Înalta Curte de Casaţie a Justiţiei îşi taie craca de sub picioare (decizie definitivă)

Înalta Curte de Casaţie a Justiţiei a privatizat Romsilva. Da, aţi citit bine. Prin 2006 Regia Naţională a Pădurilor a primit de la stat, printr-o lege adoptată de Parlament, sarcina administrării fondului forestier. Zilele trecute 9 judecători au decis să o privatizeze, că doar aşa funcţionează justiţia pe aici, reprezentanţii castei numesc genul acesta de iresponsabilitate, dispreţ faţă de lege şi abuz de putere “independenţă”. E o privatizare originală nu doar în formă, ci şi în fond. Nu doar că nu se face printr-o lege, dar nu se face nici pe bani. Pe scurt, ÎCCJ a decis că directorul Romsilva poate acţiona întocmai ca un proprietar al bunurilor ei. Poate să facă ce afaceri doreşte şi în ce condiţii doreşte cu banii Regiei, pentru că aşa cer “principiile manageriale libere specifice economiei de piaţă”. Poate să calce legea, pentru că ea are “caracter orientativ”, fiind înlocuită de cutume. Acum, ca să nu fac economiei de piaţă un deserviciu trecând prea uşor peste confuziile prosteşti scrise de înalţii judecători, există o diferenţă sensibilă între “management” şi “ownership”, între a administra un bun şi a-l avea în proprietate.

În rest, nu pot decât să copiez concluzia articolului trecut, când aberaţia fusese comisă la nivelul completului de 3 judecători: Dacă ÎCCJ va menţine sentinţa la recurs (a menţinut-o), atunci consecinţa naturală ar trebui să fie desfiinţarea tuturor regiilor de stat, eventual prin privatizare. Nu văd ce am putea face altceva. Dacă statul e obligat să se supună unei ficţiuni create de ÎCCJ, atunci calea logică este să facă din ficţiunea respectivă o realitate. Dacă judecătorii vor decide că directorii pot trata regiile pe care le conduc la fel ca pe proprietatea lor personală, unica reacţie raţională este să transformăm regiile în proprietatea personală a cuiva. Iar dacă ÎCCJ va menţine şi motivarea integrală, atunci consecinţa naturală va trebui să fie desfiinţarea Înaltei Curţi. Ca să fiu în ton cu domeniul de lucru al inculpatului, judecătorii şi-au tăiat craca de sub picioare. Nu văd niciun fel de motiv raţional care să îi mai justifice existenţa: dacă legea are caracter orientativ atunci o instituţie pusă să decidă în baza ei are un caracter superfluu. E inutilă.

O întrebare pentru Crin Antonescu

“Farsa de la SRI şi SIE nu se poate repeta şi la Interne (…)”
(Crin Antonescu, despre propunerea preşedintelui ca ministerul de Interne să revină unui reprezentant al Opoziţiei.)

De ce consideră preşedintele PNL că numirea unor reprezentanţi ai partidelor opuse preşedintelui la conducerea serviciilor secrete reprezintă o farsă?

Refrenul cu frauda şi scandalul cu dl Nica

Scandalul, o trecere în revistă

Ce e relevant în toată tevatura asta cu ministrul Nica? Demiterea unui ministru şi dizolvarea unei coaliţii de guvernare sunt, desigur, subiecte majore, dar crize politice de acest gen, faceri şi desfaceri de coaliţii şi remanieri de guverne se întâmplă în mod curent şi prin alte părţi, aşa merg lucrurile. Alta e problema gravă: motivul sau, de la caz la caz, pretextul pentru remanierea dlui Nica: afirmaţiile sale privind tentativele de fraudare a alegerilor prezidenţiale. Şi dacă ordinea relevanţei pare schimbată este pentru că, dacă demiterea unui ministru e ceva inedit, acuzaţiile de fraudă au ajuns parte a refrenului “declaraţiilor politice”. Ceea ce face de fapt problema să fie şi mai gravă.

