nu le mai caute. Prefer sa-mi aprind tigara de dinainte si sa renunt la votul de dupa.”

Vi se mai pare, pentru acest exemplu, atât de absurd scheciul de mai sus? E un exemplu perfect la ce spuneam. Dl Popa a evaluat candidaţii la postul de premier. Nu merită să se căsătorească cu vreunul din ei, sentimentele lor nu sunt pure.

Criza

Un nebun: In prezent Fondul de Pensii este prabusit
Alti nebuni: BREAKING NEWS:Un nebun a zis ca Fondul de pensii e prabusit
Primul nebun: Nu trebuie să se înţeleagă faptul că, din această cauză, nu se mai dau pensiile, ci că trebuie aduşi bani suplimentar de la buget.
Alti nebuni:
În prezent, fondul de pensii este prăbuşit
Nebunul anunţă prăbuşirea fondului de pensii
etc
etc
Alti nebuni (responsabili):
Banii in plus pentru majorarea pensiilor sunt prevazuti in buget
Nu este vorba de prăbuşirea Fondului de Pensii, (…) încasările merg în mod, normal, ritmic, dar faptul că e nevoie de transfer de la bugetul de stat nu e o treabă unică, apelează şi alte state la aşa ceva
Am văzut că au apărut tot felul de speculaţii potrivit cărora bugetul de pensii este în colaps. După cum vedeţi nu a trebuit să dăm nici un leu la bugetul de pensii. Pensiile sunt acoperite, avem sumele necesare pentru a face plata pensiilor conform majorărilor care au intrat în vigoare de la 1 noiembrie fără nici un fel de problemă. Vreau să asigur toţi pensionarii din România să stea liniştiţi, că nu au nici o problemă cu plata pensiilor
Sa sintetizam: Pensionari, stati linistit, nebunii vegheaza pentru d-voasrta.
In timp ce unii se vor linistiti eu o sa intru in criza. Ramine de stabilit natura ei. Aia financiara (ori economica) nu ma sperie.

Continue reading Criza

În apărarea absenţilor de la vot

Spuneam într-un articol trecut că există două categorii de pledoarii împotriva votului. Într-una sunt cele prezentate drept raţionale sau obiective, despre care am discutat acolo; celelalte, mult mai prezente în spaţiul public, sunt cele emoţionale şi subiective. Dacă pledoariile “raţionale” consideră că absenteismul e un lucru pozitiv la modul obiectiv şi pentru toată lumea, cele “emoţionale” pornesc de la o percepţie proprie pe care îşi bazează opţiunea personală de a nu vota.

Cei care fac astfel de pledoarii pro-absenteism sunt adesea atacaţi în dezbaterea publică, uneori foarte brutal. În ce mă priveşte, nu fac parte din cei care pledează pentru absenteism, din contră, consider că votul e un lucru necesar. Cu toate astea, consider că atacurile împotriva celor care refuză să meargă la vot sunt nefondate şi că punctul de vedere al acestor oameni merită apărat şi înţeles.

În primul rând, resping vehement ideea că absenţii ar trebui să fie obligaţi să meargă la vot cu ameninţarea unei sancţiuni, de exemplu a unei amenzi. Şi nu mă refer aici la faptul că oricum absenţa lor de la vot se traduce adesea printr-o astfel de sancţiune, într-un fel de recul politic. Motivul pentru care resping o astfel de măsură este mult mai simplu şi mult mai important: democraţia liberală, căreia votul popular îi e un instrument, este sistemul politic care asigură practic gradul maxim de libertate personală pentru cetăţenii unui stat. Acesta îi e scopul fundamental. Ideea de a obliga pe cineva să contribuie la un sistem menit să maximizeze libertatea personală este un non-sens evident, la nivel de principiu. Eşti forţat să-ţi exprimi liber opţiunea politică. Impunerea unor obligaţii poate fi justificată doar de protejarea sau asigurarea drepturilor celorlalţi. Or, aşa cum spuneam, refuzul de a vota are ca efect ignorarea absenţilor de la deciziile politice; pot argumenta că le provoacă lor un prejudiciu, ceea ce îl face, per total, să fie ceva rău. Dar nu am niciun argument cu care să pretind că refuzul cuiva de a vota îmi provoacă mie un prejudiciu. Prin urmare nu am niciun argument pentru impunerea unei obligaţii în acest sens.

