"Performanta" guvernului Boc.

  Se stie ca adesea încercarea de-a ascunde o greseala conduce la comiterea altor greseli si mai mari. Si ca persistenta în sustinerea unei minciuni se face cu pretul unor minciuni si mai mari. Cam în aceasta situatie se afla guvernul Boc în ceea ce priveste majorarea salariilor profesorilor. Legea care prevedea marirea salariilor cu 50% a fost initiata de PSD si votata în unanimitate de Parlament.   Când legea a fost blocata printr-o ordonanta de urgenta de guvernul Tariceanu, liberalii s-au declarat contra ei. În schimb reprezentantii actualei coalitii de guvernare au continuat sa o sustina foarte vocal. Toate acestea nu se puteau întâmpla bineînteles decât în timpul campaniei electorale.

Poate ca unii potentiali beneficiari, mai optimisti, au crezut în sinceritatea acestei promisiuni, cu toate ca o marire de salariu de 50% promisa unui numar  atât de important de salariati parea mai degraba suspecta.  Altii, ceva mai rezonabili, si-au spus fara îndoiala ca o lege votata de Parlament si promulgata de presedinte trebuie aplicata chiar daca e neverosimila. În fine, cei mai pesimisti – care sunt adesea si cei mai realisti – s-au întrebat cum va face viitorul guvern ca sa nu o aplice. Ei bine, macar pentru acestia din urma raspunsul n-a întârzâiat sa apara. 

Da, dar nu acum ! Noul guvern a beneficiat de efectul ordonantei de urgenta emise de guvernul Tariceanu care amâna aplicarea legii pâna la 1 aprilie. În mod curios, Avocatul Poporului n-a mai contestat aceasta  ordonanta de urgenta a la Curtea Constitutionala desi o prima ordonanta cu continut practic identic fusese respinsa în noiembrie la sesizarea lui.  Atunci dl. Avocat al Poporului  Muraru declara ca si cea de-a doua ordonanta e neconstitutionala si soma guvernul sa intre în legalitate, în timp ce dl. Boc, lider al opozitiei, jubila  :

“decizia CCR privind Ordonanţa de amânare a creşterii salariilor profesorilor restabileşte raporturile constituţionale între puterile statului. Este o decizie istorică ce pune stavilă abuzurilor Guvernului Tăriceanu-Geoană, o decizie care repune în termeni fireşti raporturile dintre Parlament şi Guvern. Hotărârea Curţii Constituţionale restabileşte demnitatea Parlametului şi umileşte un Guvern iresponsabil, care a încălcat Constituţia”

Dupa alegeri, dl. Avocat Muraru a fost lovit de amnezie subita  iar noul guvern Boc-Geoana responsabil si respectuos fata de sfânta Constitutie a uitat de aceasta “decizie istorica” si se foloseste pe ascuns de “abuzul” predecesorului. Cum a justificat dl. Boc aceasta amânare ? La început a spus ca trebuie sa se uite sa vada ce e prin”vistierie”, dar n-a putut s-o lungeasca prea multa vreme cu scuza aceasta din moment de din respectiva vistierie trebuia sa apara un buget. Asa ca a trecut în mod oarecum previzibil la “criza economica  ” si la “dezastruoasa mostenire” primita de la guvernul Tariceanu. Fiecare dintre cele doua argumente poate constitui un motiv serios pentru amânarea unor ample majorari salariale. Ceea ce însa nu poate fi justificat este de ce dl. Boc le-a ignorat când sustinea sus si tare legea respectiva. De criza economica vorbea deja toata lumea iar de faptul ca nu sunt bani la buget putea sa afle chiar de la dl. Tariceanu care a repetat-o de mai multe ori. Reprezentantii PDL si PSD au preferat sa-l acuze atunci pe fostul premier ca are bani dar nu vrea sa-i dea, pentru ca acum sa-l acuze pentru faptul ca nu mai sunt bani.