Dl Nica însuşi spune că acesta e motivul, poate că ar fi fost mai bine pentru el să vorbească de un pretext. Ministrul de Interne este, între altele, responsabil pentru desfăşurarea în bune condiţii a alegerilor; genul acesta de declaraţii alarmiste, vagi sau chiar mincinoase sunt inacceptabile pentru orice demnitar şi, da, sunt motive valide pentru excluderea din guvern. Pentru că e cât se poate de grav că în anul 2009 statul nostru pare să fie incapabil să organizeze alegeri ferite de acuzaţia rezonabilă de fraudă. Şi poate şi mai scandalos e faptul că mai degrabă decât lipsa de capacitate pare să fie lipsa de voinţă.

Refrenul, un rezumat istoric

Care e metoda de furt acuzată de dl Nica? “Turismul electoral”, votul multiplu: grupuri de persoane transportate de la o secţie la alta ca să voteze de mai multe ori. Frauda de tipul ăsta este favorizată de faptul că legea permite votul şi în alte secţii decât cele la care eşti înscris, şi că dovada votării – un timbru aplicat pe cartea de identitate – este extrem de uşor de îndepărtat. Or, cel puţin în această din urmă privinţă, posibilitatea de vot multiplu ar putea fi diminuată până să devină nesemnificativă, există metode pentru asta… Şi au fost puse în practică, de fapt. Mă refer la cărţile de alegător: un fel de carte de identitate, cu securizarea aferentă, ştampilate cu ocazia votului. Au fost folosite la alegerile din 2000, după care au fost abandonate.

Pe ce motiv? De către cine? “Avem suficientă treabă, ce să ne mai complicăm şi cu cărţile de alegător?” – Viorel Hrebenciuc, în comisia pentru legea electorală, aprilie 2004. Prevederile privind cărţile de alegător au fost trecute în legea electorală dar, aşa cum explica dl Zgonea de la tribuna Camerei, urmau să se aplice din 2008. Ca paranteză, cărţile de alegător sunt şi în legea din 2008 pentru alegerile parlamentare, dar urmează să se aplice din 2012. La scandalul făcut de opoziţia de atunci, dl Hrebenciuc avea un răspuns vehement: “Avem şi această obsesie a furtului, care nu înţeleg de unde vă vine? Probabil, numai din faptul că dumneavoastră aţi avut tot timpul talentul acesta, să furaţi, că, altfel, nu-mi explic.” Apoi au venit alegerile din 2004, au existat martori ai turismului electoral, a existat o cercetare APD care a găsit peste 3% procentul de votanţi multipli în jud. Ilfov, şi a existat şi declaraţia mult mai târzie a dlui Năstase, care s-a plâns că în turul doi al prezidenţialelor s-a restrâns numărul de liste suplimentare şi aşa a pierdut el alegerile(!).

Soluţiile, o glumă proastă

Asta e la nivelul anului 2004. E exasperant că în 2009, după alte alegeri şi alte coaliţii şi alte guverne, suntem în EXACT aceeaşi situaţie, cu aceleaşi prevederi legale în vigoare şi cu aceleaşi posibilităţi de fraudare. Şi, în loc să fi avut deja cărţile de alegători distribuite, ministrul de resort propune măsuri absolut ridicole:
Confiscarea autobuzelor cu care s-ar face votul multiplu. Rămân siderat de o astfel de trăsnaie. Votul multiplu e o infracţiune prevăzută de lege, autorii pot fi reţinuţi. Confiscarea unui autobuz nu ştiu să fie prevăzută de vreo lege în vigoare.

Ştampile personalizate pe secţie. Poate că dl ministru nu pricepe: frauda e făcută posibilă de uşurinţa cu care se şterge dovada votului; la ce anume poate să servească o ştampilă super-personalizată, şi colorată, şi mai-ştiu-eu-cum pusă pe un timbru pe care îl dezlipeşti fără probleme?