Dincolo de asta, se poate pune întrebarea de ce consider de cuviinţă să apăr în dezbatere nişte oameni cu care nu sunt de acord şi care consider că nu au dreptate. Premisa întrebării este însă falsă. Da, am spus că nu sunt pentru absenteism, din contră, sunt pentru vot. Dar asta nu înseamnă că, în acelaşi timp, nu le pot da dreptate acestor oameni. Mă contrazic? Nu. Ceea ce nu se înţelege aici este că un punct de vedere subiectiv şi unul obiectiv, fie şi asupra aceluiaşi subiect, nu se pot “întâlni” în dezbatere. Sunt în planuri fundamental diferite şi paralele, deci nu se pot infirma unul pe celălalt. E un lucru pe care l-am tot văzut şi l-am tot spus în dezbaterile de pe acest blog: nu pot contra-argumenta o opinie. Dacă cineva spune “pământul e pătrat” mă pot gândi la un discurs şi la câteva argumente cu care demonstrez că nu are dreptate. În clipa în care enunţul devine “mie mi se pare că pământul e pătrat” sau “ar fi bine ca pământul să aibă altă formă” întreg discursul şi toate argumentele de mai sus au devenit perfect inutile.

La fel, dacă cineva spune “absenteismul are efecte pozitive”, pot demonstra că se înşeală, am şi făcut-o. Nu pot face nicio demonstraţie, însă, împotriva unui enunţ de tipul “eu consider că votul e inutil”. Cât timp enunţul e la nivelul unei senzaţii şi unei opinii personale, nu se poate pune problema unei (contra)argumentări şi nu se poate vorbi de a-i da sau nu dreptate, ci eventual de a împărtăşi sau nu aceeaşi părere. Exact la fel e situaţia şi dacă absenteismul e justificat – raţional! – cu afirmaţie de tipul “toţi sunt la fel”. Putem purta discuţia la nivel obiectiv, considerăm nişte criterii obiective pentru candidaţi, le aplicăm, vedem ce iese; putem argumenta pro şi contra, putem da sau nu dreptate. Dar, dacă afirmaţia este (eventual implicit) la modul “mie mi se par toţi la fel” orice dezbatere similară şi-a pierdut noima. Nu pot spune că o opinie (nu) are dreptate, nu pot infirma o părere. Tot ce pot aprecia este dacă opinia respectivă e sinceră.

Or, eu cred că o covârşitoare majoritate a celor care se exprimă pentru absenteism sunt sinceri în demersul lor. Sinceritate care trebuie respectată, apreciată şi protejată de atacuri, la fel cum trebuie protejată libertatea lor de a nu participa la alegeri.

Acestea fiind spuse, mai trebuie să spun că exact motivele pentru care consider că absenteismul trebuie apărat sunt şi cele care justifică reproşurile pe care le am uneori, sau le pot avea la adresa lui. Am spus că nu pot contra-argumenta o opinie, reciproca e la fel de valabilă. Înţeleg că cineva crede că nu îi serveşte la nimic votul, asta e părerea lui şi o respect. Eu, însă, am o părere foarte diferită şi înţeleg să fie la fel de respectată. Dacă are argumente obiective pentru opţiunea lui, le putem dezbate. Dar opinia lui în sine nu e un argument. La fel, pot să apreciez sinceritatea celui care argumentează absenţa de la vot pentru că i se pare inutil, pentru că i se par toţi la fel. Însă nu poate fi sincer cel care apoi se plânge (sau, cum se întâmplă mai rar, apreciază) în orice fel şi pe orice motiv rezultatul alegerilor. Nu poţi considera în acelaşi timp şi că oricum ar fi ieşit era la fel, şi că a ieşit rău. Nimeni nu poate avea sincer două opinii incompatibile.

[Citiţi şi “Absenţa la vot se plăteşte”]

"Alungati lupii !" sau : Falimentul partidelor "istorice".

