Cititorilor nostri

 

  Theodor Stolojan a explicat în sfârsit motivele misterioasei sale retrageri din functia de prim ministru. Dl. Stolojan a spus ca nu a dorit sa fie în fruntea unui guvern care urma de fapt sa fie condus de presedintii celor doua partide care au decis sa-l sustina. Doua ipoteze se nasc de aici :

1. Theodor Stolojan îl citeste pe Doc.

sau, daca nu,

2. Doc “l-a citit” pe Theodor Stolojan.

  Voi ce credeti ?  Craciun fericit tuturor cititorilor nostri (cu si fara ghilimele) !

Normalitatea, după 19 ani.

Un om normal urlă într-un cimitir? E oare normal să întrerupi o comemorare? Poate fi normal să agresezi un om bătrân? Da. Uneori sunt cele mai normale lucruri posibile.

Există o concepţie ticăloasă despre ce înseamnă să fii normal: trebuie să fii liniştit şi conciliant, trebuie să te conformezi, trebuie să stai la locul tău, cum spune o expresie. Nu e ticăloasă pentru că ar fi falsă; da, chiar aşa arată normalitatea, în 99% din cazuri. E o concepţie ticăloasă pentru acele cazuri excepţionale în care normalitatea înseamnă să nu fi nimic din toate astea.

O astfel de normalitate comemorăm zilele astea, la distanţă de 19 ani. Normalitatea unui grup mic, prin comparaţie, de români care au ales să nu fie liniştiţi, nici măcar cu forţa armată. Au ales să nu fie concilianţi şi să nu se conformeze. Au ales să nu stea la locurile lor, acolo unde de la o tribună îi trimitea un om bătrân şi speriat. Au ales să nu stea la locul lor pentru că era un loc de minciună şi oroare.

O astfel de normalitate s-a petrecut şi la comemorarea de zilele astea. Din nou, sunt oameni care n-au vrut să fie liniştiţi şi paşnici. N-au vrut, pe bună dreptate, să stea la locurile lor şi să-l vadă şi să-l audă pe fostul preşedinte Ion Iliescu ţinând un discurs comemorativ. Eu nu pot spune dacă ar fi asistat la o oroare, cea a unui călău omagiindu-şi victimele. Istoria e destul de confuză încât să nu ştim fără putinţă de tăgadă dacă omul instalat la putere acum exact 19 ani a avut vreo responsabilitate sau chiar o vină directă pentru oamenii care au murit zilele alea. Dar este vinovat de minciună, este vinovat de a fi ascuns adevărul, este vinovat în faţa acestor oameni care încă se întreabă de ce au trebuit să le moară fii sau fraţi sau soţi sau părinţi, şi cine e responsabil pentru pierderea lor.

Iar pentru asta, huiduielile şi îmbrâncelile şi proiectilele aruncate în direcţia lui Ion Iliescu sunt lucruri cât se poate de normale.

Predoiu, independent pentru funcţie şi ficţiune

Haideţi să facem portretul robot al unui ministru independent. Formal, în context, termenul înseamnă doar ca persoana să nu aibă carnet vreunui partid, dar condiţia nu înseamnă de una singură nimic. Trebuie să nu fi avut în trecut afiliere partizană. Trebuie să vină din exteriorul sistemului partinic. Trebuie să nu fi avut legături profesionale sau de afaceri, de natură să dea dependenţe, cu lideri de partid. Trebuie să aibă în spate o carieră destul de transparentă şi de serioasă ca să ofere o astfel de garanţie. Trebuie să nu urmărească o carieră de partid. Trebuie să dorească şi să poată continua şi avansa cariera profesională şi după îndeplinirea mandatului.

Avem un astfel de ministru la Justiţie? Sigur că avem! Adică, l-am avut între 2005 şi 2007. E vorba, desigur, de Monica Macovei. Acum, la fel ca în alte articole în care am pomenit de ficţiuni, trebuie să subliniez că enunţ fapte mai degrabă decât fac aprecieri. Am dat un set de trăsături definitorii pentru un anumit termen, un set de bun-simţ incontestabil, şi am constatat, în realitate, că o anumită persoană se încadrează în ele.

Or (şi) în acest caz realitatea a fost acoperită de ficţiunea de presă. De fapt, e un caz extrem în care presa de partid a construit o ficţiune grosolană, şi în fond şi în formă, în toate sensurile termenului. Acuzaţiile fabulatorii au sărit cu totul de pe fix, şi în conţinut şi în ton. Corul i-a reunit pe antenişti, cetepişti, cu tot cu un actual director la Cotidianul, cei de la EvZ, Ziua etc.  etc. Această ficţiune a creat, aşa cum probabil şi-a propus, ideea că dna Macovei nu este nici pe departe un model de politician independent. Coerenţa a fost sacrificată pentru acest scop, fostul ministru a devenit în acelaşi timp asociata preşedintelui Băsescu la “transformarea justiţiei într-un intrument politic”, dar şi un complice al lui Dinu Patriciu prezentat, la concurenţă cu A. Năstase, drept victima principală a instrumentului şi preşedintelui cu pricina. Şi termenul “independent” a fost sacrificat pentru scopul ficţiunii, fiind pervertit cu totul: dacă e să vedem cum au fost justificate atacurile la adresa dnei Macovei, un “ministru independent” ar fi trebuit să fie efectiv unul pe placul partidelor, cu tot cu penalii din rândurile lor.


