Elena excepţia/obsesia Băsescu

Fiica cea mică a preşedintelui Băsescu s-a decis să candideze la o demnitate publică. Organizaţia de tineret PD-L a propus-o pentru listele acestui partid la alegerile pentru PE. Decizia a provocat o opoziţie publică aproape unanimă, cea mai proeminentă aparţinând dnei Mungiu-Pippidi, propusă ea însăşi pentru o poziţie pe lista respectivă. Dna Mungiu-Pippidi a pus problema, foarte tranşant, “ori eu, ori ea”. În rest, reacţiile au mers de la a considera candidatura aceasta controversată şi până la bătaia de joc cea mai grosieră – e drept că o bună parte din material a fost furnizat chiar de subiectul ei. Reacţia dşoarei Băsescu la această opoziţie publică a fost să renunţe la candidatura pe listele PD-L, optând în schimb pentru o candidatură independentă.

Reacţia la această situaţie a fost, din nou, uniformă şi pozitivă; gestul curajos al Elenei Băsescu ar repune cumva lucrurile în normal. E un punct de vedere cu care nu sunt de acord.

Să fim bine înţeleşi, nu spun asta considerând că situaţia anterioară, cea în care dşoara Băsescu candida pe listele PD-L, era una normală, bună şamd. Înţeleg argumentul care spune că fiica preşedintelui a ajuns pe liste doar pe baza numelui pe care îl poartă, fără să aibă ceva care s-o recomande câtuşi de puţin pentru demnitatea pe care caută să o ocupe. Înţeleg argumentul şi s-ar putea să-l accept, să-l susţin şi să acţionez pe baza lui – la vot. La fel ca în cazul celorlalţi candidaţi, nu? Păi, se pare că nu, şi de asta nu pot înţelege cum e considerată normală această situaţie.

Adică, mi se spune că avem un caz clasic de nepotism. Aşa e, şi nepotismul chiar e un lucru rău. Nu pentru că membrii unei familii n-ar trebui să se susţină reciproc în principiu, ci pentru că o astfel de susţinere la nivel pur personal nu e un criteriu de adecvare pentru o demnitate publică. Iar aici mă întreb, retoric, cum au fost puşi ceilalţi candidaţi, cum au fost alcătuite listele partidelor? Ei bine, candidaturile au fost stabilite pe baza de susţinere personală din interorul partidelor. Dacă ar fi fost adoptat un set consistent de criterii care să determine selecţia şi plasarea candidaţilor pe liste, atunci aş fi aprobat ca normală aplicarea lui şi într-un caz particular. Nu pot considera ca normal, în schimb, aplicarea unui astfel de criteriu doar într-un caz particular. La fel, cineva mi-ar putea reproşa că spun că ar trebui să judecăm la vot candidaturile, lucru lipsit de noimă de vreme ce listele sunt închise şi cei puşi pe locuri eligibile oricum intră. Perfect de acord cu asta. Caz în care pasul normal de făcut ar trebui să fie o pledoarie pentru deschiderea lor, astfel încât votul să poată fi dat la nivel personal pentru toţi candidaţii (aşa cum a făcut Centrul Român de Politici Europene). Or, în loc de asta “normalitatea” se aplică, din nou, doar într-un caz particular.


E drept că “obsesia Băsescu” – căci despre asta e vorba, şi ea face o astfel de situaţie excepţională să fie considerată normală – nu merge într-un singur sens. Există din plin şi ceva cu semn contrar, pozitiv, un fel de fascinaţie faţă de personaj, iar episodul arată cât de prezentă este aceasta în PD-L şi cât de vulnerabil poate fi partidul la ea. Pentru un observator extern, care nu cunoaşte politica locală, raportarea PD-L la candidatura Elenei Băsescu este inexplicabilă, PD-L sprijinindu-şi un contracandidat.