     În vara trecuta decizia lui Ion Iliescu de-a nu mai candida la alegerile parlamentare facea mare vâlva. Multi comentatori  asimilau – în mod eronat – cu o retragere din politica, ceea ce era de fapt o adaptare a unui politician abil la o noua regula a jocului electoral. Despre retragere a vorbit imediat dupa aceea si Radu Câmpeanu. “Ma retrag si eu” a spus senatorul liberal. Declaratia a fost preluata de ziarele din ziua respectiva pentru a fi uitata de toata lumea a doua zi. N-a ajuns subiect de  talk-show-uri sau de dezbateri politice. Si aceasta cu toate ca, douazeci de ani mai devreme, Radu Câmpeanu, fost detinut politic, conducea principala forta de opozitie fata de regimul vechilor fostilor comunisti, instaurat de Iliescu. Era vremea când partidele zise “istorice”, PNL si PNTCD reprezentau pentru opozantii anti-comunisti singura speranta pentru o Romanie eliberata de ororile trecutului. Evenimentul retragerii în anonimat a lui Radu Câmpeanu,  eclipsat mediatic odata în plus de Ion Iliescu, ilustreaza esecul iremediabil al partidelor istorice. O analiza a evenimentelor petrecute în acesti ani  ne ajuta sa-l întelegem.  

 La începutul lui 1990, partidele istorice îsi recâstigau dreptul la o existenta legala. În acea atmosfera confuza de dupa caderea comunismului, în care fosti dizidenti cunoscuti precum Mircea Dinescu se transformasera în sustinatori ai noului regim Iliescu, partidele istorice au fost la început privite cu multa suspiciune. A fost nevoie de câteva luni pentru ca ele sa poata intra în rolul de opozanti fata de ex-comunistii aflati la putere. La prima campanie electorala din mai PNL-ul – pe atunci cu un potential electoral superior PNTCD-ului – lansa un clip electoral foarte agresiv cu mesajul “Alungati lupii !”. Lupii amenintatori din clipul respectiv îi reprezentau fireste pe fostii comunisti care urmau sa prade în continuare odata reinstalati la putere.  Alegerile din 90 au fost câstigate net de Iliescu si ai lui (despre cum s-au priceput  lupii sa mobilizeze turma de oi am scris în articolul trecut). Dar scorul de zece procente obtinut de Radu Câmpeanu (probabil sensibil mai mare daca alegerile ar fi fost corecte), a consolidat rolul de opozitie democratica al partidelor istorice. Pe fondul perioadei dificile pe care o traversa Romania, popularitatea acestora a început sa creasca odata cu speranta ca lupii vor putea în sfârsit sa fie alungati.

     Momentul zero al declinului partidelor istorice a fost cel când acestea au ajuns la putere.  Ele s-au dovedit a fi absolut nepregatite pentru a o prelua si gestiona. Un taranist din vechea garda povestea la un moment dat de confuzia care domnea in 1996 la desemnarea membrilor guvernului Ciorbea. În mod clar, organizarea pe care FSN-ul o mostenise de la vechiul PCR le lipsea cu desavârsire “istoricilor”. Mult mai grav decât acest lucru a fost însa decalajul care s-a vazut imediat între mesajul politic si faptele noilor guvernanti. Decebal Traian Remes si Ioan Avram Muresan au fost de curând protagonistii celebrului episod filmat cu palinca si caltabosii. Nu s-au sfiit sa primeasca mita desi se stiau amenintati de DNA. Imaginati-va ce se întâmpla pe vremea când DNA nu exista si cei doi conduceau Finantele si respectiv Agricultura. Veti întelege de ce PNTCD-ul s-a autodistrus într-o singura legislatura. Cu PNL lucrurile au stat un pic diferit. În pofida mesajului agresiv din clipul  electoral din 90, liderii sai – care n-au avut niciodata anvergura unui Corneliu Coposu – s-au aratat dispusi sa colaboreze cu “lupii” nu mult timp dupa aceea. Deja în 1991, PNL-AT-ul lui Dinu  Patriciu, Calin Popescu Tariceanu si Horia Rusu semna o “carta pentru reforma si democratie” cu FSN-ul si primul numit ajungea ministru în guvernul Roman. A fost doar începutul unei succesiuni de colaborari între liberalii din diversele aripi si ex-comunistii lui Iliescu. Trecerea de la “lupi” la parteneri s-a facut treptat , mai intâi în secret, pe urma din ce în ce mai vizibil. S-a ajuns în situatia recenta în care lupul batrân Vacaroiu si mielul mai tânar Olteanu sa scrie o scrisoare de admonestare catre Parlamentul European care chipurile ne critica prea tare Justitia (vorbim aici de buna seama despre Justitia care ar trebui sa-i pedepseasca pe pradatorii la care facea referinta clipul din ’90). Acelasi Bogdan Olteanu care nu s-a sfiit sa-l critice  pe ambasadorul american Taubman într-o maniera pe care curentul de gândire pro-iliescian  perioada “nu ne vindem tara” a anilor 90 ar fi aprobat-o fara nici un dubiu.