Ei bine, din spuma acestei ficţiuni şi din mijlocul ruşinoasei maculaturi anti-Macovei răsare şi re-sare în postul de ministru al Justiţiei independentul Predoiu. E independent exact în sensul, aberant, în care este (sau a fost) agreat de toate partidele – dar ceea ce îl face, poate, paradoxal, potrivit pentru circumstanţele actuale. Recitiţi portretul robot din primul paragraf. Se potriveşte ceva? A, da, şi-a rupt ieri carnetul de partid. Splendid. Azi e independent cu acte în regulă, nu? Pentru mine, chiar şi modul acesta în care a trecut de la o poziţie la alta mi se pare suspect. Dacă va menţine mandatele dlui Morar şi dnei Kovesi (aşa cum sper!) nu pot să nu mă întreb de ce a cerut atunci schimbarea şefului DNA în vară. La fel cum e suspectă această schimbare de macaz partizan.

E drept că asta nu le ajută prea mult celor de la PNL. Partidul dlui Tăriceanu l-a primit în rândurile sale, l-a ales ministru şi l-a susţinut in guvern, l-a susţinut pentru parlament. Furia cu care e atacat acum nu schimbă asta: a fost omul lor, ministrul lor, candidatul lor. Probabil că maşinăria de creat ficţiune o să fie repusă în funcţiune.

MoROmeTe consideră reacţia PNL o prostie căci ar fi fost în interesul lor să-şi sprijine şi să-şi laude ministrul propriu. Raţionamentul e solid, dar eu cred că se bazează pe două premise greşite. Una e că ministrul chiar e al lor. În perspectiva unei perioade de opoziţie liderii PNL nu pot vedea cu ochi buni pactizarea unor membri cu celelalte partide, căci de la pactizare la migrare e un pas mic. A doua premisă greşită e că interesul “lor” este tot una cu interesul partidului pe care îl conduc. Ce au în comun dnii Chiuariu, Fenechiu sau Păcuraru cu Adrian Năstase? Partidul, nu. Dosarele penale, în schimb, da. Şi probabil că-şi amintesc cum s-a apărat, cu succes, liderul PSD de ele: blindare în spatele parlamentului prin auto-victimizare masivă; “cartea fricii” cu expresia lui Mihnea: spune-le că Băsescu e în spatele dosarelor, cu ministrul şi procurorii săi, şi mai spune-le că dacă nu te apără atunci ei o să urmeze. Problema e că nu te poţi autovictimiza legat de justiţia “politică” şi în acelaşi timp să-l lauzi pe colegul care e titular pe domeniu!

Acestea fiind spuse, titularul justiţiei e în ton cu restul guvernului şi guvernării, soluţie ad-hoc. Nu oferă prea multe speranţe. Tot ce sper eu, ţinând cont de circumstanţe, este să încerce să menţină status quo. Căci stă pe domeniul cel mai spinos al coaliţiei, domeniul în care cele două partide coalizate acum s-au găsit cel mai adesea în tabere diferite şi ireconciliabile. Nu sper să repare lucrurile care sunt de reparat. Sper pe cât poate să nu strice mai rău, şi să nu lase pe alţii să strice.

Monstruoasa realitate PD-L + PSD şi obsesia ficţională Băsescu

Câteva fapte. Alegerile pe sistem proporţional au produs un parlament fără niciun câştigător clar. Din contră, au produs două partide PSD şi PD-L practic la egalitate pe primul loc, dependente de colaborarea celui de al treilea pentru a forma un guvern. Niciunul din cele două partide nu a ajuns la o înţelegere cu PNL, care a solicitat în schimbul sprijinului postul de premier. Singurele alternative au rămas o guvernare minoritară, cu consecinţele previzibile ale unei astfel de soluţii, şi o “mare” sau dacă vreţi “monstruoasă” coaliţie între PD-L şi PSD. Preşedintele României are prerogativa desemnării candidatului la postul de premier, ca paranteză, dacă n-ar fi avut-o probabil că cele două partide s-ar fi certat până în 2012 apropo de cine a câştigat alegerile şi trebuie să dea premierul. Preşedintele mai poate dizolva parlamentul în cazul în care două propuneri de guvern sunt respinse. Astea sunt toate puterile relevante pe care le are Traian Băsescu în virtutea funcţiei sale, în rest se poate baza doar pe influenţa sa politică. Ţinând cont de circumstanţe, de faptul că alegerile prezidenţiale vin în mai puţin de un an, de faptul că vorbim de o coaliţie de parteneri egali (şi venind din direcţii antagonice), şi de lipsa de alternative, influenţa politică a preşedintelui, mai ales asupra jumătăţii PSD a guvernării, este, optimist spus, aproape nulă. Prin urmare, dl Băsescu a jucat şi poate juca în toată această trebuşoară a formării unei majorităţi parlamentare şi a unui guvern un rol absolut marginal.

Astea sunt faptele. Dincolo de asta începe ficţiunea de presă şi e o ficţiune mediatică într-atât de groasă încât a ajuns efectiv să nu mai fie sesizată, şi să fie luată drept realitate. E o ficţiune construită pe obsesia legată de personajul politic care stă la Cotroceni.

Într-o parte, e versiunea mesianică (pe care o împărtăşeşte uneori chiar şi subiectul ei): preşedintele trebuie să rezolve, trebuie să îndrepte, trebuie să se pogoare peste clasa politică şi să facă ceea ce e drept şi just şi bine. Citesc editorialul de astăzi din Evenimentul Zilei; dl Marian îi cere preşedintelui să respingă guvernul Boc, pe motiv că e construit pe influenţe baronistice. Bun, bun, să mă scuze dl jurnalist, dar CUM anume ar putea să facă preşedintele asta? Mă tot uit în Constituţie, nu văd niciun articol care să îi dea dreptul să respingă un guvern! Şi apoi, ce ar rezolva cu asta?