Da, dar nu asa !  Cum  luna aprilie se apropie cu repeziciune, pentru marirea salariilor de pe data de întâi trebuia gasita o pacaleala, conform traditiei. S-a spus într-o prima faza ca majorarile se vor face în functie de performantele economiei. Ceea ce pâna la urma, abstractie facând de cele spuse în campania electorala, reprezinta un punct de vedere responsabil. Iata însa ca dintr-o trasatura de condei performantele economiei s-au transformat în performantele profesorilor. La început am luat-o de gluma, dar aceasta s-a îngrosat rapid când am aflat  chiar de la doamna Andronescu ca în minister se lucreaza deja la “definitivarea criteriilor de salarizare în functie de performante”.  Si când reprezentantii partidelor de guvernare au aprobat ideile dnei Andronescu în diverse interventii cu argumentul “e modern si european”. Dar daca o asemenea gogomanie va fi aplicata, ne vom gasi exact în situatia descrisa generic la începutul articolului : o promisiune salariala demagogica si neverosimila din campania electorala  da nastere la o reforma aberanta care conduce la o situatie mai rea decât la momentul initial al respectivei promisiuni. Fiindca principiul salarizarii profesorilor pe criterii de performanta pune mai multe  probleme foarte serioase, imposibil de rezolvat pe termen scurt. Prima este una de echitate : de ce ar trebui doar una dintre categoriile de bugetari sa fie salarizata dupa acest principiu ? A doua, si mai grava, tine de specificitatea profesiei.  Principiul “modern si european” al evaluarii este foarte greu de aplicat din cauza lipsei unor criterii obiective. Criteriul cel mai rezonabil – luat în considerare si de oamenii dnei Andronescu  – este folosirea unor teste nationale  care sa estimeze progresele facute de elevi într-un interval de timp dat. Dar este limpede ca stabilirea subiectelor acelor teste va fi o problema extrem de dificila ; mai apoi efectul pervers previzibil al acestui tip de evaluare este ca profesorii îsi concentreaza exclusiv atentia pe aceste teste si programele lor. Mai cu seama însa, rezultatele   testelor vor fi contestate. Sa nu uitam ca pâna si la principalul examen national, – cel de bacalaureat – se copiaza pe rupte ; cum se va asigura corectitudinea acestor teste în conditiile în care  profesorii vor fi foarte interesati (material) de reusita elevilor lor ? Pe de alta parte, chiar si în conditiile unei testari ideale, interpretarea rezultatelor ei este subiect de controversa. Oricine a stat vreodata în spatele vreunei catedre stie ca progresele elevilor nu depind numai de profesor ci si de nivelul (social, cultural, intelectual…) al elevilor. Nu se va putea pretinde elevilor dintr-un sat  sa progreseze în acelasi ritm cu cei de la cea mai buna scoala din centrul orasului.

În fine, în conditiile în care toata lumea este de acord ca învatamântul românesc este în criza, în special din cauza salariilor mici,  nu este anormal ca ministerul de resort sa aiba în vedere anumite masuri de recompensare financiara a dascalilor buni. Problema este ca în conditiile în care exista o lege care mareste salariile tuturor, aceste masuri  vor fi percepute  mai degraba ca o sanctiune  pentru profesorii mai slabi decât o premiere financiara a celor mai buni. Ele nu vor rezolva problemele din învatamânt si este de asteptat sa conduca la noi proteste, mai ales când dl. Boc va fi nevoit sa abroge legea pentru care s-a zbatut atâta. Deocamdata, sindicatele din învatâmânt sunt surprinzator de inactive. Mai putin surprinzator este cazul liderului Federatiei Educatiei Nationale, Catalin Croitoru. Ajuns deputat PDL, dl. Croitoru nu mai are pretentiile salariale afisate pe timpul campaniei electorale. Parlamentarii, dupa cum probabil stiti, nu sunt platiti în functie de performanta.

Bugetul pe 2009 şi slăbiciunea opoziţiei

Opoziţia actuală este una foarte slabă, ni se spune, şi acest lucru s-a văzut la buget. Cu afirmaţia sunt de acord. Cu interpretarea care ne este oferită de obicei, însă, nu sunt deloc de acord.

După această interpretare slăbiciunea opoziţiei se măsoară pe capete de parlamentar, pe mâini ridicate; pe scurt, în funcţie de rezultatul la vot. Avem o opoziţie slabă, ni se spune, pentru că în parlament pierde permanent şi la scor. E un mod de a privi lucrurile dacă nu de-a dreptul greşit atunci cel puţin imprecis şi sucit, punând căruţa în faţa boilor.