    În mod oarecum paradoxal, aceasta atitudine a PNL-ului a salvat acest partid de naufragiul colegului “istoric” PNTCD. Asteptarile publicului pentru o “reforma morala” în politica au fost întotdeauna mult mai mici în ceea ce priveste PNL fata de PNTCD. Ideea posibilei colaborari între liberali si ex-comunisti s-a banalizat treptat. Daca nu mai devreme de 2004 o alianta  între cele doua forte politice parea înca  imposibila cu toate antecedentele de care am vorbit, pentru formarea viitorului guvern la sfârsitul acestui an ea apare ca solutia cea mai probabila. Si acest lucru nu mai socheaza pe nimeni.

  Dar pretul platit pentru aceasta strategie care a permis supravietuirea PNL-ului  a fost renuntarea la statutul de “partid istoric” în sensul pe care îl dadeam termenului la începutul anilor 90. Cel de simbol al unui standard de moralitate în viata politica, incompatibil cu practicile perpetuate de mostenitorii lui Ceausescu. Partidele istorice, care au reusit sa supravietuiasca  închisorilor comuniste timp de 45 de ani, astazi nu mai exista. Albul si negrul în care vedeam scena politica în anii 90 s-au amestecat treptat pâna la un gri-cenusiu. Culoarea parului de lup.

Despre frauda electorala în democratia originala.

Democratia noastra originala va împlini în curând douazeci de primaveri. I-am urmarit împreuna copilaria plina de frustrari si perioada dificila de tranzitie a adolescentei care parea ca n-o sa se mai termine. Putem sa ne mai amintim de toate sarbatorile sale onomastice la care am participat, începând cu cea din Duminica Orbului din 20 mai 1990, de sperantele cu care ne-am dus deseori sa votam si de deziluziile numeroase de dupa aflarea rezultatelor. Iar daca tot facem un efort de memorie – care lipseste adesea în dezbaterea publica de la noi – ne vom aminti ca la fiecare dintre aceste evenimente s-a strecurat dupa toate aparentele un musafir nepoftit care ne-a cam stricat cheful. Si anume frauda electorala. Prezenta ei n-a fost niciodata pe deplin dovedita, dar mereu aprig comentata vreme de maxim doua saptamâni dupa fiecare scrutin. Dupa care totul a fost dat uitarii pâna la urmatoarele alegeri, în spiritul amneziei publice de care vorbeam. Doc a scris într-un articol recent de cazurile flagrante din 2004 care au sfârsit prin NUP-uri departe de atentia opiniei publice. Poate ca n-ar fi rau sa începem sa discutam despre frauda electorala si inainte de alegeri. S-au fraudat alegerile trecute si daca da, cum ? Putem fi mai optimisti în ceea ce le priveste pe cele care urmeaza, si în ce masura noul sistem de vot poate schimba lucrurile ?

