Profesionism deconcentrat. Despre politicieni şi funcţionari publici

“Am convingerea ca institutiile publice deconcentrate (altfel spus, directiile judetene de spitale, scoli, apele romane, sport etc.) trebuie conduse de catre profesionisti.” scrie Andreea Vass (“Ordon: deconcentrate politizate!”), o convingere pe care sunt convins că o împărtăşeşte toată lumea. Însemnarea continuă ulterior cu o întrebare: “Chiar nu putem construi un sistem de indicatori de performanta seriosi, credibil, dezbractat de criteriul apartenentei politice?”

Continue reading Profesionism deconcentrat. Despre politicieni şi funcţionari publici

Gigi Becali şi justiţia datului cu banu'

“Pentru a servi efectiv comunitatea, judecatorii cer respect si incredere. Increderea este cruciala in administrarea justitiei. Populatia trebuie sa fie constienta de independenta si impartialitatea justitiei, sa aiba convingerea ca judecatorii nu urmaresc vreun interes, ca nu vor favoriza vreo parte, ci ca vor depune efortul pentru a solutiona cauza potrivit legii si constiintei lor, care nu poate fi decat conforma cu legea.”
(Judecător Cristi Danilet, “Presa vs (?!) Justitia”)

Episodul arestării şi eliberării ulterioare a lui Gigi Becali aruncă asupra Justiţiei din ţara asta o nouă pată deplorabilă de imagine. “Soluţionează cauza potrivit legii?” Pot înţelege situaţia în care legea e făcută prost, sunt destule exemple, şi imaginea judecătorilor şi procurorilor are de suferit fără temei. Dar ce lege poate să facă trei complete de judecători să dispună un lucru iar un altul să spună contrariul? Nu cunosc cum şi-au motivat cei doi judecători de la Tribunalul Bucureşti decizia (un al treilea a avut o opinie contrară, dar minoritară), mi-e şi frică să nu fi acceptat unele din argumentele avocaţilor – de exemplu cel care se referea la situaţia de candidat a dlui Becali la alegerile europarlamentare. Nu discut aici despre fondul disputei, e irelevant dacă decizia de acum e temeinică şi celelalte decizii n-au fost, sau invers. Discut doar despre senzaţia pe care o lasă această succesiune de pronunţări contradictorii ale instanţelor.

Continue reading Gigi Becali şi justiţia datului cu banu'

Elena din PD-L şi disciplina de partid

Ca să înţelegem cât de (a)normală e situaţia de la noi, ar fi de ajutor o comparaţie cu o democraţie mai aşezată. Spre exemplu, trebuie să ştiţi despre disciplina de partid din Marea Britanie… Bun, poate pentru început ar trebui să ştiţi că există aşa ceva. În România se vorbeşte mereu despre “partide democratice”, care ar trebui să permită membrilor să facă şi să spună orice, ca şi cum aşa ceva ar fi normal sau chiar dezirabil. Nu este. Spre deosebire de o societate guvernată de o democraţie liberală, un partid e o organizaţie cu un scop unic şi precis, şi reguli pentru protejarea scopului respectiv. Cei cărora nu le convin regulile sunt liberi să plece din partid.
Continue reading Elena din PD-L şi disciplina de partid

Soacra dlui Geoană

Dl Geoană a început prin a declara că Băsescu “a sărit calul în mod excesiv”, o nefericită tentativă de a combina vorba de duh cu limba de lemn, care a făcut blogosfera să se întrebe cum se poate sări in mod ne-excesiv un cal,  sau dacă nu cumva declaraţiile îi sunt scrise de Vanghelie, sau dacă se referă la un cal numit “Excesiv”. Dl Băsescu nu s-a lăsat mai prejos şi a replicat că dl Geoană nu se poate duce acasă la soacră fără să-l înjure, afirmaţie care a dus întreaga discuţie pe terenul minat care e reprezentat pe acest blog în categoria “Miştolaneu”. Iar la asta dl Geoană a răspuns că i-ar face plăcere să-l invite pe viitorul său contracandidat acasă, să-i cunoască personal soacra. Citind replica nu îmi pot da seama dacă a fost făcută pe un ton conciliant sau ameninţător. E o invitaţie serioasă sau un banc cu soacre? E o nouă tactică de campanie, un nou tip de tandem?