Pentru a putea judeca această chestiune trebuie să mergem pe firul logic. Puterea opoziţiei este o măsură a performanţei opoziţiei, iar pentru a judeca performanţa opoziţiei trebuie să înţelegem care e rolul ei. Şi poate ar fi mai simplu să încep prin a spune care NU este rolul opoziţiei.
Continue reading Bugetul pe 2009 şi slăbiciunea opoziţiei

Cel mai bun blogger într-un rol apolitic

Îmi amintesc că la începutul lui 2005, când am început colaborarea cu Cotidianul, m-a încercat o anumită spaimă. E vorba de ceva într-atât de naiv, încât şi acum îmi vine să râd când mă gândesc. Pe scurt, mi-era teamă ca nu cumva la un moment dat, într-o anumită săptămână, să fiu în situaţia de a nu avea pur şi simplu ce să comentez. Să se îndrepte lucrurile, să se repare “stricăciunile” într-o asemenea măsură încât să nu mai am subiecte de analiză şi critică în acest domeniu. Să rămân fără obiectul muncii de analist politic. Da, asemenea temeri/speranţe ridicole puteam să am. Între timp m-am lecuit. Dacă se întâmplă să nu scriu e din pricină că nu am destul timp, sau destulă energie, sau destui nervi ca s-o fac. Dar în niciun caz din pricină că îmi lipsesc subiectele.

Prin urmare, cu ocazia decernării Blogscarurilor pe 2009, eu şi colegii Mih şi Ionuţ trebuie în primul rând să mulţumim acestei clase politice care insistă cu o extraordinară bună-voinţă şi abnegaţie să nu lase “Inventarul Stricăciunilor Politice” fără subiecte.

De asemenea, lăsând sarcasmul la o parte, trebuie să îi mulţumesc lui Mihnea de la Codexpolitic.us, gazda acestor premii, precum şi colegilor cu blog de analiză politică împreună cu care am concurat , Paralele//Paralele, MoRomeTe, Nenea Lars, Dromichaetes, Chinezu, Bleen, Romania Obiectiva, Constantin Gheorghe, Politichii de Margaritar, Blog de analist politic, Herdesm’s Blog, Bundesrepublik Radu, Oprescu si Legea. Majoritatea îmi sunt surse de informaţii şi inspiraţie.

De asemenea, nu în ultimul rând, vă mulţumesc vouă, cititorilor. :-)

Faliţii de la PD-L

Mi-l închipui pe Caragiale contrariat şi furios, exclamând “Satiră, stimabile, eu am scris satiră nu consiliere politică!” Spuneţi şi voi: Evenimentul Zilei relata acum câteva zile, pe surse, disputa care ar fi avut loc între şefii PD-L, dnii Boc, Blaga şi Videanu şi dl Ponta, ministru şi deputat de Gorj. Dl Ponta, spune ziarul, s-ar fi plâns de numirea dlui Mânţog la conducerea complexului energetic Turceni, în condiţiile în care acesta e urmărit penal. Replica corifeilor pedelişti? Conform ziarului, şi foarte plauzibil, aceştia i-ar fi atras atenţia dlui Ponta că nici oamenii numiţi de partidul său nu sunt curaţi ca lacrima. Nimeni nu contestă că acesta e un fapt, valoarea lui de argument însă e uimitoare. E un argument preluat direct de la I-L Caragiale, transformat brusc şi fără voie în consilier politic. În esenţă, nu este cu nimic diferit de cel al onorabilului Nae Caţavencu: “Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”

Îmi amintesc că, atunci când am citit articolul, reacţia sarcastică ar fi fost să le propun celor de la PD-L să-l ia ca model, şi scuză, şi pe Adrian Năstase. Vă daţi seama, după ce atâta timp l-au dat ca exemplu de “aşa nu” şi de “de ce noi suntem altfel”, ar fi atât de potrivit ca să aibă şi ei vreun falit, doi de acelaşi calibru. La câteva zile după asta mi-a stat sarcasmul în gât, odată cu episodul Costel Iancu.

Pe scurt, PD-L l-a numit la şefia Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare pe un personaj care e pe cale să fie trimis în judecată pentru că ar fi comandat răpirea unor persoane, cu alte cuvinte crimă organizată. Nici nu ştii cum să comentezi aşa ceva, e stupefiant să constaţi cât de uşor se intersectează clasa politică cu clasa infracţională cea mai periculoasă. Un astfel de episod te face să înţelegi cum putea moderatul şi liberalul Chesterton să exclame acum un secol că e teribil să observi cât de puţini politicieni sunt spânzuraţi. Avem cică nişte servicii şi nişte demnitari, începând cu dl Băsescu, care ar trebui să vegheze ca astfel de lucruri să nu se întâmple. Mă tem că asistăm la ceva de genul: “veghează neliniştit, serviciile dorm pentru tine”. Şi ce justificare au reprezentanţii partidului pentru situaţia asta?