Atât la scandalul din timpul alegerilor din 2004 cât si la discutiile similare de la alegerile anterioare, scenariile presupuselor fraude au parut desprinse din teoria conspiratiei. S-a vorbit (si probabil o sa mai vorbim si peste doua saptamâni) de softuri ticaloase, de membri BEC corupti, de stampile pierdute sau furate si asa mai departe. Convingerea mea este ca metodele de fraudare au fost mult mai simple. Intr-atât de simple, încât ne-am familiarizat cu ele într-o masura suficient de mare încât sa nu le detectam. Cea mai importanta este :

“Mobilizarea” la vot. Nu intâmplator am aminitit mai sus de sistemul de vot. Sistemele de vot proportionale precum vechiul sistem pe liste si noul sistem Stanciu au proprietatea ca pentru stabilirea numarului de mandate obtinute de un partid se numara voturile obtinute de acesta la nivel national. Cu alte cuvinte daca in nordul Moldovei au votat de trei ori mai multi alegatori decât în Bucuresti, importanta optiunii electorale exercitate în nordul Moldovei va fi de trei ori mai mare decât a celei din Bucuresti. Aceasta regula face ca fiecare partid sa caute sa mobilizeze cât mai multi alegatori în fiefurile sale traditionale. Atâta vreme cat acest lucru se petrece în campania electorala nu sunt prea multe de spus. Doar ca un ciudat fenomen de orbire colectiva (de la Duminca Orbului încoace) ne face sa toleram aceste “mobilizari” chiar si în ziua votului. Denumite generic “operatiuni autobuzul” ele sunt recunoscute de partide si nu socheaza pe nimeni. Astfel, în 2004, dl Zgonea era seful coordonator al unui proiect denumit în mod explicit “Ziua votului” prin care 150 000 de activisti PSD faceau pe taximetristii catre sectiile de votare. Dupa pregatriri din timp sub forma unor simulari cu câteva zile înainte de alegeri, a urmat operatiunea din ziua Z, explicata cu seninatate de dl. Zgonea :

“Lasati-ma sa va explic finalul. La sfârsit, noi am dus acest exercitiu si in ziua votului. Ei (Alianta – n.r.) n-au mai dus. Noi, în ziua votului, am mobilizat mai multi cetateni la vot care sunt pro-Uniunea PSD+PUR decât au mobilizat ei.”

Bineînteles aceasta metoda de falsificare a alegerilor n-a fost aplicata pentru prima data în 2004. Putem sa-l citam ca martor tot pe dl. Zgonea :

“Din punctul meu de vedere, simularea s-a desfasurat in limitele normale ale unei echipe care organizeaza de foarte mult timp acest sistem.”

De altfel procedeul corespundea foarte bine atât metodelor cât si implantarii în teritoriu a cadrelor fostului Partid Comunist. Cu responsabili de “mobilizari” de talia lui Octav Cozmânca, partidul urmas al PCR (sub diversele sale denumiri), adica PSD-ul actual, a aplicat tactica cu foarte mult succes. Pentru niste organizatori de mineriade nationale, o mobilizare la sate sau în orasele mici a fost floare la ureche. Miile de kilograme de porumb la hectar raportate de fruntasii comunisti au fost inlocuite de miile de alegatori mobilizati cu care s-au mândrit oamenii lui Iliescu. In fiefurile PSD-ului (nordul Moldovei, Ilfov etc) s-a înregistrat mereu o prezenta electorala record. Astfel CDR a fost surprinsa sa piarda alegerile generale din 1992 dupa ce le câstigase pe cele locale în orasele principale. Liderii sai n-au înteles niciodata fenomenul, altfel ar fi schimbat sistemul de vot cu unul uninominal când au ajuns în sfârsit la putere. Când, mult mai târziu, celelalte partide l-au înteles, au încercat mai degraba sa copieze procedeul decât sa-l elimine. Fara prea mult succes, vorba dlui Zgonea. Si mai recent, dupa ultimul referendum din 2007, dl. Berceanu recunostea :

“Am vrut sa ducem oamenii la vot cu masina, dar n-au avut chef.”