Şi de la ce-a început tot schimbul ăsta de replici? De la dosarele lui Adrian Năstase! Acesta reuşeşte în continuare să facă ştiri de presă cu lamentările lui interminabile; nimeni nu-i mai cere să-şi acopere cu ceva afirmaţiile, a ajuns de la sine înţeles că cu fiecare ocazie posibilă fostul premier trebuie să denunţe conspiraţia cotrocenistă de pe urma căreia pătimeşte. Eu nu ştiu cum de nu s-a săturat dl Geoană de placa asta; dacă îi joacă cineva rolul soacrei din bancuri acela e colegul său de partid. Azi s-a văitat din nou:  “Sugerez ca Traian Basescu sa dea un decret. In articolul 1 sa scrie: Adrian Nastase este vinovat si in articolul doi sa scrie: Adrian Nastase sa fie impuscat”. Văitatul a devenit, bineînţeles, ştire. Ba chiar Realitatea TV a publicat-o sub un titlu în stilul imbecil cu care postul respectiv ne-a obişnuit: “Adrian Năstase se vrea împuşcat”. Sigur, şi Realitatea TV face presă serioasă. Un titlu mult mai realist şi descriptiv ar fi fost “Adrian Năstase se cacă pe el”, de mai bine de patru ani de zile încoace.

Guvernul Boc înmulţeşte priorităţi zero

… cu rezultatul pe care îl ştie orice şcolar cu cunoştinţe minime de aritmetică. Ultima “prioritate 0” din listă a fost afirmată de Boc după întâlnirea cu membrii Birourilor Permanente şi ai Comisiilor Economice ale celor două camere: “menţinerea locurilor de muncă”. Prioritate care naşte două întrebări:

Continue reading Guvernul Boc înmulţeşte priorităţi zero

În chestiuni economice, constituţionalistul Boc se exprimă ca inginerii

Un banc clasic se întreabă care e asemănarea între un inginer şi un câine, răspunsul fiind că ambii au privire inteligentă dar nu pot să se exprime. Politica economică a guvernului Boc ar avea justificări, ba chiar şi merite, însă titularul postului de premier este incapabil să le explice. Iată trei exemple:
Continue reading În chestiuni economice, constituţionalistul Boc se exprimă ca inginerii

Republica Moldova, istorie electorală

Comuniştii au câştigat puterea în urma unor alegeri controversate, populaţia Capitalei a ieşit în stradă protestând. După rezumat s-ar spune că vorbim de România anilor 1990 – 1992. Comparaţia este validă în câteva puncte netriviale: suspiciunile asupra rezultatului sau faptul că majoritatea mass-media a favorizat categoric partidul comuniştilor aflaţi la putere. Pe de altă parte, există şi diferenţe considerabile.

În primul rând, faptul că în cazul României primilor ani după Revoluţie era vorba de un “partid continuator” care nu cedase deloc puterea. În Moldova, în schimb, partidul comunist a fost interzis în 1991 şi nu a participat la primele alegeri, acestea au fost câştigate de Partidul Democrat Agrar. După patru ani de guvernare acesta avea să piardă două aripi, devenite ulterior Alianţa “Moldova Noastră” şi Partidul Democrat, avea să rateze pragul la următoarele două alegeri, sfârşind ca partid satelit al Partidului Comunist. Aceştia au revenit pe scena politică la alegerile din 1998, unde au avut scorul cel mai bun, dar o coalizare ad-hoc a celorlalte partide i-a ţinut în opoziţie. Coaliţia asta a fost însă foarte instabilă (vă aduce aminte de ceva?) iar în 2001 comuniştii aflaţi în opoziţie au revenit în forţă câştigând aproape jumătate din voturi şi 71 din cele 101 mandate. Moldova devenise republică parlamentară în 2000, noul parlament l-a ales preşedinte pe Vladimir Voronin. Patru ani mai târziu avansul partidului comunist s-a redus la 56 de mandate, cu principala forţă de opoziţie, Blocul “Moldova Democrată”, având 34 de mandate, restul de 11 revenind PPCD. Cu votul acestora din urmă dl Voronin a obţinut cele trei cincimi din voturile parlamentarilor necesare ca să îşi păstreze postul de preşedinte. Coaliţia “Moldova Democrată” s-a dizolvat imediat după alegeri în partidele componente: Alianţa “Moldova Noastră”, Partidul Democrat şi Partidul Social-Liberal, ultimele două fuzionând ulterior.