– Camere web în secţiile de votare. De ce oare e propusă o soluţie atât de … tehnică (şi scumpă) în locul uneia prevăzute deja de nenorocita aia de lege? La ce ajută un webcam? Cine o să stea să le monitorizeze, şi cum anume?

Dl Nica merită să plece după toate astea, aşa cum merită să plece guvernul Boc, aşa cum ar fi meritat să plece înainte de alegerile din 2008 guvernul Tăriceanu, doar pentru pentru situaţia asta intolerabilă. Probabil că în 2012 noua lege va prevede cărţile de alegător, prevedere aplicabilă în 2016.

Referendum pentru un parlament maniacal. Câteva explicaţii

Poate că e vina mea, nu ştiu. Scriu un articol în care argumentez o afirmaţie sau două, şi pentru mine totul ar trebui să fie clar, măcar la nivel de intenţie. Însă ulterior, din comentarii, deduc că am afirmat cu totul altceva. Să luăm exemplu articolul trecut. Am scris acolo un lucru foarte simplu, sau cel puţin aşa mi s-a părut: reforma parlamentară propusă de preşedinte pleacă de la premisa că parlamentul nostru are o problemă de eficienţă, premisă care e greşită. Atât. Or, din comentariile de pe blog şi de pe site aflu că am afirmat mult mai mult. Am avut cititori care au considerat de exemplu că mă opun reformei; şi, chiar dacă lucrurile nu stau aşa, măcar pot înţelege cum s-a ajuns la afirmaţia asta, pot şi vreau să explic. Am avut cititori care m-au dat direct vândut la mogul şi bun de Antenele voiculesciene, cu aceştia mă îndoiesc că mă pot înţelege. Pentru restul, iată câteva explicaţii.

1. Fără să intru în detalii, care e poziţia mea în chestiunea aceasta: susţin puternic reforma instituţiei parlamentului, între altele prin schimbarea atribuţiilor celor două camere. Nu susţin un parlament monocameral. Nu consider că reducerea numărului de parlamentari ar fi o reformă importantă.

2. Aşa cum am scris şi în comentariile la articolul trecut, dacă reproşul la adresa parlamentului e valid, dacă e nevoie de eficientizarea procesului de legiferare, atunci trebuie încurajată şi extinsă practica Ordonanţelor guvernamentale: sunt de departe metode mai eficiente de a legifera. Titlul articolelor se referă la volumul de texte de lege ce se poate produce aşa. Facem un parlament care să producă legi non-stop, un fel de fast-food legislativ.

3. Am citit un argument pentru de tipul “mai tăiem din lichele”. Reducem numărul de parlamentari şi trecem la monocameralism pentru că nu ne plac ocupanţii vremelnici ai băncilor parlamentare. Pe linia asta am putea desfiinţa absolut tot ce înseamnă stat, căci nu ştiu să existe domenii şi instituţii faţă de care să nu existe nemulţumire publică! Atenţie (ce să fac?, trebuie să spun şi ce nu spun), nu spun că nemulţumirea asta nu trebuie adresată, din contră! – asta şi spuneam în articolul trecut, problema parlamentului nu e ineficienţa ci iresponsabilitatea. Nu văd însă de ce desfiinţarea uneia dintre camere ar face-o pe cealaltă să fie mai responsabilă.

4. Argumentul costului e valid, dar e slab. Răspunsul e similar cu cel de mai sus, orice instituţie costă. Sigur, două camere parlamentare ne costă mai mult decât una, dar asta nu schimbă nimic. Trebuie să discutăm de ce legile sunt adoptate de o instituţie nu de alta, care e rolul şi care ar trebui să fie măsura calităţii unei instituţii. Altfel, cu argumentul costului le putem desfiinţa pe toate.

