Jocul politic al dlui Patriciu, pseudo-patriarhul liberal

“Liberalul Dinu Patriciu a declarat, sâmbătă seară, la Realitatea TV, că preşedintele PSD Mircea Geoană are un spirit liberal care se ascunde sub eticheta social-democrată, e comparabil cu Tony Blair şi în opinia sa ar fi potrivit ca prim-ministru în cazul în care Crin Antonescu ar fi preşedinte.

Întebat dacă e posibil ca Antonescu, ajuns preşedintele României, să-l pună pe Mircea Geoană premier ca o compensaţie pentru faptul că împreună au pornit lupta împotriva statului autoritar şi al lui Traian Băsescu, Patriciu a spus că nu se pricepe la jocul politic.”
(Mediafax)

După genul acesta de declaraţie s-ar zice că dl Patriciu nu-şi mai încape în hainele de simplu adept al unei filosofii politice. Nu, marele om de afaceri e cuprins de un sentiment de-a dreptul religios, se comportă ca un papă al liberalismului mioritic. E atât de plin de doctrina cu pricina încât poate să-i consacre şi pe alţii la ea. În cea mai mare solemnitate posibilă, adică în direct la televizor, dl Patriciu l-a uns pe liderul PSD ca liberal sadea, şi l-a văzut premierul potrivit pentru un eventual preşedinte Crin Antonescu. Dar, ca într-un banc, cel cu fapta bună a lui Bulă care s-a chinuit teribil să treacă o bătrână strada, dl Geoană nu pare să aprecieze câtuşi de puţin bunăvoinţa cu care magnatul petrolier vrea să-l vadă traversând spectrul politic. La fel, nici dl Antonescu nu pare chiar deloc încântat de sugestia atât de binevoitoare făcută de prietenul său politic apropo de opţiunea pentru premier.

Sunt însă două motive pentru care episodul nu e o glumă şi nu trebuie expediat rapid, ca parte a serialului obositor de campanie electorală tabloidă. Două afirmaţii face dl Patriciu, două tuşe într-un auto-portret: e adeptul sincer şi entuziast dar cam naiv al unei doctrine; omul care vede spiritul liberal din spatele etichetelor dar care nu se pricepe la jocul politic. Două imposturi.

Prima, şi cea mai gravă, din punctul meu de vedere, este cea care-l face pe dl Patriciu liberal. Aşa cum am mai spus, şi n-am să obosesc să mai spun, doctrina politică susţinută în mod constant şi relativ consistent de magnat este o formă vagă de corporatism, pledând pentru o relaţie specială între stat şi marii oameni de afaceri cum e el însuşi.

A doua impostură este imaginea de nepriceput la jocul politic. E atât de uşor să-l crezi când spune asta, mai ales după afirmaţia anterioară, care aduce atât de mult a gafă. Dar afirmaţia nu este deloc o gafă, e chiar parte a unui joc politic pe care îl face “nepriceputul” Dinu Patriciu.


E o greşeală comună să consideri că, dacă un număr de oameni se alătură într-un singur efort, atunci toţi fac asta dintr-o singură cauză sau pentru un singur scop. Împotriva preşedintelui Traian Băsescu s-au alăturat un număr de oameni publici, dnii Geoană, Antonescu, Patriciu şi Iliescu printre alţii. Dar, dacă scopul dlui Geoană este să devină preşedinte, scopul colegului său de partid Ion Iliescu este altul. De altfel, fostul preşedinte l-a spus foarte clar: “prioritatea noastră este înfrângerea lui Traian Băsescu”. Evident, ca să ajungă preşedinte şi Mircea Geoană trebuie să-l înfrângă pe actualul titular al postului, dar ceea ce este pentru el un mijloc, pentru alţii care îi sunt alături este un scop, scopul principal, scopul unic. Diferenţa ar putea părea irelevantă, dar e departe de a fi aşa ceva. S-a văzut cât se poate de clar odată cu episodul desemnării “candidatului opoziţiei” în persoana dlui Johannis. Puţină lume şi-a pus întrebarea de ce s-a alăturat partidul dlui Geoană acestui demers; asta pentru că puţină lume şi-a dat seama în ce măsură propunerea îl pune în dificultate chiar pe dl Geoană. Nu doar pe candidatul Geoană, ci şi pe un viitor preşedinte Geoană. Odată ce guvernul Johannis ar fi învestit, acesta ar fi în aceeaşi situaţie ca un viitor preşedinte Băsescu, adică lăsat fără posibilitatea de a influenţa componenţa şi agenda politică a guvernului. Cum se explică atunci sprijinul dat de PSD pentru dl Johannis? Se explică aşa cum spuneam mai sus: pentru liderii PSD care-l secondează, oameni ca dl Iliescu sau Năstase, scopul este înfrângerea preşedintelui Băsescu, nu un mandat efectiv de preşedinte pentru dl Geoană.