Iată rezultatele alegerilor parlamentare din 2009:

Alegeri Moldova 2009

Partidul Comunist a obţinut aproape 50% din voturi, şi, se pare, 61 din mandate, îndeajuns cât să aleagă singuri următorul preşedinte.

Nu sunt specialist în politica internă a Republicii Moldova. Din câte văd, însă, se poate face într-adevăr o paralelă cu situaţia din România, dar la alte momente. Mai precis blocarea comuniştilor (aflaţi pe primul loc în preferinţele electorale) prin coalizarea celorlalte forţe e similară cu situaţia din 1996 de la noi; la fel cum e similară revenirea partidului blocat în forţă după o guvernare instabilă. De aici, însă, comparaţia nu mai rezistă. În România o nouă alianţă a opoziţiei este victorioasă – ce-i drept, in extremis (la alegerile prezidenţiale) –, patru ani mai târziu. Apoi asistăm într-un interval de 5 ani la toate combinaţiile posibile de coaliţii majoritare de două partide din cele trei partide principale. Paradigma “partid continuator” vs. restul lumii nu mai e validă.

Prin comparaţie, partidele din republica Moldova nu par să fie capabile de o coalizare similară. O singură forţă politică stând contra-pondere la partidul comunist ar fi făcut, chiar şi pe acest rezultat, ca victoria acestora să fie mult mai strânsă. Aici mi se poate reproşa că acest lucru a fost făcut imposibil prin lege. E adevărat. Legea electorală a fost schimbată anul trecut, s-a introdus prevederea repetării alegerilor dacă nu se prezintă 50% din electorat, a fost interzisă candidatura posesorilor de dublă cetăţenie. Iar sistemul închis pe liste a fost configurat astfel: pragul electoral crescut de la 4 la 6% iar partidelor li s-a interzis să participe la alegeri în “blocuri”. Evident, o modificare cu dedicaţie, profund nedemocratică. Dar … cu atât mai mult. Fără îndoială că, dacă la data respectivă Republica Moldova ar fi avut o astfel de coaliţie de opoziţie atunci ar fi fost mult mai evident caracterul nedemocratic al modificării, căci aceasta ar fi impus practic dizolvarea într-un fel sau altul a blocului de opoziţie. Iar protestele opoziţiei ar fi putut avea un scop foarte precis şi eficace. Altfel, însă… nu îmi este deloc clar ce ar putea obţine protestatarii din Chişinău. Reluarea alegerilor şi renumărarea ar putea, să zicem, să modifice scorul electoral, dar ar fi o utopie credinţa că se pot schimba mai mult de 1 – 2 mandate. E drept că dacă Partidul Comunist pierde 1-2 mandate atunci nu mai poate alege de unul singur succesorul dlui Voronin. Dar dacă aşa ar sta lucrurile atunci, în cazul cel mai bun, opoziţia poate spera la o reluare a alegerilor, iar în cazul cel mai rău, dacă există indisciplină la vot, atunci riscă să devină şi mai fragmentată decât este…

[Legături: rapoartele OSCE despre alegerile din Moldova. Comisia electorală din Republica Moldova.]