O a doua metoda de fraudare, foarte legata de prima este cea cunoscuta sub numele de

Turismul electoral. Precum responsabilii locali din vremurile trecute “umflau” nitelus cantitatile de porumb la hectar pentru a intra în gratiile conducerii, la fel responsabilii locali din vremea democratiei (care la început au fost aceiasi) s-au simtit datori sa gaseasca o metoda prin care sa sporeasca rezultatul “mobilizarii” comandate de la centru. Metoda cea mai simpla a fost sa-i plimbe pe cei mai de încredere dintre cei “mobilizati” pe la mai multe sectii. Asa a aparut turismul electoral si voturile de pe celebrele “liste speciale”. Când observatorii alegerilor au putut sa-si faca treaba (ceea ce nu era posibil la începutul anilor 90) frauda de acest tip a fost lesne dovedita. Spre exemplu, APD a analizat în 2004 votul a peste 9000 de alegatori din Ilfovul mai sus pomenit si a ajuns la concluzia ca 3,76% votasera cel putin de doua ori. Alte cazuri, precum cele din Dolj au fost de asemenea dovedite. În mod deloc surprinzator, voturile pe liste speciale s-au contabilizat mai degraba în dreptul unui anumit partid. Lucru demonstrat statistic de o analiza realizata IMAS ! Concluzia acesteia sprijinita cu cifre si date este :

“… mai ales în mediul rural procentul mare de alegatori pe liste speciale si de voturi nule se asociaza cu obtinerea de catre UN PSD+PUR si candidatul sau la Presedentie a unor scoruri electorale superioare mediei. “

De notat ca IMAS a realizat analiza separat pe mediul rural si cel urban pentru ca diferenta opituni electorale între cele doua sa nu afecteze rezultatul analizei. Aceasta a aparut în 2005 si a trecut relativ neobservata. Pe urma acum un an dl. Nastase s-a plâns in direct ca :

“Eu am pierdut alegerile prezidentiale pentru ca unii dintre colegii mei au acceptat ca în urul II sa fie eliminate listele suplimentare, si-n felul asta s-au pierdut câteva sute de mii de voturi”,

dar despre aceasta marturie involuntara nu s-a scris decât aici pe blog.

Ce ne asteapta la alegerile urmatoare. Noul sistem de vot schimba într-o anumita masura datele problemei. Faptul ca nu mai exista liste speciale exclude, cel putin teoretic, turismul electoral. De aceea chiar daca exista proteste legitime din partea unor persoane care nu vor putea sa voteze (studenti fara viza de flotant, români din strainatate care au domiciliul oficial în România) eu consider ca eliminarea listelor speciale este benefica. În schimb, nu încape îndoiala ca se va recurge din nou la mobilizari prin metoda “autobuzul”. Un sistem uninominal majoritar ar fi anulat si aceasta posibilitate. Dar nu trebuie sa cerem prea mult. Traim totusi într-o tara în care prim ministrul poate decide sa nu aplice o lege care nu îi convine. Democratia noastra e inca tânara si lipsa sa de educatie din primii sapte ani a lasat urme.

De ce pare atât de anemică campania electorală?

Am preluat întrebarea pusă de Ziarul Financiar la trei analişti politici, dnii Daniel Barbu, Cristian Pârvulescu şi Stelian Tănase. E o realitate faptul că această campanie electorală pare mult mai anemică decât au fost în trecut cele pentru alegerile parlamentare. Să vedem cum explică cei trei acest lucru.

În opinia lui Stelian Tănase,

” alegatorii sunt deturnati de la mesajele de campanie de scandaluri precum cel legat de ministrul de interne Cristian David, despre care fostul sef al Agentiei Antidrog Pavel Abraham a spus ca a consumat droguri sau cel legat de ziaristul Ion Cristoiu – un angajat al liderului PC Dan Voiculescu, despre care liderul PRM Vadim Tudor a spus ca ar fi fost informator al Securitatii. Din acest punct de vedere campania seamana cu un meci de fotbal foarte urat” (Stelian Tănase)

Punctul de vedere de mai sus îmi pare un clişeu, iar afirmaţiile sunt foarte puţin conectate la realitate. Cele două scandaluri au avut un impact absolut minor şi niciunul din ele nu are legătură cu campania! De fapt, tocmai asta e, campania pare anemică pentru că astfel de controverse şi de contre politice aproape că lipsesc între politicieni. Dl Tănase nu are la dispoziţie decât două exemple în care doar una din părţi ia parte la aceste alegeri, ca să îşi susţină opinia.