Mutatis-mutandis, episodul seamănă foarte mult cu unul relativ recent, în care a fost implicat un “copil teribil” al unui preşedinte. Mă refer la candidatura independentului Sorin Oprescu la primăria Capitalei, de anul trecut. Independent din punct de vedere formal, căci sprijinul reciproc între dl Oprescu şi Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD, a fost şi a rămas de notorietate. Iar el s-a tradus într-un sprijin la fel de făţiş şi de consistent dat din interiorul PSD candidaturii sale. Deşi prea puţini au văzut-o astfel (m-aş întreba de ce, dar ar fi o întrebare amuzant de retorică) victoria ulterioară a dlui Oprescu a însemnat o înfrângere severă pentru PSD.

La fel, candidatura Elenei Băsescu în aceste circumstanţe nu poate decât să facă rău PD-L, şi totuşi partidul este complet incapabil să-şi oprească membrii (inclusiv parlamentari şi miniştri!) să îi ofere independentei Băsescu un sprijin nu doar pubic ci şi entuziast! Şi de aici apare ironia întregii situaţii. Atacul la adresa susţinerii date de PD-L Elenei Băsescu era că de fapt candidează “fata lu’ tata”. Or, cât timp fiica preşedintelui candida pe listele PD-L, partidul avea argumente solide împotriva acestui atac: putea spune (pe bună dreptate) că selectarea ei s-a făcut deschis şi statutar, putea spune (la fel de corect şi mult mai pertinent, chiar dacă doar cu jumătate de gură) că “Băsescu” e un brand de succes, şi că numele său pe listă aduce voturi în plus, şi că e vorba până la urmă de pragmatism politic pur, partidul îşi urmează interesul. Or, în clipa în care PD-L continuă să sprijine candidatura Elenei Băsescu deşi aceasta nu mai e pe liste, toate aceste argumente au dispărut. Iar motivul pentru care partidul se comportă astfel devine la fel de clar ca răspunsul la întrebarea dacă ar fi făcut-o pentru un X. (nu B.) aflat în exact aceeaşi situaţie.

DGIPI a dresat câini de pază (ai democraţiei)?

Dosarul trimis in instanta de procurorii DNA contine interceptari telefonice din care rezulta ca fostul sef al serviciului secret din Ministerul de Interne, Corneliu Serban, ii spune consulului Romaniei la Milano, Tiberiu Dinu ca a oprit aparitia in presa a unui articol care-l viza pe ministrul sanatatii, Ion Bazac, cumnatul consulului. “Am blocat deocamdata articolul. N-o sa mai apara”, ii spune Serban consulului.
(Hotnews)

Am citit pasajul, sunt foarte curios care e răspunsul la următoarele trei întrebări:

1. Ce conţinea articolul?
2. În ce ziar ar fi trebuit să apară?
3. Cum anume a reuşit şeful unui serviciui de informaţii să-l blocheze, aşa cum se laudă?

Crin Antonescu şi trei personaje într-o nedreaptă umbră

M-am uitat azi dimineaţă pe pagina de web a PNL. Un cap de pagină în care sigla şi sloganul partidului sunt decorate cu o imagine mare a dlui Tăriceanu. Apoi urări de bine pentru 2009, felicitare din care ne zâmbeşte acelaşi Călin Popescu-Tăriceanu. Un titlu ne anunţă că dl Tăriceanu a câştigat ambele dezbateri, şi un video cu acesta. Ştirea e repetată în partea dreaptă, la fel e şi clipul cu dl Tăriceanu. Mai jos e un spot electoral al partidului, care-l prezintă exclusiv pe dl Tăriceanu în rândul electoratului. În fine, în partea dreaptă jos avem o rubrică intitulată “Profilul zilei”, care-l găzduieşte pe dl Tăriceanu. Pe scurt, înafară de “comunitatea liberală” de bloguri, pagina principală a partidului pare dedicată liderului acestui partid. De fapt, fostului lider. Probabil că pagina respectivă va fi modificată din temelii în scurtă vreme.