Însă marele adept, profetul acestei viziuni mesianice, este de departe dl Traian Ungureanu, editorialist al Cotidianului. Când după eşecul negocierilor a apărut ideea coaliţiei PD-L PSD, dl Ungureanu a spus că se aruncă de pe bloc. Desigur, preşedintele cel bun şi drept şi just şi atot-puternic n-ar putea permite şi cu atât mai puţin să participe la o asemenea blasfemie, nu? Editorialistul Cotidianului nu s-a întrebat vreodată dacă dl Băsescu are de ales. Dacă ar fi zărit puţin realitatea prin ficţiunea, creată inclusiv de el, poate că şi-ar fi dat seama că preşedintele nu poate zbura pe scena politică mai degrabă decât poate zbura un cunoscut editorialist de pe clădiri înalte. Iar uneori aruncatul de pe bloc e calea cea mai sigură să revii cu picioarele pe pământ.

De cealaltă parte, lucrurile stau exact la fel, doar interpretarea e diferită. Dl Bucşu îl ia la mişto pe colegul său: “Traian [Ungureanu] s-a mulţumit, printre echimozele şi tumefacţiile provocate bietului nimeni, să nu observe că manevrele celuilalt Traian au adus PSD-ul la putere. Dar ce zic eu la putere? L-a aşezat la masă cu obiectul pasiunii sale, imaculatul PDL.” Cât de ridicol poţi să fii să ironizezi pe un ton superior ficţiunea creată de un coleg de redacţie, opunându-i ficţiunea cu semn contrar creată de tine? Cum anume a adus Traian Băsescu PSD la putere? De pe margine şi din blog articolul este aplaudat cu satisfacţie de alt greu al redacţiei, Pavel Lucescu. Trei mari jurnalişti, cică. Three stooges, more likely. Jurnalismul, pe cât pot eu să spun, ar trebui să aibă o legătură vagă cu realitatea, or cei trei scapă rapid de constrângerile acesteia ca de un bagaj inutil.

Versiunii mesianice i se opune versiunea demonică. “Băsescu e vinovat”. Pentru unii preşedintele ar trebui şi poate să rezolve totul. Pentru ceilalţi, preşedintele e responsabil şi vinovat de orice. Pentru unii Băsescu ar trebui să “respingă” guvernul. Pentru ceilalţi, e practic creaţia lui. Realitatea priveşte uluită ambele versiuni; nu au niciun fel de legătură cu ea. Mă refer la termen în sensul propriu, căci televiziunea care l-a împrumutat ar trebui să se cheme “Speculaţia TV”. Ieri am prins un crâmpei de dialog de la una din emisiunile de acolo, era vorba de candidatul pentru ministru al sănătăţii. După ce ministrul desemnat de PSD a fost criticat bine, şi pe bună dreptate, moderatoarea a intervenit prompt: “Nu cumva preşedintele Băsescu a pus acest ministru ca să se răzbune pe PC?” Sigur că da! Cu puterile lui malefice, dl Băsescu le-a luat minţile celor de la PSD pentru a-şi realiza planurile mârşave. Un punct de vedere convergent (mai puţin tonul ironic, probabil) a prezentat în emisiune dl Ghişe de la PNL, acest monument de inteligenţă şi de analiză imparţială la adresa preşedintelui.

Cine uita nu merita

Cugetarea de mai sus a lui Nicolae Iorga a fost propusa la un moment dat pentru a figura pe frontispiciul Parlamentului României. Dar chiar daca nu o ridicam la rangul de deviza nationala, ar fi bine, zic eu, macar sa o retinem ca principiu director în dezbaterea publica. Cea din ultimele zile este animata de subiectul “monstruoasei coalitii” între PDL si PSD. Termenul “monstruos” nu e deloc singular în context. Majoritatea comentatorilor vorbeste despre asa-zisa “refacere a FSN-ului” folosind termeni precum “pact cu diavolul” “tradare”, “compromis jalnic si inutil”, “senzatie de scârba si voma” (Mircea Cartarescu), “alianta soc si groaza”, si asa mai departe. S-ar putea ca toti acesti oameni sa aiba dreptate, viitorul ne-o va arata într-un timp destul de scurt. Iar daca asa stau lucrurile ne putem întreba cu ce tot gresim, amarâtii de noi pentru a merita astfel de calamitati. Ca sa întelegem, haideti sa analizam starea de fapt în spiritul maximei lui Nicolae Iorga, adica folosindu-ne (si) memoria.

Din nou despre sistemul de vot. Am scris înainte de alegeri ca rezultatele acestora vor genera multa frustrare. Am mai scris de mai multe ori ca principalul neajuns al noului sistem de vot este ca – la fel ca si cel de pe liste – el da rezultate (cvasi)-proportionale care conduc la majoritati guvernamentale fragile, bazate adesea pe coalitii contra naturii. Pâna si în Germania, cea cu sistem mixt bine facut, guverneaza din când în când o “monstruoasa coalitie” între cele doua partide mari. Foarte multi prefera însa sa anuleze orice dezbatere rationala asupra subiectului folosind postulatul “un sistem proportional e just fiindca reflecta în mod fidel optiunile electorilor”. Dl. Pîrvulescu bunaoara îl foloseste frecvent pentru a-si apara creatiile electorale originale. Or, iata ca la nici doua saptamâni dupa alegeri, faptele care au generat frustrarea populara exprimata atat de vehement de comentatorii de mai sus arata exact contrariul ! Coalitia de guvernare PDL-PSD nu numai ca nu e sustinuta de cei aporape 70% din electori care au votat pentru cele doua partide, ci e chiar dezaprobata categoric de foarte multi dintre ei. În paranteza fie spus, postul Realitatea TV merita un premiu de umor involuntar pentru logo-ul “Tu ai decis” (cu majuscule, în centrul imaginii) cu care îsi intituleaza emisiunile politice despre formarea guvernului.
Iata deci cum principalul argument pentru utilizarea unui sistem proportional se naruie cu zgomot si nimeni nu reactioneaza. Si aceasta fiindca alegerile au trecut si dezbaterea despre sistemul de vot a fost deja uitata. O vom relua probabil de la zero peste patru ani înainte de alegeri.