“În concluzie, europarlamentarul Marinescu face şi o paralelă: „Uitaţi, Adrian Năstase are o cameră de dosare penale şi tot e vicepreşedinte la Camera Deputaţilor!”.”
(Evenimentul Zilei)

Cum spuneam, mi-a stat sarcasmul în gât, căci înainte să pot eu să-l formulez ca sarcasm a apucat dl Marinescu să-l ofere, senin, ca explicaţie serioasă. Dl Năstase a ajuns model pentru PD-L. Şi cred că se cuvine, de dragul corectitudinii, să spunem că dl Năstase n-a fost niciodată acuzat de crime cu violenţă. Dar nu-i nimic, bănuiesc că se vor găsi şi la PSD astfel de faliţi cu care PD-L a ajuns să se fălească.

Cine face legea în tara asta ?

   Nu putine sunt  evenimentele revelate de presa care scandalizeaza opinia publica. În diversele dezbateri prin care televiziunile capitalizeaza indignarea cetatenilor, este interesant de observat modul în care protagonistii respectivelor scandaluri, sau cei care le iau apararea, reactioneaza la acuzatiile aduse. Un argument folosit foarte frecvent de catre acestia este cel al legalitatii: “Nu e normal ca parlamentari care au locuinte in Bucuresti sa ia bani de cazare, dupa cum nu e normal ca bugetari pensionati anticipat sa fie reîncadrati la stat si sa cumuleze salariul cu pensia plus salariile compensatorii primite la momentul pensionarii. Nu e normal desigur, dar asa spune legea, ce sa facem ?”

Dar daca argumentele de acest tip sunt acceptabile atunci când vin din partea unui politist sau a unui magistrat, ele ar trebui respinse în mod categoric atunci când sunt folosite de parlamentari sau de guvernanti. Fireste ca  si acestia din urma trebuie sa respecte legile ca orice cetatean. Însa  spre deosebire de alti cetateni ei au puterea sa le si schimbe : rolul lor este tocmai cel de-a corecta anomaliile care permit situatiile scandaloase de care vorbim. Iata alte doua exemple din actualitatea recenta.

Cazul Gorbunov.  S-a discutat ore în sir despre modul în care detinuti condamnati pentru fapte grave reusesc sa scape de închisoare invocând motive medicale. Medicul elibereaza un certificat unui condamnat iar judecatorul îi dispune eliberarea în baza acelui certificat. Dupa care detinutul e liber sa plece la tratament unde vrea.  Când te gandesti ca prin alte parti sunt unii care îsi risca viata în evadari complicate cu arme si elicoptere îti vine sa le plângi de mila. La noi e simplu si  lipsit de riscuri cu conditia sa-ti poti permite un avocat priceput. Doar daca se afla tarasenia poate sa iasa ceva scandal, dar oricum cel eliberat nu poarta nici o vina. De fapt nu se stie niciodata cine e adevaratul vinovat. Judecatorul da vina pe medic care la rândul lui semnaleaza faptul ca decizia a apartinut judecatorului. Altii dau vina pe seful penitenciarului care “a uitat” de faptul ca un infractor nu s-a întors  sau pe politie, care nu l-a mai cautat si asa mai departe. Majoritatea celor acuzati subliniaza însa faptul ca eliberarea incriminata s-a facut în mod absolut legal. La dezbaterile despre cazul Gorbunov a participat si Victor Ponta. Nu le-a luat apararea celor implicati in eliberarea infractorului cu pricina, ba dimpotriva s-a aratat indignat  de cele întâmplate. Domnul Ponta este deputat, ministru si avocat. Face adesea uz de calitatea sa de fost procuror pentru a-si sublinia competentele într-o astfel de discutie si mai stim despre el  ca i-ar place sa fie ministru al justitiei. În mod firesc ceea ce un cetatean lipsit de toate aceste calitati asteapta de la dl. Ponta este ca dupa o asemenea dezbatere sa dea fuguta acasa si sa redacteze o lege care sa împiedice producerea unor  astfel de abuzuri. Care lege sa prevada bunaoara ca în cazul infractorilor periculosi sa fie necesar avizul  mai multor medici pentru a permite tratamentul în afara penitenciarului, iar daca acest aviz  este pozitiv, detinutul sa fie condus si mentinut sub paza în timp ce se trateaza de glaucom, furunculi, sau alte suferinte. Solutiile sunt simple pentru cine vrea sa le gaseasca. Dar dl. Ponta nu pare sa aiba timp pentru asa ceva ; a doua zi si-a reluat rechizitoriul la alta televiziune spunând din nou cat de sever ar fi fost el în locul judecatorului si asa mai departe. De pe pozitia sa actuala însa  n-a gasit altceva mai bun de propus decât sa spuna ca va vorbi cu prietenul Bazac sa amenajeze un spital care sa-i poata trata pe condamnati de orice boala (inclusiv atrofierea testicolelor, probabil).  În timp ce detinutii cauta pile care sa-i scoata afara din închisoare, dl Ponta le pune pile ca sa poata sa ramâna  acolo.