5. Un sistem mai simplu de legiferare ar produce legi mai bune? Legislaţia produsă de ordonanţe este mai bună decât cea produsă de parlament? Nu cred. Argumentul spune însă multe şi despre nevoia de a reforma instituţia parlamentului pe mai departe.

6. O reducere a numarului de parlamentari, afirmă un cititor, înseamnă că “competitia pentru Parlament va fi mai dura si va produce o selectia mai naturala a celor ceva mai capabili.” … Oare? Aş zice că, cu cât numărul de oameni pe care trebuie să-i convingă un candidat este mai mic, cu atât contează mai mult calităţile lui personale; cu cât circumscripţia e mai mare, cu atât contează alte calităţi, gen fondurile de campanie şi susţinerea unui partid major. Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par la prima vedere…

Referendum pentru un parlament maniacal

Preşedintele Băsescu doreşte desfiinţarea unei camere parlamentare şi reducerea numărului de membri. Argumentul prezentat de şeful statului? În acest fel, citez, “decizia în Parlament s-ar lua mult mai uşor, iar Parlamentul ar deveni mult mai eficient.” Parlamentul român e ineficient. Afirmaţia e un clişeu larg răspândit, de presă, de public ba chiar şi de politicieni, alţii decât preşedintele Băsescu.

De unde vine această impresie, nu ştiu. Parlamentul nostru nu produce destul de mult? Faceţi o comparaţie cu legisativele altor ţări, să vedeţi cât de mult se produce acolo. Parlamentul nostru ia greu decizii? Asta e măsura ineficienţei sale? I-aş atrage atunci atenţia preşedintelui asupra unui episod cât se poate de relevant din acest punct de vedere: cel al suspendării sale. Îşi aminteşte oare cât de uşor s-a luat decizia respectivă? Un-doi, ţac-pac, vorba lui Becali, totul a mers ca pe roate. Nu ştiu dacă o singură cameră parlamentară ar fi făcut procedura şi mai uşoară şi mai rapidă, e foarte posibil. Ar fi vrut dl Băsescu asta? Consideră preşedintele că decizia de suspendare s-a luat prea greu, prea lent? Păi, poate data viitoare o să meargă mai uşor!

Nu am amintit episodul de dragul ironiei în care-l plasează pe dl Băsescu. L-am amintit pentru că demonstrează atât de clar cât de eronată e premisa de la care pleacă dezbaterea: problema Parlamentului nostru nu este ineficienţa, este iresponsabilitatea! Decizia de acolo nu se ia greu, se ia uşor şi de prea multe ori uşuratic. Parlamentul trecut s-a dovedit perfect capabil să ia rapid o decizie politică care a fost ulterior invalidată brutal de 75% din electorat. Acelaşi parlament s-a dovedit apoi perfect capabil să continue să funcţioneze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în situaţia în care în alte democraţii am fi asistat la criză politică şi alegeri anticipate. Eficienţa a bătut însă responsabilitatea.

Or, a crede că un parlament devine automat mai responsabil dacă rămâne fără membri sau fără camere este la fel de raţional ca a crede că o livadă produce automat mere mai dulci dacă tai o parte din copaci.

Pro sau contra lui Basescu ? Nu.

Cu talentul sau binecunoscut de-a surprinde pe toata lumea, Traian Basescu a dirijat dezbaterea publica intr-o directie care ii e prielnica. Folosind una dintre prerogativele sale constitutionale – cea de-a initia un referendum – a lansat o tema foarte populara pentru viitoarea campanie prezidentiala, obligandu-si viitorii adversari sa se pozitioneze in functie de aceasta. Partizanii sai isi freaca mainile de bucurie, dar cand e vorba de explicatii, vorbesc foarte serios de reforma statului promisa de presedinte si de guvernele care n-au intreprins nimic in aceasta directie. Si, pentru a justifica suprapunerea referendumului cu alegerile prezidentiale, vorbesc si de reducerea costurilor de organizare in aceasta perioada de criza. De partea celalata a ringului opozantii presedintelui sunt nemultumiti. Si replica spunand ca Traian Basescu foloseste aceasta metoda ca sa acopere faptul ca majoritatea dorita de el a esuat citand exemplele din justite, salarizare, invatamant si asa mai departe.