Despre solutiile imorale. Sigur ca e mai usor sa scrii tradare tradare de trei ori tradare decât sa identifici probleme si sa le cauti solutii. Mai cu seama când solutiile morale nu sunt deloc evidente. Celelalte variante de coalitie, pe lânga faptul ca nu erau nici ele sustinute de alegatori, erau foarte greu de pus în practica în conditiile în care Partidul National Liberal a fixat stacheta doleantelor la înaltimea postului de prim-ministru. Liberalii nu sunt de condamnat pentru acest lucru ; din punct de vedere politic dl. Tariceanu a procedat corect refuzând sa fie vioara a doua într-o guvernare care se anunta dificila si refuzând pentru propria persoana functii mai degraba onorifice cum este cea de presedinte al unei Camere. Iar daca nu se poate guverna în coalitie, atunci ramâne varianta guvernului minoritar, adica o utopie despre care Doc a scris de curând. Un mic efort de memorie ne face sa remarcam ca ideea unei guvernari minoritare nu e deloc noua. Dimpotriva, de fiecare data când dreapta (cea “morala”) a câstigat un scrutin, subiectul a aparut în discutie. În 1996 cooptarea PD-ului “imoral” la guvernare a generat un mare scandal. La putin timp dupa aceea un ministru CDR (Valerian Stan) denunta public unele acte de coruptie ale liderilor PD colegi de guvern. Din acel moment CDR a functionat practic ca un partid de guvernamânt minoritar, cu rezultatele binecunoscute. Deloc întâmplator cam tot pe atunci s-a lansat moda guvernarii prin ordonante. Ar fi fost mai bun un guvern minoritar “în acte” ? Exemplul guvernului Tariceanu, obligat sa faca numeroase concesii majoritatii parlamentare, sau sa suprime legi prin ordonante de urgenta, arata ca nu. Din interiorul sau din afara arcului guvernamental “solutiile imorale” îsi impun punctele de vedere daca au sustinerea parlamentara necesara. Exemplele de mai sus arata ca solutia corecta nu este nicidecum un guvern minoritar. Dimpotriva, solutia corecta trebuie sa asigure evitarea acestei situatii.

Despre dreptate si adevar si alte înalte principii. N-as vrea sa se creada din cele de mai sus ca aprob coaltia între PDL si PSD. Dimpotriva cred ca e o decizie politica daca nu gresita macar foarte periculoasa a PDL-ului. Poate ca sperantele legate de o anumita moralitate în viata politica s-au mai diluat cu trecerea timpului. Dar PDL-ul a crescut de la stadiul de partid mic la cel de partid important sprijinindu-se pe sloganuri gen “dreptate si adevar”. Însusi Traian Basescu a ajuns presedinte cu imaginea de luptator împotriva sistemului ticalosit. În timp ce negociaza acest viraj periculos, liderii PDL n-ar trebui sa uite de experienta PNTCD-ului. Decalajul între imaginea de partid de înalta tinuta morala si cea a unor persoane precum ministrii-gainari Muresan si Remes au distrus partidul istoric al lui Corneliu Coposu.

În loc de concluzie. Ipoteza optimista ar fi ca aceasta guvernare – care nu are cum sa dureze mai mult de un an din cauza apropiatelor alegeri prezidentiale – sa reuseasca sa schimbe ceva în bine. Cred ca e iluzoriu sa asteptam o mai buna functionare a justitiei în conditiile în care cei care fug de ea sunt parte a guvernarii. Chiar daca asteptarile sunt mari (“Testul Macovei” a titrat Dan Tapalaga, eu unul ma îndoiesc însa ca dna Macovei ar accepta sa faca parte din acest guvern, iar daca ar face-o fara îndoiala ca povestea cu Valerian Stan s-ar repeta). Nici în plan economic nu sunt mari sperante în conditii de criza mondiala iar promisiunile din programul de guvernare stârnesc mai degraba la îngrijorare. Dar noua coalitie ar putea macar sa profite de majoritatea larga de care dispune pentru a corecta Constitutia si legea electorala. Dl. Boc nu da semne ca s-ar pricepe la economie, dar stim ca are unele competente în drept. Ar fi o ocazie foarte buna sa si le puna în practica. Fiindca exercitiul de memorie la care v-am supus arata ca multe din problemele care fac subiectul discutiilor actuale s-au mai repetat si în trecut. Cu alte personaje, sau în forme usor diferite. PNTCD-ul ultra-moral s-a distrus într-o singura guvernare, PD-ul a devenit din solutie imorala simbol al moralitatii iar acum sta în cumpana. Problemele au ramas aceleasi, chiar daca actorii s-au mai schimbat. Si cred ca greseala pe care o facem adesea este de-a focaliza discutia asupra lor, a actorilor politici, ignorând în schimb defectele de sistem. Cu alte cuvinte, daca persistam în ideea ca sistemul e bun trebuie sa-i acceptam si consecintele, în particular “tradarea”, “compromisul”, “circul”, “împartirea ciolanului” si tot ceea ce vedem acum.