Fireste ca reprosul de mai sus nu i se adreseaza exclusiv domnului Ponta. Toti legiuitorii sunt vinovati de cele întâmplate, mai cu seama în conditiile în care cu nu prea mult timp în urma, cel mai mediatizat detinut al tarii – l-am numit pe Omar Hayssam – iesea din închisoare folosind acelasi procedeu si pleca nestingherit din tara, “aranjat si parfumat”. Imensul scandal ce-a urmat, dezbaterile aprinse de la televiziuni n-au folosit la nimic de vreme ce ne gasim astazi în aceeasi situatie. Si aceasta nu atât din vina vreunui medic, judecator, politist sau avocat ci mai ales a domnului Ponta si a colegilor sai.

Cazul Tariceanu-Sterling.  Dupa balmajelile domnului Gabudeanu si lectiile de capitalism ale lui Dinu Patriciu, a venit rândul altor doi actori ai farsei petroliere Sterling sa-si sustina cauza la televizor : este vorba de Dorin Marian, fostul sef al cancelariei primului ministru, urmat la câteva zile distanta de dl. Tariceanu însusi. Argumentele dlui Marian, reluate la modul apasat de fostul sau sef , au fost înca si mai incoerente si neverosimile decât cele deja auzite în legatura cu acest subiect. Dl. Marian a spus ca  rolul sau s-a limitat la punerea unei semnaturi pe celebrul act aditional, lucru firesc în opinia sa tinând cont de numarul mare de specialisti  (douazeci la finante, cinspe la mediu, etc, etc) care au studiat dosarul timp de aproape un an. Cu alte cuvinte – desi stim de la dl. Patriciu ca este competent în ale petrolului – dl. Marian n-a tinut sa se informeze mai mult despre dosar, rolul sau fiind de importanta celui jucat de stampila care a parafat contractul.  Ceea ce ne face sa ne întrebam despre modul în care dl. Patriciu îsi alege oamenii : dupa dl. Vidu care lucra în acelasi timp pentru doua firme concurente, dl. Patriciu l-ar angaja cu placere pe Dorin Marian,  care semneaza contracte din domeniul la care se pricepe  fara sa stie ce contin. Pe urma, – întrebat fiind despre bonitatea firmei Sterling si capapcitatea sa de exploatare – tot dl. Marian a spus ca odata ce o firma plateste taxa de timbru si îndeplineste alte astfel de formalitati banale, statul este obligat sa o accepte la licitatie chiar daca are sediu într-un apartament si maxim doi angajati. Ceea ce este bineînteles o minciuna care contrazice în plus ideea verificarii aprofundate facuta de zecile specialisti de la mediu si finante.