Care e tabara in care ar trebui sa ne inrolam in numele binelui universal ? Sa le analizam argumentele. Cele din tabara prezidentiala nu stau in picioare. Pentru reducerea numarului de parlamentari exista o formula cu zero costuri: o solicitare adresata premierului Boc pentru a modifica o lege. De exemplu prin asumarea raspunderii, daca majoritatea parlamentara nu pare suficient de hotarata sa aplice o masura atat de populara. Cat despre trecerea la parlamentul unicameral, aceasta presupune in fine organizarea unui referendum de revizuire a Constitutiei, cu costurile aferente. Dincolo de aceasta, presedintele nu se poate situa permanent in afara grupului “politicienilor”, el face parte dintre ei si are unul dintre apropiati in fruntea executivului.

Tabara anti-prezidentiala uzeaza la randul ei de argumente subrede. Traian Basescu e acuzat de esecul reformelor din diverse domenii, dupa ce aceiasi acuzatori au incercat sa-l destituie fiindca se amesteca in treburile guvernului. Este acuzat ca n-a folosit calea legislativa normala pentru aceasta reforma, dar aceiasi acuzatori il numesc pe Emil Boc premier-marioneta care actioneaza la ordinele unui presedinte aflat la limita Constitutiei.

Ramanem asadar in afara ambelor tabere ? E grav ? Nu, mai ales daca profitam de acest lucru pentru a analiza situatia incercand sa facem abstractie de actorii politici in cauza. Daca uitam de Traian Basescu si de subiectul practic consensual al reformei propuse, trebuie sa spunem ca dreptul de-a organiza un referendum in timpul unei campanii electorale, a fortiori in ziua votului unor alegeri la care participa initiatorul, este de natura de a-i acorda acestuia un avantaj. Nu e echitabil si daca tot se modifica Constitutia intr-o buna zi ar fi bine sa se acorde atentie si acestui subiect. Venind insa vorba de modificarea Constitutiei, aceasta se poate produce doar printr-un … referendum, care nu e valabil decat daca se prezinta la vot jumatate plus unu dintre alegatori. In conditiile in care acestia din urma au in ultima vreme tendinta de-a nu se prezenta la vot in asemenea proportii, si daca refuzam artificiile de genul celui utilizat azi de Traian Basescu, sau urnele mobile patentate de Adrian Nastase in 2003, singura solutie ramane modificarea legii referendumului.

Iar daca tot vorbim de modificarea Constitutiei, manevra evident electorala a lui Traian Basescu ar trebui si inteleasa si in aceasta cheie. Daca presedintele are un rol decorativ, asa cum sustin unii opozanti ai celui actual, atunci la ce bun toata tevatura legata de alegerile prezidentiale ? Manevrele lui Basescu, diatribele lui Antonescu, gogosile lui Geoana ? Despre ce ar trebui sa le vorbeasca electorilor cei trei candidati, oamenii cei mai importanti, provenind din cele mai mari partide ? Despre abilitatea lor de mediatori, sau despre problemele de interes national ?

Va trebui la un moment dat, cat de curand, sa stabilim niste reguli care sa clarifice toate aceste probleme si sa faca tara guvernabila. Nu pentru Basescu, nici impotriva lui, ci pentru viitor. Nu prin ordonante de urgenta, nici prin referendumuri sau asumarea repetata a raspunderii. Ci, asa cum se intampla prin alte parti, cu o majoritate stabila care sustine un executiv condus de un presedinte sau un premier, validat prin vot.