Iată rezultatele alegerilor uninominale din 30 noiembrie 2008

Titlul nu e o glumă; nu m-am trezit şi eu la 2 săptămâni de la alegeri să public rezultatele ştiute deja. O glumă foarte nefericită este, în schimb, faptul că sistemul de vot folosit la noi a fost şi este numit “uninominal” de toată lumea, inclusiv de cei care ştiu sau ar trebui să ştie că nu este aşa ceva. E un sistem mixt proporţional original. Însă, el ne permite să stabilim cu destulă acurateţe care ar fi fost rezultatele eventuale ale alegerilor pe un sistem uninominal, de vreme ce se desfăşoară identic cu un astfel de sistem, devenind mixt şi proporţional doar la stabilirea rezultatelor. Iată deci care ar fi fost rezultatele alegerilor uninominale în număr de mandate, în paranteză fiind rezultatele reale:

Camera Deputaţilor

PD-L: 138 (115)
PSD: 117 (114)
PNL: 37 (65)
UDMR: 23 (22)
Minorităţi: 18 (18)

Senat

PD-L: 58 (51)
PSD: 55 (49)
PNL: 15 (28)
UDMR: 9 (9)

Câteva observaţii pe baza acestui rezultat :

1. Caracterul proporţional înseamnă că, în principiu, sistemul atribuie competitorilor electorali un procent din mandatele parlamentare egal cu cel din voturile valabil exprimate obţinute în alegeri. După cum se vede, rezultatele nu sunt perfect proporţionale căci PSD a avut cele mai multe voturi dar nu şi cele mai multe mandate. Două observaţii aici:

– Am auzit comentatori neştiutori atribuind acest fapt schimbării sistemului de vot. Fals. Sistemul de atribuire al mandatelor către partide este identic cu cel utilizat până acum.

– Această inversare se datorează faptului că distribuţia mandatelor se face în două etape. O dată se atribuie o parte din mandate partidelor la nivel de circumscripţie, în funcţie de proporţia voturilor de acolo. Într-o circumscripţie cu 4 mandate (să zicem) pentru fiecare 25% din voturile obţinute acolo partidele primesc un mandat. Mandatele rămase neatribuite la acest nivel se adună şi se distribuie apoi la nivel naţional, după un algoritm menit să asigure proporţionalitatea finală. Se poate întâmpla, însă, ca numărul de mandate care sunt distribuite la acest nivel să nu poată să compenseze disproporţia apărută după prima etapă, dacă aceasta este destul de mare. Iar disproporţia e cu atât mai mare cu cât există o diferenţă mai mare de prezenţă la vot între circumscripţii şi diferenţa asta urmează linii partizane.

În cazul nostru, diferenţa a fost masivă şi a urmat linii partizane (circumscripţiile cu prezenţă mare sunt cele unde PSD a avut un scor bun, şi invers). Motivele sunt simple le cunoaştem şi am mai discutat de ele, pe de o parte o maşinărie de partid menită să mobilizeze electoratul propriu, pe de altă parte o lege şi o dată a alegerilor puse să descurajeze prezenţa electoratului partidelor adverse.

2. Rezultatul alegerilor uninominale infirmă alte legende la adresa votului uninominal.

Efectul asupra partidelor anti-sistem. PRM şi PNG nu ar fi obţinut niciun mandat, aşa cum am prevăzut de altfel de la bun început. Iar rezultatul liderilor acestor partide dă şi o măsura a acestui eşec. Corneliu Vadim Tudor s-a plasat pe locul 4 în colegiul lui. Mass-media a vorbit despre “surpriza” înfrângerii lui Gigi Becali, dând impresia că a fost un rezultat strâns. În realitate liderul PNG a ieşit pe locul trei, departe de primul clasat. E un subiect la care o să revin.

Efectul asupra partidelor etnice. Vă amintiţi cum se plângea UDMR, dar şi alţi adversari ai sistemului uninominal majoritar, că acesta le va reduce automat reprezentarea? Ei bine, pe sistem majoritar ar fi obţinut, de fapt, un mandat în plus!

Efectul asupra pluralităţii parlamentare. Altă acuzaţie la adresa sistemului uninominal a fost că ar fi exclus partide majore din parlament. După cum vedeţi, realitatea infirmă categoric şi aceasta acuzaţie. Toate partidele prezente în actualul parlament ar fi fost cât se poate de prezente şi în cel ales uninominal, doar că în mod diferit.

3. Alegerile uninominale ar fi produs un câştigător clar, PD-L, fără însă să îi dea acestuia o majoritate absolută. PD-L ar fi avut împreună cu UDMR şi reprezentanţii minorităţilor majoritatea în plen şi la Cameră, şi ar fi avut nevoie de 2 voturi pentru majoritate în Senat pe care şi le-ar fi putut negocia punctual, pe proiecte de lege.

4. Rezultatele de mai sus sunt cele corespunzătoare unui sistem uninominal majoritar cu un singur tur de scrutin. Nu putem şti dacă un al doilea tur ar fi schimbat aceste cifre reducând sau anulând avansul primului clasat. Pe de altă parte asta nu ar fi fost aşa o problemă; un astfel de sistem de vot ar fi clarificat oricum câştigătorii alegerilor, pentru că un al doilea tur de scrutin ar fi arătat ce fel de alianţe sunt validate de electorat. Dacă majoritatea votanţilor PNL din primul tur ar fi preferat candidaţii PD-L sau PSD atunci ar fi fost un mod formal de a indica preferinţa electoratului dar şi un mijloc de presiune pentru o alianţă sau cealaltă, urmând ca stabilirea câştigătorilor alegerilor să ţină cont de asta.