Singurul argument cât de cât consistent din punct de vedere logic al tandemului Marian-Tariceanu este  cel legat de Legea Petrolului din 2004, care elimina posibilitatea acordului petrolier de împartire a productiei. Si când Sterling a solicitat schimbarea contractului, pentru a beneficia de aceleasi conditii cu Petrom de exemplu, dl. Tariceanu a fost nevoit sa-si dea acordul pentru a respecta legea. Faptul ca aceasta pleodarie este mai coerenta nu o face însa si acceptabila. Dl. Tariceanu nu poate sa dea vina pe legea proasta facuta de PSD in 2004, de vreme ce avea posibilitatea s-o abroge !! De altfel a si facut-o în parte : a abrogat prin ordonanta de urgenta exact prevederea care nu-l obliga sa faca un nou acord cu Sterling : si anume articolul 61 alin (1) care spune ca acordurile încheiate înaintea schimbarii legii ramân valabile în aceeasi forma. O alta minciuna pe care dl. Tariceanu a spus-o de mai multe ori fara sa clipeasca în interventia sa de luni seara de la TVR este ca statul român ar fiobligat sa mentina nivelul actual al redeventelor pâna in 2014. Este bineînteles absurd, o astfel de prevedere nu exista în Legea  Petrolului, si de altfel nici o lege nu poate sa decida asupra duratei sale de aplicabilitate. Ceea ce este adevarat este ca statul român prin bunavointa dlui Nastase, a oferit acest cadou firmei Petrom prin contract. Dar nu exista nici un motiv  pentru care statul român care a încheiat un contract dezavantajos printr-o lege proasta sa propage acel tip de contract în tot sectorul de activitate respectiv în loc sa schimbe mai degraba legea cu pricina! Ce s-ar întâmpla daca dupa aceeasi logica toate contractele pentru construirea de autostrazi ar fi redactate pe modelul celui încheiat cu Bechtel ?

Concluzie. Situatiile descrise mai sus arata cât de lipsita de utilitate este dezbaterea noastra publica. Fuga lui Hayssam si privatizarea Petrom au fost intens mediatizate si îndelung dezbatute. Dar dezbaterile de acest tip nu-si au rostul decât în masura în care ele conduc la corectarea situatiilor anormale  care le-au generat. Or, faptul ca dupa câtiva ani, se pot produce situatii similare, cum sunt în speta cazurile Gorbunov si Sterling, demonstreaza ca acest lucru la noi nu se întâmpla. Este pe de o parte din vina slabei calitati a dezbaterilor adesea diluate de ironie si superficialitate. Dar responsabilitatea principala o poarta fireste parlamentarii si guvernantii care în loc sa corecteze legile proaste, le folosesc adesea ca sa se apere de acuzatiile care li se aduc.  Si aceasta fiindca prea putini dintre ei actioneaza în interes public. Un moment nostim din timpul interventiei televizate a lui Dorin Marian a fost cel când, întrebat fiind de ce guvernul a semnat contracte “pe ultima suta de metri”, fostul consilier-sef a raspuns revoltat:

“(…) dar pâna când considerati ca ar trebui sa lucreze guvernul pentru contribuabili ?”

A urmat în mod firesc întrebarea despre interesul pe care contractul cu Sterling îl prezinta pentru contribuabili, la care dl. Marian s-a fâstâcit si pe urma a raspuns ca “ceea ce conteaza e legalitatea contractului”.  Cu alte cuvinte aceeasi idee ca nu conteaza daca e normal atâta vreme cât e legal.  Adevarul trist este însa ca dl. Marian lucreaza pentru contribuabili, dar numai pentru unii mai importanti care l-ar putea angaja si în viitor. Si din pacate nu e singurul în aceasta situatie.

PD-L : cât e prostie, cât e iresponsabilitate şi cât e sistem ticăloşit?

Ca să dau un exemplu, e uşor de categorisit incidentul, trivial în sine, în care a fost implicat Rareş Niculescu, proaspăt numit purtător de cuvânt al Guvernului. Prostie. Nu mă refer neapărat la desfăşurarea incidentului, asupra căreia există relatări contradictorii, dl Niculescu spune una iar martorii, jandarmeria şi personalul clubului altceva. În schimb, prostesc e modul în care europarlamentarul pedelist a gestionat incidentul. Ţinând cont de circumstanţe, un minim de inteligenţă politică i-ar fi cerut să-l minimalizeze, în loc de asta, scandal, plângere la poliţie împotriva bodyguarzilor, reclamaţie împotriva jandarmilor (ambele retrase între timp, dacă înţeleg bine) – adică soluţia sigură ca să ajungi pe prima pagină, ca bătăuş într-un club de manelişti.