Imaginea respectivă spune, cred eu, foarte multe –, nu despre dl Tăriceanu cât despre partidul pe care l-a condus. Cineva care ar fi asistat doar la acest congres ar putea deduce după rezultat că PNL are ceva foarte serios şi temeinic de reproşat dlui Tăriceanu. Cineva care ar fi asistat la … hm, aproape întregul mandat al acestuia la conducerea partidului ar fi putut spune, la fel de sigur pe el, că dl Tăriceanu va câştiga congresul fără probleme, pentru că partidul şi liderul său se află aproape permanent într-o uniune de interese cât se poate de armonioasă.

Reproşul care i se aduce – l-am auzit formulat inclusiv din tabăra susţinătorilor săi – este că n-a reuşit să aducă partidul la putere după alegerile de anul trecut. Eu cred că reproşul, chiar dacă e temeinic, este şi nedrept: condiţiile puse de partid pentru a intra la guvernare nu au fost deloc secrete, şi nu ştiu să fi stârnit vreo opoziţie în interior. Imediat după închiderea urnelor, un lider PNL declara unui ziar că un eventual partener de guvernare al PNL “va trebui să accepte şi formula unui premier liberal, care este evident C.P-Tăriceanu.” Liderul PNL care formula atât de limpede pretenţiile partidului şi ale preşedintelui său era Crin Antonescu.

Un al doilea personaj de care ar trebui poate să se discute apropo de rezultatul acestui congres poartă numele Dan Andronic. De fapt, poate comentariul cel mai scurt şi potrivit la adresa acestuia ar fi câteva hohote sănătoase de râs. Pentru cine nu cunoaşte, domnul cu pricina e un fel de consilier politic; iar motivul amuzamentului nu este nici pe departe randamentul său financiar, din contră, nu mă îndoiesc că dl Andronic are o activitate foarte profitabilă. Strict profesional vorbind, însă, vorbim de un fel de personaj de desene animate, destinat parcă să înregistreze eşec după eşec. Din câte ştiu, dl Andronic a început să funcţioneze pe postul de consilier al preşedintelui PNL C.P-Tăriceanu prin 2006. Clientul său era atunci liderul unui partid major (dacă nu chiar primul de pe scena politică), un politician respectat, cu un excelent potenţial de colaborare pe scena politică, cu o cotă de încredere la public decentă. Cu alte cuvinte, de viitor. În vreo trei ani de zile şi de consiliere clientul dlui Andronic a pierdut toate aceste atu-uri, şi a sfârşit prin a fi lepădat de propriul său partid. Despre omul politic Tăriceanu se scriu acum doar necrologuri, dacă se mai scrie ceva. Iar dl Andronic nu este la prima “performanţă” de acest gen, tot el e consilierul fostului premier Adrian Năstase, călăuza sa în contra-aventura care l-a făcut să piardă nişte alegeri aproape sigure. Sigur, comparaţia merge până la un anumit punct, căci desenele animate pot fi uneori lucruri extrem de coerente şi serioase faţă de politica noastră. Cum spuneam, dl Andronic nu se înverşunează să dea aceste rateuri de dragul spectacolului sau în virtutea unei ambiţii ireprimabile, o face pe bani cât se poate de reali. Clienţii îl plătesc ca s-o plătească.

În fine, al treilea personaj pe care alegerea dlui Antonescu îl pune într-o nedreaptă umbră este prim-vicepreşedintele său, dl Orban – însă nu cred că acesta o să stea acolo prea mult. Dl Crin Antonescu este omul unei singure idei şi proiect, înfrângerea preşedintelui Băsescu. Mă grăbesc să spun că să fii omul unei idei nu e neapărat un lucru rău, nici în general şi nici în acest caz particular. Cu siguranţă că e mult mai bine decât să fii omul niciunei idei, susţinând superficial mai multe idei ce se bat cap în cap. Însă proiectul dlui Antonescu este unul, ca să zic aşa, cu termen precis de execuţie: 2009. La finalul acestui an, preşedintele PNL poate foarte bine să se afle în situaţia de a eşua, nu în principalul, ci în singurul punct al mandatului pe care l-a primit zilele trecute. În acest caz, prim-planul politic în interiorul PNL va reveni fără îndoială prim-vicepreşedintelui Orban.