Decizia sănătoasă a dlui Stolojan şi boala ascunsă a PD-L

Theodor Stolojan are o vină majoră, faptul că tace. La fel a făcut şi în 2004, atunci când retragerea sa a fost unul din paşii care au asigurat venirea PNL şi PD la putere. Viitorul preşedinte Băsescu măcar a plâns, Stolojan în schimb a tăcut. Iar retragerea asta în tăcere dă naştere, fireşte, la scenarii şi la atacuri. În interval de 24 de ore i-au vărsat în cap zoaie mai mult sau mai puţin furibunde aproape toţi cei cărora nu le place această alianţă de guvernare – şi e vorba de foarte multă lume, aşa cum spuneam. Dar el e de vină, pentru că tace.

Prin urmare, dă frâu liber scenariilor. De vreme ce nu avem de unde să ştim motivul pentru gestul său, nu rămâne decât să-l speculăm, mai mult sau mai puţin informat. Am auzit, între altele, vorbindu-se de anexe secrete pe care ar fi fost obligat să le semneze. Personal, sunt sceptic apropo de acest scenariu. Eu cred că înainte de a specula anexele secrete, am putea să aruncăm o privire pe documentul, cât se poate de public, care reglementează funcţionarea coaliţiei PD-L PSD.

“(1) La nivel naţional se constituie Colegiul Preşedinţilor format din preşedinţii PSD şi PD-L.
 (2) Colegiul Preşedinţilor se întruneşte ori de câte ori este nevoie, la cererea unuia dintre preşedinţi.
 (3) Colegiul Preşedinţilor are următoarele competenţe:
    a) decide în cazul chestiunilor politice majore care privesc Coaliţia;
    b) decide în situaţiile în care Biroul Politic Coordonator Central nu ajunge la consens.
 (…) ”
(Extras din regulamentul de funcţionare al Coaliţiei)

Forul suprem de conducere politică al coaliţiei este format din dnii Geoană şi Boc. În calitate de premier, dl Stolojan ar fi putut avea eventual un loc în acel BPCC, unul din cei 14 reprezentanţi ai ambelor partide. Iar din document aflăm că orice decizie guvernamentală, privind programul de guvernare, măsurile anti-criză, privind numirile în guvern (nu doar de miniştri!), totul este stabilit la aceste niveluri. Chiar şi actele normative, dacă vice-premierul de la PSD nu e de acord cu ele, ajung tot la acest nivel. Unde dl Stolojan, nefiind preşedinte al partidului său, ar fi avut un rol pur decorativ.

Sunt convins că dl Stolojan şi/sau apropiaţii săi îşi amintesc experienţa tristă a dlui Ciorbea în calitate de premier. Acesta asista neputincios la decizii pe care miniştrii săi, inclusiv colegii de partid, le luau în forurile formaţiunilor lor politice, decizii politice care se luau practic peste capul şi uneori chiar fără ştirea lui. E limpede că regulamentul de funcţionare de mai sus ar fi fost punctul de plecare al unei experienţe cât se poate de similare, cu un premier care e legat practic de mâini şi de picioare. Şi mă îndoiesc că PSD are atâta loialitate faţă de dl Stolojan sau faţă de această înţelegere încât să îi fi făcut viaţa cât mai uşoară. Din contră, cred că premierul ar fi trebuit să fie tot timpul pe telefon cu primarul din Cluj, chemându-l mereu să rezolve cine ştie ce dispută. Cu tot scandalul mediatic şi blocajul politic de rigoare.

Să fim bine înţeleşi, nu spun că regulamentul e rău, din contră, ţinând cont de circumstanţe mi-e greu să îi văd vreo alternativă mai bună. Este normal ca două partide care se angajează politic pentru guvernare să o facă la cel mai înalt nivel posibil. Problema PD-L, la fel ca PNŢCD în 1996, este că propunerea de premier în persoana dlui Stolojan nu era de la cel mai înalt nivel posibil. PD-L ar fi trebuit să ia exemplul PSD sau de la PNL, iar desemnarea candidatului la postul de premier să fie însoţită de un congres prin care acesta, care va fi fost el, să fie ales sau reales preşedintele partidului. Simplu, nu? Nu. E evident că PD-L este în continuare şi PD şi PLD iar ascensiunea dlui Stolojan în postul de preşedinte ar fi stârnit şi mai multe disensiuni. Iar fostul candidat la postul de premier are vina de a-şi fi dat concursul la acest eşec lamentabil al partidului său, căci ar fi trebuit să-şi dea seama de lucrurile astea – dacă nu chiar atunci când a fost desemnat de partidul său, aşa cum a dorit, candidat la postul de premier măcar atunci când a fost desemnat de preşedinte să conducă un guvern PD-L + PSD.

Pe scurt, decizia de retragere a dlui Stolojan, care este în acelaşi timp şi o decizie de a uni în aceeaşi persoană conducerea guvernului şi co-preşedinţia coaliţiei, reprezintă o decizie cât se poate de sănătoasă. Modul prin care s-a ajuns la ea arată însă problemele serioase pe care le are PD-L.

PD-L + PSD. Puterea opoziţiei

Revine, cel puţin la nivel de dezbatere, spectrul dictaturii. Această alianţă de guvernare între PD-L şi PSD este mult prea puternică, ni se spune, pe baza vagă a unui calcul în procente de reprezentare parlamentară, şi a unor scenarii a căror legătură cu realitatea e chiar şi mai vagă. Sunt un tip de opinii pe care le citesc cu genul de uimire contrariată şi amuzament cu care urmareşti pe cineva spunând foarte sobru că albul e negru.

Realitatea evidentă este că România n-a mai avut încă o guvernare cu premise atât de fragile. Realitatea evidentă este că n-am avut vreo guvernare care să stârnească o asemenea opoziţie încă dinainte să înceapă efectiv să funcţioneze.