Dl Barbu acuză şi el presa care “a arătat cu degetul” politicienii; din nou, ce are asta cu anemia de campanie? Dl Barbu adaugă la asta, şi nu e nicio surpriză aici, un atac la sistemul de vot pe care îl numeşte “uninominal”.

“Este normal ca politicienii, chiar cei care doresc sa devina sau sa ramana premieri, cum este situatia lui Mircea Geoana (PSD) sau Calin Popescu- Tariceanu (PNL), sa nu fie interesati in a promova mesajul partidelor la televizor, ci mai degraba sa isi faca campanie pentru 16 – 17.000 de voturi in Dolj sau Ilfov.” (Daniel Barbu)

Ce pot să zic la aşa ceva? Nu, nu e normal – e o falsă dilemă. Nu văd de ce campania din Dăbuleni l-ar împiedica pe dl Geoană să promoveze la televizor mesajul partidului său. Ceea ce şi face, de altfel! La fel, nu am remarcat ca dl Tăriceanu să fi dispărut în Ilfov în toată această perioadă, din contră. Dl profesor şi analist politic Barbu are întreaga doză de dispreţ faţă de realitate care îi trebuie unui politician.

În fine, dl Pârvulescu se referă la oboseala partidelor după câteva serii de alegeri, ceea ce e o explicaţie reală, dar nu cred că e suficientă. Ziaristul oferă ca posibilă explicaţie şi faptul că alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale au fost decuplate. Preşedintele APD, care dacă îmi amintesc bine a susţinut această revizuire constituţională, respinge această ipoteză: preşedintele Băsescu e în continuare prezent în campanie.


Şi totuşi, în această ultimă privinţă preşedintele APD are dreptate doar pe jumătate. De fapt, eu cred că există o explicaţie mare şi lată pentru apatia de campanie, o explicaţie care, în mod curios, e ignorată de toţi cei trei analişti. Ne întrebăm de ce nu fac partidele o campanie intensă; am ajunge mai uşor la explicaţie dacă am pune întrebarea cu semn contrar: de ce ar face-o?

Haide să privim lucrurile din punctul de vedere al partidelor. La ce le-ar putea servi o campanie intensă? De bună seamă, le-ar aduce voturi în plus. Cât? Să spunem, de dragul argumentului, 5% (ceea ce, în realitate, e exagerat de mult). Într-un sistem uninominal-majoritar, pentru un partid mare 5% în plus la vot înseamnă adesea majoritatea absolută. Însă, spre ştiinţa profesorului Daniel Barbu, sistemul nostru de vot este unul mixt-proporţional, la fel de proporţional ca şi până acum. Ceea ce înseamnă că un plus de 5% la vot înseamnă un plus de ~5% din mandatele parlamentare.

Or, indiferent care sondaj e luat în considerare, acest surplus de mandate generate de campania intensă nu ar schimba cu nimic situaţia în ce priveşte realizarea unei viitoare majorităţi parlamentare, indiferent ce partid l-ar obţine.

Cu sau fără 5% şi PSD şi PD-L ar trebui să negocieze cu PNL pentru majoritate. Cu sau fără 5% niciun partid nu realizează majoritatea absolută în parlament ca să poată impune, constituţional, un premier preşedintelui în exerciţiu. Sigur, 5% în plus pot schimba cu totul rezultatul alegerilor prezidenţiale (cum s-a întâmplat în 2004) … dar preşedintele nu este ales acum, ci peste un an.

Dacă preşedintele ar fi fost ales acum, atunci campania ar fi fost mult mai puţin anemică. Dacă am fi avut o scenă politică bipolară, din nou, campania ar fi fost mai animată: acum partidele se feresc să înjure prea rău potenţial aliaţi. Dacă am fi avut un sistem de vot uninominal atunci campania ar fi fost mult mai animată, pentru că majoritatea parlamentară ar fi fost pusă în joc în alegeri. Nu avem niciuna din aceste condiţii îndeplinite. Campania electorală este anemică, pentru simplul motiv că nu are miză.