Dezincriminarea consumului de droguri, un caz şi două observaţii

Ca paranteză, titlul e pentru evitarea unui “om de paie”, evitarea falsificării faptelor care intră în dezbatere. Comisia prezidenţială discută despre dezincriminarea consumului, nu despre “legalizarea drogurilor”, orice va fi însemnând această din urmă expresie.

“Propuneri privind limitarea consumului de droguri ilegale, a prostituţiei şi răspândirii infecţiei cu virusul HIV:

Dezincriminarea consumului de droguri (nu a traficului!) pentru a aduce la „suprafaţă” consumatorii. Recent s-au deschis în multe oraşe ale ţării (Braşov, Bacău, Galaţi, Hunedoara, Brăila, Iaşi, Bucureşti) magazine care vând produse etnobotanice ce au acelaşi efect ca drogurile ilegale uşoare şi efectele lor sociale nu par a fi vizibile. Consumul de droguri trebuie descurajat dar cu diferenţele de rigoare între drogurile uşoare şi drogurile tari, în special cele injectabile precum heroina care au efecte negative devastatoare. Incriminarea consumului produce efecte secundare grave precum refolosirea seringilor care conduce la transmiterea unor boli grave”

(Riscuri şi inechităţi sociale în România, sinteza raportului)

Raportul citează argumente pentru, haide să vedem acum şi o opinie împotrivă venită din partea dlui deputat Brătianu. Pentru început trebuie să spun că afilierea lui partizană nu e relevantă, pentru că nu avem din partea dlui Brătianu o “opinie politică” de tipul “Huo Băsescu!”, adică genul de bruiaj care trebuie filtrat pentru a putea dezbate aşa cum trebuie. Dl deputat exprimă o părere personală şi sinceră, precum şi o mărturie directă. Cine ar fi mai potrivit să dezbată despre modul în care statul ar trebui să se ocupe de droguri decât cineva care a asistat direct la efectele consumării lor? Spune dl Brătianu:

‘În familie am avut oameni care s-au drogat. Fiii mei s-au drogat timp de patru ani de zile şi au început cu marijuana. Eu eram divorţat, iar ei câştigau foarte mulţi bani, acum 15 ani, câte 1500 de dolari şi s-au apucat de treaba asta’, a povestit deputatul. Bazându-se pe experienţa cu cei doi fii ai săi, Alexandru şi Andrei, deputatul a atras atenţia că marijuana creează dependenţă şi e primul pas spre droguri mai puternice.

‘Ei fumează în grup şi la un moment dat unul spune: Gata, pe asta am încercat-o, hai să încercăm ceva mai tare’, a relatat deputatul Brătianu, adăugând că fiii săi au scăpat de problema drogurilor doar printr-o minune, cu ajutorul bisericii. Matei Brătianu a spus hotărât că nu ar vota un proiect de lege care ar duce la legalizarea drogurilor uşoare. Din punctul lui de vedere, acesta ar fi primul pas spre o escaladare a problemei drogurilor în România şi nu stoparea consumului.”

(Evenimentul Zilei)

Există cu siguranţă o problemă a tranziţiei de la droguri uşoare şi mai puţin problematice la unele tari şi devastatoare, există un număr de consumatori de droguri puternice care au început prin a trage un fum. E drept că dacă două evenimente se produc unul după celălalt asta nu reprezintă o dovadă că primul e cauză şi al doilea efect. Dar la fel de adevărat e că fenomenul trebuie măsurat şi luat în considerare atunci când s-ar pondera avantajele şi dezavantajele dezincriminării consumului de droguri.

Bun, pe de altă parte pot deduce câte ceva din afirmaţiile dlui deputat, afirmaţii de a căror sinceritate nu mă îndoiesc: problema de familie pe care o descrie nu s-a petrecut într-o vreme sau într-o ţară în care consumul de droguri să fi fost, în orice fel, liberalizat. Acum 15 ani consumul de droguri era la fel de incriminat ca şi acum, iar asta nu pare să-i fi împiedicat pe cei doi fii ai săi să se apuce şi să se ţină patru ani de el. De asemenea, nici soluţia la problemă nu pare să se fi bazat, în orice fel, pe coerciţia legii sau a statului. Dl Brătianu nu spune că fiii săi s-au lăsat de droguri pentru că şi-ar fi dat în fine seama că încalcă legea. Miracolul de care vorbeşte deputatul PSD nu l-au făcut sau încurajat, în orice fel, procurorii.