Să risipim perdeaua de fum a dlui Geoană

Ştiţi refrenul: cazul Becali e “o perdea de fum” care să ascundă matrapazlâcurile familiei Băsescu, “o actiune a presedintelui de distragere a atentiei publicului” cum spun la televiziuni prietene viitorii săi contracandidaţi, dnii Geoană şi Antonescu. Ce ciudat, însă, dacă e să văd CINE anume croşetează perdeaua asta de fum, constat că e vorba de …aceeaşi presă prietenoasă care a adus, uneori independent, aceleaşi acuzaţii. Adică, ok, să zicem de dragul argumentului că Gigi Becali a fost arestat la comanda preşedintelui, şi mediatizarea episodului se face tot la comanda lui? Chiar şi termenul e explicit, mediatizarea către mase o face mass-media. Ar trebui să credem că Băsescu e într-o coaliţie cu patronul trustului Realitatea TV, cu patronul Adevărului sau al agenţiei Mediafax, şi aceştia îi dau o mână de ajutor astfel încât episodul Becali să acopere mediatic “problemele” preşedintelui – care vor fi acestea.

Asta ar fi un fel de reducere la absurd, pe de altă parte ştiu atâtea cazuri de scenarii absurde pe care le-am văzut apoi tratate în cel mai serios mod. (Ai grijă, Bleen!) Orişicât. Chiar dacă mogulii sunt în complicitate cu preşedintele, eu nu sunt. Nu mă interesează Becali aici, iaca, nu particip la “perdeaua de fum”. Din contră, în loc să discut despre episodul Becali, arestare şamd. în loc de asta am să discut despre acuzaţiile pe care le-au adus liderii opoziţiei faţă de preşedinte, dnii Geoană şi dl Antonescu. Preşedintele PSD a cerut DNA să se autosesizeze în cazul fratelui şi fiicei preşedintelui.

Acum, nu ştiu dacă dl Geoană cunoaşte asta, dar obiectul de lucru al unui Parchet, inclusiv al DNA, se referă exclusiv la încălcările legii penale. Procurorii ar trebui să se autosesizeze ori de câte ori au date concrete privind (eventuala) înfăptuire a unor astfel de ilegalităţi. Ar putea dl Geoană să ofere astfel de date concrete? Spre exemplu, în cazul Popoviciu, DNA n-a avut probleme că acesta e bogat, că are afaceri, că e ginerele nu-ştiu cui, că e prietenul sau asociatul nu-ştiu-cui, că a construit tot felul de chestii, că le-a vândut cuiva, că are sau nu şapcă şamd. DNA are o problemă doar cu legalitatea tranzacţionării unui anumit teren – dacă e să cred ce a scris Caţavencu sau Evenimentul Zilei, trecut din domeniul public al statului în proprietatea privată a unei firme, aceasta fiind ilegalitatea în care ar fi fost implicat Puiu Popoviciu.

Ar putea da specifica dl Geoană sau dl Antonescu care e infracţiunea de care s-ar face vinovaţi fratele şi fiica preşedintelui? Ar putea, eventual, presa să o facă? Nu, nu pun întrebarea la modul retoric! Plec de la prezumţia de perfectă bună-credinţă. Mai ales în cazul presei; dacă pe dnii Geoană sau Antonescu îi pot suspecta (ba chiar şi înţelege) că fac “declaraţii politice”, presa în principiu ar trebui să fie străină de aşa ceva. De ce n-ar da o mână de ajutor DNA? Care sunt eventualele infracţiuni făptuite de cei doi pe care DNA ar trebui să se auto-sesizeze? Eu unul, citind presa, n-aş putea să menţionez vreuna. Ioana Băsescu e acuzată că şi-a cumpărat un apartament scump în zona Băneasa, există vreo lege care să incrimineze asta? Mugur Civică l-a acuzat pe fratele preşedintelui că ar pregăti o “afacere de tip Popoviciu”; trecând peste faptul că DNA nu poate să instrumenteze dosare pentru procese de intenţie, “afacerea de tip Popoviciu”, repet, din punct de vedere penal, se referă la transferul unui teren din proprietatea publică a statului în cea privată. Există date concrete că fratele preşedintelui ar pregăti aşa ceva? Dacă da, la DNA şi în presă cu ele!