Vă amintiţi episodul din septembrie anul trecut, când cu sprijinul PD-L, dl Vadim şi-a păstrat funcţia de vicepreşedinte la Senat? Faptul că episodul pare acum atât de insignifiant spune multe despre el. Pe atunci am auzit tot felul de explicaţii complicate apropo de scopul acestui act şi intenţiile ascunse ale pedeliştilor. Ba că ar intenţiona să amâne cumva alegerile, din cine ştie ce motiv, împreună cu PRM. Ba că ar intenţiona o alianţă post-electorală cu Vadim. Ba că ar vrea să dărâme guvernul. Ba mai ştiu eu ce. Ideea era clară, trebuie să fie un plan sinistru şi cu bătaie mai lungă în spatele acestei decizii. Aşa cum am scris încă de atunci şi s-a dovedit între timp, nu era niciun plan sinistru cu bătaie lungă. Era doar inerţie şi lăcomie pentru şefia unei comisii în plus. Şi o prostie la un nivel aproape de autism politic, cu un partid care e fie complet dezinteresat, fie incapabil să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sale în rândul opiniei publice.

Şi, nu în ultimul rând, e şi iresponsabilitate. Am aflat vag şi cui îi venise ideea susţinerii dlui Vadim (dl Videanu, parcă), dar nu cred că din alt motiv decât că atacul mediatic se concentrase pe preşedinte. Iar, în dulcele stil original, “asumarea responsabilităţii” nu înseamnă de fapt decât, cel mult, recunoaşterea ei. Oricum, a fost o excepţie. Alt caz uitat este cel al “transferului” nebulos al dlui Talpeş şi susţinerea lui pentru o candidatură la Senat. Cert e că dl Talpeş a candidat şi a pierdut, la fel de cert este că şi PD-L a pierdut de pe urma candidaturii cu pricina, deşi e mai greu de descoperit cât anume. Cum poţi să caracterizezi o decizie care îţi aduce pierderi pe toată linia? Nimeni nu şi-a asumat răspunderea pentru episod, şi nu ştim prin ce proces şi ce persoane au făcut posibil episodul. Prostie dublată de iresponsabilitate.

Astăzi avem un alt episod din această cronică a prostiei politice, capitolul PD-L. Partidul l-a propus pe dl Oprea, fostul ministru demisionat cu scandal de la PSD, ca membru în comisia SRI. Previzibil, şi cât se poate de justificat, PSD a blocat această numire – invocând regulamentul Camerei. După care propunerea PD-L a fost retrasă, cu bâlbâieli. Iar eu nu pot decât să mă întreb, la fel de retoric ca şi în cazurile anterioare, care e planul sinistru de data asta? Care sunt intenţiile ascunse? Ce anume a avut de câştigat partidul din acest episod pe care l-a generat? Ce au realizat, altceva decât să pună fără rost o sămânţă de scandal într-o coaliţie care vor să dureze 4 ani, şi să le dea apă la moară celor care ar fi vrut să nu dureze deloc? Ce avantaj are din asocierea cu un om pe care candidatul lor la preşedinţie l-a denunţat în urmă cu câţiva ani ca membru în “mafia personală” a adversarului său? Şi cine a decis propunerea asta şi pe ce motiv?

Sunt în vogă scenariile care spun că, scandalos, PD-L e condus de la Cotroceni de preşedinte. Sau de “servicii”. Sau de mai ştiu eu cine. Scenariul meu e mult mai sinistru şi, mă tem, mai apropiat de realitate: PD-L nu e condus de fapt de nimeni.

[“PD-L, sau de ce prostia nu e nici morală…”, “…şi nici pragmatică”]

Tepele din Piata Victoriei

  Am urmarit cu atentie interventia lui Dinu Patriciu la Realitatea TV. Speram sa aud întrebarea

Ce a avut de câstigat statul român de pe urma modificarii contractului cu Sterling Resources ?

si eram curios sa-i aud raspunsul. Explicatiile anterioare nu ma lamurisera deloc. Mai întâi a venit dl.  Tariceanu si a spus ca nu stie despre ce-i vorba (?!) Mai apoi a reactionat partidul sau printr-un comunicat care nu raspunde la întrebare si pe deasupra e plin de minciuni. Pe urma am vazut si nota de fundamentare a actului aditional : o adevarata gluma proasta care pretinde ca contractul trebuia pus în conformitate cu legea petrolului, pe care dl. Tariceanu o modificase prin ordonanta de urgenta.  Si ca “exceptarea de la plata redeventei poate fi considerata ca o facilitate acordata titularului”, sau ca actul normativ nu are “impact macro-economic” si alte asemenea prostii înfioratoare. Ramânea deci dl. Patriciu, specialist de renume mondial în domeniu sa ne explice cum stau treburile.
Continue reading Tepele din Piata Victoriei