Să fim bineînţeleşi, nu iau o parte sau alta în această dezbatere, aşa cum am spus fac doar două observaţii. Subiectul acesta, subiectul general al comportamentelor pe care statul ar trebui să le incrimineze este prea complicat şi sensibil încât să fie expediat prin una două observaţii, şi cu atât mai puţin prin lozinci şi “oameni de paie”.

Că veni vorba de asta, o ultimă observaţie e apropo de articolul din Evenimentul Zilei, exemplu de stricăciune de presă. Autoarea simte nevoia să amestece informaţiile cu opinia ei legată de motivele pentru care apare acest raport; iar titlul este “Un deputat PSD spune NU drogurilor”. Măi să fie, dar cine anume spune DA drogurilor? Adică, dacă persoana cu pricina nu înţelege ce înseamnă o falsă dilemă, eu pot să spun NU unui astfel de articol scris cu piciorul fără să cer în acelaşi timp ca autoarea să facă puşcărie.

Jungla legii: delegare legislativă, studiu de caz

Scriam în articolul trecut că delegarea legislativă este un lucru inevitabil. Fiecare domeniu are nevoie de atâtea norme, şi într-un asemenea de grad de detaliu, încât parlamentului i-ar fi imposibil să le dezbată şi adopte pe toate. În ce priveşte detaliile, adesea chestiuni foarte tehnice, nici nu ar fi de dorit să o facă – e o sarcină pentru experţi. Prin urmare parlamentul, fără să renunţe la prerogativa de legiferare, deleagă o parte din sarcină altor instituţii. Delegarea legislativă are, în principiu, doi paşi: parlamentul reglementează domeniul la nivel general, apoi deleagă altor instituţii sarcina de a completa detaliile. Asta e pe scurt, teoria. Haide să vedem, pe exemplul ordinului emis de dna Andronescu, cum arată practica din sistemul nostru, şi care sunt diferenţele faţă de teorie; cei 3 paşi în care principiul delegării legislative ajunge să fie “stricat”.
Continue reading Jungla legii: delegare legislativă, studiu de caz

Jungla legii: delegarea legislativă la ordin

Primul articol din ordinul emis de dna Andronescu e formulat aşa:

“Art1. Detaşarea în interesul învăţământului pentru funcţiile de conducere în învăţământul preuniversitar de stat neocupate prin concurs se realizează prin ordin al ministrului educaţiei şi cercetării, la propunerea consiliului de administraţie al inspectoratului şcolar.”
(Ordin MECI 5139/2009)

E destul de clar ce avem aici: enunţul unei reguli generale privind funcţionarea, într-un anumit aspect, a unei autorităţi publice. Este normat modul în care se vor face detaşările în interesul învăţământului pentru posturi neocupate prin concurs. Ordine ulterioare date de acelaşi ministru, ordine specifice privind detaşări de directori de şcoală îşi vor găsi în acest ordin temeiul… temeiul legal. Nu văd cum aş putea ocoli termenul. O regulă generală privind funcţionarea unei autorităţi publice reprezintă o lege. Iar, conform Constituţiei, unica autoritate legiuitoare a acestei ţări este Parlamentul, nu Guvernul şi cu atât mai puţin vreunul dintre ministere.