Citesc comentariul colegului meu Dan Şelaru, despre alianţa care necesită opoziţie, întrebarea mea este, da, e bine să aibă opoziţie, …dar cine anume susţine această alianţă? Există un punct de vedere obiectiv care analizează realist alternativele …dar, cum spuneam, realismul îşi face cu greu un loc in dezbaterea asta şi oricum e un loc marginal. Ideea principală este că alăturarea acestor două partide la guvernare pur şi simplu nu place. Nu cred că a fost vreuna până acum care să placă tuturor, aşa e şi normal. Dar nu cred că a fost pâna acum nici vreuna care să fie displăcută de atât de multă lume.

Sigur, PNL şi susţinătorii lui, care se văd trecuţi în opoziţie, sunt foarte vocali în a o ataca, aşa cum e şi de aşteptat. La fel stau lucrurile şi în cazul UDMR. Dar ceea ce ar trebui spus este că o opoziţie serioasă există chiar în partidele care au format această alianţă, repet, înainte ca ea să înceapă să funcţioneze. E atacată din PSD. E atacată din PD-L. E atacată de cei care ar fi vrut o uniune împotriva preşedintelui Băsescu. E atacată de cei care ar fi vrut o uniune împotriva PSD. E atacată de cei care consideră că reforma justiţiei a mers prea departe. E atacată de cei care consideră că reforma justiţiei trebuie să continue. Şi aşa mai departe.

Cât despre trăinicia ei, reamintesc că Alianţa D.A. a fost validată prin vot electoral iar partidele aveau un obiectiv partizan comun până în 2008 cel puţin. Nimic asemănător nu există aici. Obiectivele partizane ale acestor două partide rămân probabil divergente, mă aştept să stea fiecare cu ochii pe sondajele de opinie ca pe butelie, cum se spune. Şi sunt foarte sceptic că, dacă unul din ele va începe să se erodeze, fie în dauna celuilalt fie nu, va accepta să susţină în continuare guvernarea care îi provoacă un declin electoral.

Pe scurt, problema acestei viitoare guvernări PD-L + PSD nu este că este mult prea puternică şi are nevoie de opoziţie. Problema este că arată extrem de fragil, şi nu găseşte pe absolut nimeni care să o sprijine.

COMPLETARE: În timp ce scriam articolul, aud că dl Stolojan şi-a retras candidatura la postul de prim-ministru. Dacă mai era nevoie de argumente…

Meditaţii post-electorale (V). În apărarea sistemului de vot

Am să încep acest articol spunând ceea ce n-o să scriu în el. N-am să resping criticile la adresa noului sistem de vot, din contră, căci majoritatea lor sunt întemeiate. Însă trebuie să constat că mass-media noastră suferă de un fel de extremism volatil al punctelor de vedere care face foarte dificilă dezbaterea. Cea privind sistemul de vot este un exemplu excelent. Înainte de alegeri tonul general asupra sistemului era de mare satisfacţie (“avem în fine sistem uninominal!”) şi nimeni nu stătea să citească ce scrie în lege şi să analizeze ce rezultate va produce. După alegeri tonul dezbaterii a ajuns brusc în extrema cealaltă, comentatori şi “analişti” s-au declarat şocaţi de rezultat iar canalele de televiziune tot strigă de mai bine de o săptămână despre “efectele perverse ale uninominalului”, “aberaţiile uninominalului” etc.

Este cât se poate de necesar, în acest caz, ca cineva să vorbească şi despre calităţile acestui sistem de vot nou introdus. Are nevoie şi de critică şi de apărare pentru că e un instrument, şi e perfectibil. Sistemul dlui Stanciu are calităţi, fie să nu le trecem cu vederea căci riscăm să le pierdem. Sistemul are defecte, fie să vedem exact care sunt ca să le putem elimina.

De fapt, pe blogul acesta am tot discutat despre defecte. Dl Pârvulescu apără şi el acest sistem original de vot, dar suntem departe de a face acelaşi lucru, căci preşedintele APD apără exact ce ar fi de criticat. În speţă caracterul proporţional, faptul că procentul de vot se regăseşte întocmai în cel de mandate. Problemele acestui rezultat au devenit evidente. Dl Pârvulescu face turul televiziunilor cu acelaşi refren axiomatic: “proporţional e corect, voturile nu se pierd, toată lumea votantă e mulţumită”. Iar dacă realitatea spune altceva, cu atât mai rău pentru ea. Căci realitatea chiar spune altceva. Alegerile pe sistem proporţional n-au produs nici un câştigător, în loc de asta au produs o coalizare pentru guvernare a două partide antagonice, fapt care a nemulţumit pe bună dreptate o bună parte a votanţilor lor (vreo 70%), şi nici votanţii partidelor rămase în opoziţie nu cred că sunt mai mulţumiţi. Singurul mulţumit pare să fie dl Pârvulescu! Am întrebat care ar fi fost alternativa acestei coaliţii, răspunsul a venit în forma unei utopii (guvernare minoritară); ca orice utopie aceasta s-ar fi risipit la primul contact cu realitatea, stârnind aceeaşi nemulţumire. De când am început să scriem, pe acest blog, despre schimbarea sistemului de vot, am spus că trebuie eliminată fragilitatea coaliţiilor de guvernare provocate de sistemul de vot proporţional. La un an jumătate, o nouă lege electorală şi noi alegeri distanţă vedem că avem EXACT aceeaşi problemă.