[Citiţi şi “Victorioşii alegerilor parlamentare uninominale. Câteva confuzii.”, şi “Efectul fluture-Stanciu si alte frustrari”]

O certitudine despre alegeri

Alegerile acestea sunt marcate de incertiudini. Mih a făcut în articolul trecut o analiză cu o concluzie destul de sumbră, nu e clar nici ce candidaţi vor câştiga mandatele la fel cum nu e clar nici care formaţiuni politice vor câştiga alegerile. Citesc mai multe analize legate de evoluţia post-electorală, scenarii care au în comun acelaşi lucru: incertitudinea. Acestea fiind spuse, există şi o certitudine apropo de alegerile care urmează: vor fi la fel de prost organizate ca şi până acum. Vor fi aceleaşi probleme şi aceleaşi scandaluri, aceleaşi nereguli, aceleaşi fraude.

Ştiu, şi asta e o veste mai degraba tristă. Au trecut 18 ani de la primele alegeri libere şi încă avem astfel de probleme. Nu cred că e vorba atât de incompetenţă, cât de rea-voinţă. Întregul sistem este lăsat cu bună-ştiinţă într-o stare de semi-haos. Cum altfel s-ar putea explica decizia BEC prin care observatorii pot sta doar acolo unde doreşte preşedintele biroului electoral al secţiei de votare? Decizia este un non-sens, căci observarea alegerilor se referă în primul rând la activitatea acestui birou şi a şefului său. Cum mai pot fi observate alegerile dacă acesta te poate trimite oricând la plimbare? Sigur, e doar un exemplu, dar nu ştiu cum se face că aproape la fiecare rundă de alegeri organizaţiile societăţii civile trebuie să lupte împotriva unor astfel de decizii aberante ale BEC. Alte probleme sunt in lege. Era limpede că, dacă votul trebuie dat doar în colegiu de rezidenţă, o să fie probleme cu cei care au viza de flotant. În Sibiu câteva organizaţii studenţeşti au organizat un protest, studenţii din anul I nu pot vota căci trebuie să aibă viza de flotant de 3 luni, or ei au început cursurile abia de două. Nu ştiu dacă lucrurile stau aşa, de fapt e greu de ţinut pasul cu reglementările. Legea a intrat în vigoare în aprilie anul acesta şi deja a fost modificată cu două ordonanţe de urgenţă! În 2004 s-a întâmplat exact la fel, lege adoptată pe ultima sută de metri, şi apoi modificată cu ordonanţe de urgenţă. Haos programat.

Dar poate cea mai importantă problemă, dincolo de problemele de reglementare, este respectarea acestor legi. Cristian Ghinea scrie despre o anchetă realizată de România Liberă: jurnaliştii au contactat primari în numele unui candidat fictiv la alegerile parlamentare şi au oferit bani contra voturi. Iar primarii au răspuns imediat şi pozitiv acestei iniţiative. Concluzia că am avea aici o problemă a noului sistem de vot este cel puţin discutabilă. În schimb, o altă problemă masivă e dovedită, încă o dată, de acest episod: nu se aplică legea. Oferirea de bani sau alte bunuri în shimbul votului este infracţiune, chiar şi tentativa se pedepseşte. Aşa scrie în lege… însă legea nu e aplicată. Precedentele sunt deja prea multe, procuratura ignoră muţeşte şi vinovat cazurile cele mai evidente. Chiar astăzi am citit în Evenimentul Zilei că procuratura a închis dosarul de la Galaţi, la locale. Candidatul PC pusese la cale o operaţiune masivă de fraudare a votului, cu tineri plătiţi să voteze în locul unor oameni plecaţi în străinătate. Răspunsul legiuitorului la această problemă, reglementări care să facă dificilă o asemenea operaţiune de fraudare? Nimic. Răspunsul procuraturii la această încălcare a legii penale? Dosare închise. Cazul Ştefăneşti, la care diferenţa a ţinut de televizarea fraudei, se pregăteşte de acelaşi deznodământ, probabil.

Mereu ni se spune de conflictele dintre un politician sau altul, un partid sau altul. Or fi. Dar dincolo de ele stă un conflict constant pe care acest stat şi demnitarii care îl conduc îl are cu cetăţenii săi. Batjocura cu care este tratat instrumentul fundamental al unui sistem democratic este poate exemplul cel mai bun.