Puţină teorie. Parlamentele şi congresele de oriunde nu îşi pot propune să adopte legi care să reglementeze orice instituţie şi orice situaţie. Cum ar fi ca regulamentele interne din orice primărie sau şcoală sau spital să trebuiască să fie stabilite printr-o lege dată de parlament? Cum ar fi ca fie şi cel mai mic detaliu tehnic al unei reguli generale să treacă prin dezbatere parlamentară? O astfel de sarcină ar fi peste putinţa oricărei instituţii. Soluţia necesară pentru o astfel de situaţie o reprezintă ceva ce se numeşte delegare legislativă.

Constituţia noastră face extrem de confuză această discuţie, pentru că defineşte cu aceeaşi expresie situaţia în care parlamentul cedează guvernului, în anumite domenii şi cu anumite restricţii, putere legislativă deplină. E vorba de ordonanţele simple şi, în special, cele de urgenţă. Or, această definiţie explicită din constituţia noastră e un caz special al definiţiei generale: avem delegare legislativă ori de câte ori o lege dă dreptul unei instituţii alta decât parlamentul să adopte norme cu caracter general.

Delegarea legislativă, cum spuneam, există şi în democraţii mai aşezate. La fel cum există acolo o dezbatere privind avantajele şi dezavantajele ei, limitele în care se poate face, şi modul în care poate fi controlată. La noi această discuţie lipseşte cu desăvârşire. Probabil din cauză că, atunci când expresia apare în dezbatere, apare cu înţelesul ei constituţional; iar ordonanţele simple şi cele de urgenţă pun şi ele probleme serioase. Din păcate, în lipsa unei minime preocupări publice, practica delegării legislative – împuternicirea dată altor instituţii să adopte norme generale – a devenit o altă problemă foarte serioasă. Ordinul dnei ministru Andronescu e un bun exemplu.

Un ministru în afara guvernului

Am scris la începutul lunii un articol în care argumentam că guvernul Boc trebuie să adopte, în domeniul Educaţiei, legea susţinută de titularul postului ministerial. Argumentul meu era foarte simplu: ministrul e responsabil de domeniul respectiv, legile adoptate trebuie să aibă susţinerea lui. Nimeni nu poate fi făcut responsabil pentru un domeniu care merge după reguli făcute de alţii. Cât timp dna Andronescu e ministru, e de neconceput ca guvernul să adopte alte legi decât cele susţinute de ea. Pe de altă parte, acest principiu al solidarităţii şi colegialităţii merge în ambele direcţii. Or, câteva acţiuni din ultimele zile ale ministrului Andronescu ar trebui să o facă incompatibilă cu calitatea de membru al acestui guvern.

Pe scurt, a început cu episodul caragialesc al unei prevederi pierdute. Pe drumul dintre guvern şi parlament, legea educaţiei a suferit câteva modificări, una dintre ele fiind că a dispărut un articol care interzicea persoanelor cu funcţii de demnitate publică să fie în conducerea universităţilor. O prevedere de bun-simţ, care elimina un conflict de interese. Ministrul dă vina pe Secretariatul General al Guvernului (cel care a făcut legătura între minister şi parlament) – acesta la rândul său spune că varianta greşită ar fi venit la ei de la minister. Nu putem stabili cu siguranţă adevărul, e de notat, doar, că dna Andronescu este, în acelaşi timp, şi demnitar şi rector universitar.

După aceea a venit altă boacănă. În deplin dezacord cu ideea de descentralizare şi depolitizare din legile proaspăt adoptate, dna Andronescu a venit cu un ordin ministerial care permite schimbarea de la centru a directorilor şi inspectorilor din învăţământul preuniversitar. Premierul se vede pus în situaţia de a-i cere public să nu-l aplice, celălalt lider al majorităţii parlamentare (şi şeful de partid al dnei Andronescu) face la fel. În fine, Hotnews ne informează astăzi că dna Andronescu refuză să răspundă şi la adrese oficiale din interiorul guvernului. Menţinerea ei în post, în aceste condiţii, este de neconceput – ar fi primul pas spre dizolvarea din punct de vedere politic şi funcţional a acestui guvern.