Cealaltă problemă a fost faptul care face acest sistem de vot original să fie şi unic (iar asta nu e deloc o laudă): cazul în care într-o competiţie directă câştigătorul la voturi ratează mandatul care revine perdantului. Trebuie neapărat spus că sistemul face asta tot pentru asigurarea proporţionalităţii! E o problemă şi cu principiul şi cu implementarea lui particulară. Şi mai e o problemă cu explicarea lui. Când am explicat de ce dl Tăriceanu va câştiga totuşi mandatul, cineva a contra-argumentat cu explicaţia de autoritate a aceluiaşl Cristian Pârvulescu. Care s-a dovedit a fi greşită. Or, dacă preşedintele celui mai proeminent ONG în domeniu şi de departe vocea de autoritate în această privinţă se poate înşela, atunci vă închipuiţi cât de mult înţelege electoratul din acest sistem care ar trebui să-i exprime voinţa. Intuitivitatea rezultatelor şi claritatea funcţionării sunt criterii esenţiale ale unui sistem de vot. Sistemul dlui Stanciu şi al APD stă mizerabil la acest capitol.


Acum o să spuneţi că am scris că apăr sistemul de vot doar ca să mă alătur corului de critici. Are ceva de apărat acest sistem? Da!, are, şi trebuie doar să facem o comparaţie cu ce se întâmpla când parlamentarii erau pe liste. Pentru prima oară, parlamentarii au avut un raport direct cu alegătorii lor, pentru prima oară s-au dus fiecare să vadă măcar cum arată comunităţile pe care urmează să le reprezinte. Am văzut articole care râdeau de “fuga” dlui Năstase în comunele din jurul Mizilului, sau a dlui Geoană la Dăbuleni. Poate că sunt lucruri de ironizat şi criticat în aceste episoade, dar ele în sine sunt un lucru foarte normal, şi excelent prin comparaţie cu fostul sistem, unde între reprezentanţi şi reprezentaţi erau distanţe kilometrice şi nu doar din punct de vedere geografic. Apoi, vă amintiţi până acum de vreun caz de alegeri parlamentare unde să se titreze ulterior “liderul X. n-a prins un loc în parlament”? Nu. Listele de partid, cu locurile lor eligibile, făceau acest lucru practic imposibil. Sigur că liderii au fugit de confruntări reciproce, ceea ce e normal; şi şi-au trasat colegii sigure, ceea ce e anormal dar se poate corecta. Dincolo de asta rămâne faptul că electoratul a văzut, pentru prima dată la nişte alegeri parlamentare, că succesul sau înfrângerea unui politician depinde de votul lor. Uneori într-un mod de neînţeles, dar depinde de votul lor. A văzut-o electoratul, sunt convins că au văzut-o foarte bine şi politicienii, mai trebuie s-o vadă şi mass-media noastră năucă şi isterică. Dacă e să fiu de acord cu dl Pârvulescu pe ceva, este pe teama că politicienii ar reveni mai degrabă la sistemul pe liste, şi aşa ceva nu trebuie să se întâmple.

Poate că nu am ajuns unde ar fi trebuit, dar am făcut un pas înainte, nu înapoi.

În fine, o ultimă observaţie. Dezbaterea e otrăvită şi de insultarea dicţionarului, aşa cum am mai spus. Se vorbeşte de “problemele/ciudăţeniile/aberaţiile uninominalului”. Prostii. După cum vedeţi, problemele sunt date de încercarea stângace de a realiza un sistem care să semene cu unul majoritar şi să dea rezultate proporţionale. Aberaţiile nu sunt ale uninominalului, ci ale fugii de uninominal.

Un papagal penalist de la PNL

“Votul majorităţii (i.e “de ce nu se poate aproba inceperea urmaririi penale a lui Nastase”) a fost explicat de Dragoş Ujeniuc (PNL) : “Sunt singurul penalist de aici şi pot spune că nu am votat politic, ci conform meseriei mele. Documentele din cele două dosare nu reprezintă probe. Sunt doar acte premergătoare începerii urmăririi penale. Pe aşa ceva nu se putea da un vot favorabil, aşa cum a cerut procurorul general” ” (Cotidianul)

Pe scurt, într-o mare discreţie, acoperiţi de dezbaterea post-electorală, comisia juridică a Camerei Deputaţilor (din parlamentul ales în 2004) s-a pronunţat încă odată asupra cererii de urmărire penală a lui Adrian Năstase, luând aceeaşi decizie mizerabilă: nici pentru un vot contra, nici pentru unul pentru, ci au recomandat Camerei să refuze să voteze în această chestiune. De asemenea, şi expicaţia, aşa cum se poate citi mai sus în exprimarea dlui Ujeniuc, a fost identică cu cea oferită data trecută.

Dl Ujeniuc ia un bilet de papagal, o dată pe motiv de impostură, pentru modul în care, sub acoperirea pregătirii juridice, prezintă un punct de vedere străin nu doar de lege ci şi de logica cea mai simplă: e evident că parlamentul nu se poate pronunţa decât pe baza actelor premergătoare urmăririi penale, pentru că începerea urmăririi penale depinde de pronunţarea parlamentului. Al doilea bilet de papagal îl primeşte dl Ujeniuc pentru că în exact acelaşi caz, prin 2006, îl acuza temeinic pe dl Năstase de blocarea dosarului; iar acum participă chiar el la blocarea lui.

De asemenea, şi majoritatea politică din spatele acestei decizii este aceeaşi: PSD, UDMR şi PNL; mai puţin nefericitul PRM care între timp a ajuns pe tuşă. Nu pot decât să constat că alegerile şi negocierea pentru un nou guvern nu au schimbat deloc situaţia putere-opoziţie în ce priveşte lupta anti-corupţie. Aceeaşi alianţă pre-electorală PNL PSD a funcţionat şi post-electoral la fel de bine.