SC Stealing Resurces SRL, Patriciu şi presa proastă pe care o are liberalismul

“Omul de afaceri Dinu Patriciu sustine de vreo doi ani teoria unui tip de liberalism economic care-l apropie de anarhia libertariana, de adeptii statului minimal. Cel mai bogat petrolist roman pompeaza din zacamintele sale de filozofie politica un adevar indiscutabil – statul este cel mai prost administrator – pentru a justifica eliminarea totala a statului din marile afaceri cu petrol, gaz, resurse naturale in general. Patriciu a mai scris sambata seara o fila din teoria statului petro-liberal, un fel de ghid practic de navigare prin zacaminte de hidrocarburi.”
(Dan Tapalagă – “Normalitatea lui Patriciu”)

Dinu Patriciu, apropiat de anarhia libertariană? Prin ce abis de confuzie se poate ajunge la o astfel de comparaţie? Anarhiştii autentici sunt nişte persoane demne de tot respectul pentru onestitatea intelectuală, pentru ataşamentul sincer faţă de ceea ce percep a fi binele comun şi nu în ultimul rând pentru naivitatea surprinzătoare de care dau de cele mai multe ori dovadă. Anarhistul liberal (capitalist) ar elimina statul pentru orice scop economic, crezând pe cât de sincer pe atât de utopic că aşa ceva ar funcţiona şi ar fi mai bine pentru toată lumea. Normalitatea dlui Patriciu ar subjuga statul pentru scopuri economice, ştiind foarte bine, pe baza experienţei, cât de posibil ar fi aşa ceva şi cât de bine ar fi pentru el. Doar faptul că şi unul şi celălalt vor ca statul să se transforme în mai puţin decât este acum nu-i apropie câtuşi de puţin. Doi oameni pot să protesteze împotriva aceluiaşi bar, unul pentru că e un abstinent fanatic, iar celălalt pentru că nu i se serveşte destulă tărie. Putem spune atunci că sunt apropiaţi? Capturarea statului şi restrângerea sau eliminarea lui sunt două lucruri cât se poate de diferite.
Continue reading SC Stealing Resurces SRL, Patriciu şi presa proastă pe care o are liberalismul

Despre contractul dintre statul român şi SC Stealing Resources SRL

Pe scurt, scandalul se învârte în jurul unui contract adiţional secret semnat de Statul Român cu Sterling Resources LTD privind zăcămintele de petrol şi gaze din Marea Neagră. N-am să discut aici aspectele economice ale înţelegerii, la care mă pricep prea puţin, sau despre legături de afaceri, cine e omul cui, cine e în spatele cui, asta e treaba presei de investigaţie. În schimb, episodul arată câteva stricăciuni grave ale instituţiilor politice din ţara noastră, ale statului, partidelor şi presei.
Continue reading Despre contractul dintre statul român şi SC Stealing Resources SRL

"Dezastruoasa moştenire", ironia în slujba iresponsabilităţii

Anul 1996, an electoral, a fost unul de relativă prosperitate. Puţină lume îşi aminteşte asta, pentru că a trecut ceva vreme, pentru că prosperitatea a fost relativă, şi pentru că a durat puţin. Dar e o realitate. Inflaţia s-a temperat, refrenul “nu sunt bani” a fost dat uşor la o parte, şi brusc guvernul a găsit chiar fonduri să cadorisească pensionari, elevi sau studenţi. Cum a fost posibil? Nu, dl Văcăroiu nu găsise piatra filozofală sau ceva asemănător. Din contră s-ar putea spune, găsise modalitatea clasică de sărăcire: să cheltui mai mult decât îţi poţi permite. Cum a reuşit să facă asta atâta timp? Împrumutându-se, în condiţii extrem de proaste – din nou, un gest pe care nu trebuie nici pe departe să fii un “Hagi al finanţelor” ca să-ţi dai seama că e iresponsabil şi ruinător. Doar că scadenţa acestor măsuri a venit după alegeri şi schimbarea de putere. Guvernul următor a fost practic obligat să ia măsuri drastice şi impopulare sau să asiste pur şi simplu neputincios la degradarea situaţiei economice: la patru luni după alegeri leul îşi pierduse jumătate din valoare (spre comparaţie, gândiţi-vă ce ar însemna dacă în primăvară un euro ar fi 7,5 lei).
Continue reading "Dezastruoasa moştenire", ironia în slujba iresponsabilităţii