În fine, întorcându-ne la episodul Becali odată cu şefii opoziţiei:

“In plus, Mircea Geoana a cerut Parchetului General sa explice de ce “un fruntas pedelist, Costel Iancu, care a fost dovedit cu fapte antisociale grave este judecat in stare de liberate, si domnul Becali, care se pare ca a avut fapte antisociale destul de grave, este judecat in stare de arest”.” (Hotnews)

“Avem priveliştea jalinică a unui partid PDL patronat şi condus în realitate de Traian Băsescu, care a adus, pentru prima dată, la vedere în structura de vârf, în structura guvernamentală, interlopi, care nu au fost încă săltaţi, aşa cum au fost Becali şi Popoviciu, şi mă refer în primul rând la Costel Iancu.” (Crin Antonescu, preluat de Mediafax)

Diferenţa de tratament al cazurilor Gigi Becali şi Costel Iancu, altfel, cât se poate de similare!, este evidentă şi foarte supărătoare. Întrebarea dlui Geoană e pertinentă în fond … dar nu e adresată cui trebuie. Nu Parchetul General trebuie să ne explice diferenţa de tratament, căci ei n-au făcut vreuna: în ambele cazuri au cerut judecarea în starea de arest. În cazul Iancu, însă, judecătorii au respins cererea. Nu e treaba procurorilor să atace – altfel decât formal – decizia unei instanţe de judecată (de fapt, din câte ştiu, le e interzis să o facă), de asemenea, nu ar trebui să fie nici cazul politicienilor (nu?). Iar dacă dl Antonescu se întreabă dacă nu cumva decizia respectivă a fost influenţată de calitatea politică a celui împricinat, ar putea să înceapă o investigaţie în partidul pe care-l conduce. În 2006, când judecătorii l-au scutit de arestul preventiv, Costel Iancu era membru PNL.

Sinteza, meniul, scenariul şi obsesia zilei: Băsescu

Cu o săptămână în urmă, dl Năstase explica foarte sigur pe el că scandalul Popoviciu a fost “inventat” de Băsescu şi partidul său ca să acopere o problemă foarte serioasă şi anume acordul “extrem de controversat şi contestat”(?) cu Fondul Monetar Internaţional. Mă rog, nu ştiu dacă acordul respectiv chiar avea nevoie de acoperire, era şi aşa menţionat ca ştire de fond, fiind cam greu să se ataşeze un scandal de el, şi depăşind serios nivelul de pretenţie de competenţă al emisiunilor de dezbatere politică ale Realităţii TV.

Ulterior, însă, scandalul Popoviciu a fost redirecţionat mediatic către preşedinte. I-a atras cineva atenţia ministrului >> premierului >> analistului Năstase că a bătut câmpii? Nuuu. De fapt spectacolul a continuat netulburat, scenariul numărul 1 a fost înlocuit cu scenariile de semn opus cu numerele 2, 3 ş.a. Aici stă uşurătatea veselă a jurnalismului de ficţiune: altfel decât în cazuri rare, realitatea vine să infirme poveştile prea târziu, în clipa când au fost uitate şi înlocuite cu altele. Plus că ideea că presa ar avea vreo responsabilitate îi este sieşi complet străină; cititorii au fost serviţi cu aiureli, ei şi?, să le fie de bine. Caveat şi mucles, avem alte scenarii în aşteptare.

Prin urmare, scandalul Gigi Becali, ne spune şi presa serioasă şi comentatorii din subsolurile articolelor şi probabil şi din cele ale sediilor de partid, este menit să ascundă ceva ruşinos pentru preşedinte. Hm… să vedem ce,… a da, înţeleg că, atacat de Ciuvică &co., Mircea Băsescu, a izbucnit la fel de spumos ca prezidenţialul său frate la adresa presei. Amuzant. Adică, scenariul ăsta, dacă e (vai mie!) să-l analizez logic presupune că s-a întâmplat un lucru atât de ieşit din comun încât marele regizor cotrocenist să se vadă obligat să-l acopere mediatic – ştiindu-se, nu-i aşa, că toţi mogulii de presă sunt practic la comanda lui. Deci, ce e nou? Că Sinteza zilei şi invitaţii au descoperit că sursa tuturor relelor din ţara asta poartă numele Băsescu? Că purtătorii numelor respective au o anumită părere despre jurnaliştii cu pricina, părere pe care uneori o expun foarte colorat în public? Ce e nou?

Ştiu care e întrebarea care serveşte pe post de argument, pusă la modul retoric: “de ce tocmai acum?”. Nu văd însă de ce întrebarea trebuie pusă la modul retoric. Întreb şi eu, în replică, “Dacă nu acum, atunci când?”. Serios, poate cineva să îmi spună zilele în care se pot întâmpla astfel de episoade astfel încât cei care o fac de obicei să nu mai poată pune întrebarea de mai sus? Căci dacă “regizorul” are nevoie de scandaluri ca să acopere spectacolul trupeţilor voiculescieni, cum e cazul nostru, atunci e limpede că întrebarea mea nu poate primi răspuns. Oricând se va întâmpla un episod gen arestarea lui Gigi Becali sunt sigur că va putea ascunde o mare “dezvăluire” făcută de Sinteza Zilei la adresa preşedintelui, pentru simplul motiv că asta face emisiunea respectivă zilnic.

Un pahar de apă pentru figura dlui Frunda

Anul trecut, în campania pentru europarlamentare, doi candidaţi s-au împroşcat reciproc cu apă într-un moment de furie, în faţa camerelor, la un talk-show la B1 Tv. Secvenţa inedită a făcut carieră; în schimb cariera mediatică a celor doi n-a avut decât de suferit. Realitatea TV, de exemplu, a anunţat imediat că niciunul din protagonişti nu va mai fi invitat vreodată în platoul lor. Acum, se pot spune puţine lucruri bune despre episodul respectiv, cu excepţia faptului că telespectatorii au putut asista la un moment de sinceritate. Furia n-a fost jucată, impulsul de violenţă – ruşinos cum a fost – n-a fost totuşi trucat.

Zilele trecute, invitat la aceeaşi televiziune, reprezentantul UDMR Gyorgy Frunda a acuzat-o pe Monica Macovei, fost ministru al Justiţiei şi actual candidat PD-L la europarlamentare, că ar fi defăimat România într-o conferinţă anti-corupţie la Berlin. Că ar fi făcut afirmaţii neadevărate despre situaţia justiţiei de la noi din ţară. Că el ar fi trebuit să pună lucrurile la punct. Cotidianul a obţinut discursul cu pricina şi, surpriză (vorba vine!), nu e vorba de nicio defăimare. Din contră, se dovedeşte că afirmaţiile neadevărate îi aparţin chiar dlui Frunda. Şi, ca paranteză, ar trebui spus că dna Macovei nu spune doar alte lucruri decât cele pe care i le atribuie contra-candidatul ei, ci şi lucruri adevărate şi pertinente în sine, iar dacă asta pune ţara noastră într-o lumină proastă, cu atât mai rău pentru cei responsabili, unul dintre aceştia fiind un anumit senator UDMR.

Şi ajunşi aici, comparaţia între cele două cazuri devine izbitoare, căci acest episod cu dl Frunda este doar unul dintr-o serie atât de lungă încât a devenit nedetectabilă. Realitatea nu pare să conteze la şourile Realităţii TV. Să fim bine înţeleşi, nu mă aştept ca politicienii să fie taxaţi pentru exagerări sau pentru ocolirea adevărurilor jenante sau ceva asemănător, nu din alt motiv decât că ar ajunge pustii emisiunile de dezbatere. Dar văd că nu pune niciun fel de problemă când politicianul vine şi toarnă efectiv minciună sfruntată după minciună. Televiziunea se dovedeşte extrem de intransigentă cu doi politicieni care, într-un moment de furie autentică, aruncă cu apă unul în celălalt. În schimb, aburirea cât se poate de calculată a telespectatorilor lor este ceva perfect legitim.

[Citiţi şi “Două jigodii”, la Bleen.]