Or, ceva absolut similar cred că avem şi în episodul de faţă. Dl Antonescu candidează cu scopul de a ajunge preşedinte, liderul PNL caută să obţină o poziţie cât mai bună pentru partidul său pe scena politică. Astea sunt scopurile, iar pentru ele dl Antonescu şi PNL nu trebuie să apară prea apropiaţi de PSD şi de candidatul lor. Pentru dl Patriciu, în schimb, scopul este înfrângerea cu orice preţ a dlui Băsescu. Dacă dl Geoană e cel care intră în turul doi atunci alegătorii dlui Antonescu trebuie convinşi să vină şi să-l voteze. Acesta e jocul politic din pricina căruia dl Patriciu a descoperit “spiritul liberal” din spatele etichetei lui Mircea Geoană, din pricina căruia vorbeşte de tandem între dl Antonescu şi principalul său contra-candidat din turul I.

Păcăleala dlui Băsescu cu "majoritatea netransparentă"

Rep: Deci inteleg asa, cei care au negociat cu UDMR, pentru ca el a fost cheia in dezbaterea motiunii de cenzura au gresit. Vorbim de Blaga, Videanu.
T.B: Hai sa spunem altfel, n-as vrea sa va spun nume. Hai sa spunem ca au fost pacaliti.

Rep: Pacaliti? Oameni cu experienta politica atat de mare, pacaliti?
T.B: Uite ca se mai intampla si asa ceva.

Rep: Nu va cred.
T.B: Va rog sa ma credeti.

Rep: Nu va cred deloc.
T.B: A fost unul din argumentele pe care mi l-au adus, ca vor avea voturile UDMR-ului.

Rep: Ca tot vorbim despre asta, e adevarat ca la intalnirea de marti seara cu liderii PDL i-ati mustruluit putin?
T.B: Nu. Dar am discutat amical, asa cum discutam din ’90 si…”

(Hotnews, “Discuţia de luni” cu Traian Băsescu)

Ahaaa, deci am înţeles acum cum a venit treaba cu “trădarea” UDMR, pe care o reclamau cei de la PD-L. S-ar zice că ceva lideri dintr-o parte negociaseră ceva cu ceva lideri din cealaltă… dar la vot a ieşit altceva. Cine şi ce anume s-a negociat, nu ştim – mă refer la public. De fapt, nu ştiam să fi avut loc o astfel de negociere, dacă nu ar fi fost păcăleala asta poate nici nu am fi aflat.

Şi aici vine în mod natural o întrebare pentru dl preşedinte, pentru că ştiu că s-a pronunţat de mai multe ori, chiar vehement, împotriva “majorităţilor netransparente” care ar susţine guvernul, ultima oară chiar în urmă cu câteva zile pentru a respinge o anumită candidatură: ce anume au negociat respectivii lideri PD-L, dacă nu o susţinere netransparentă pentru guvernul Boc? În ce mă priveşte, dacă aşa stau lucrurile, nu pot decât să aplaud această păcăleală servită de UDMR: astfel de susţineri făcute fără ştiinţa publicului se fac adesea şi împotriva intereselor lui.

În fine, altă întrebare pentru candidatul PD-L: cam de câte ori trebuie să rămână alde Blaga sau Videanu de păcălici înainte să plece de la conducerea partidului?

COMPLETARE: Citind asta, trebuie să admit că m-am înşelat cel puţin când am spus că nu ştim de existenţa unor astfel de negocieri. N-am ştiut eu, dar întâlnirile au fost publice. Citind mai departe ştirea aflăm şi că PD-L s-ar fi înţeles să coopteze Uniunea într-un nou guvern contra susţinerii la moţiune … dar aflăm pe surse. Or, transparentizarea majorităţii nu se face astfel. Se face prin declaraţii publice şi detaliate ale politicienilor în cauză. Că pe surse ştiam şi că PNL s-a înţeles cu PSD să susţină guvernul Tăriceanu II, de altfel i-am şi văzut făcând-o, dar asta n-a făcut – cel puţin în discursurile prezidenţiale, şi pe buna dreptate – ca înţelegerea respectivă să fie mai transparentă. Am aflat ulterior doar câteva din detaliile ei, ocazie cu care am avut încă un exemplu legat de nocivitatea unor astfel de înţelegeri confidenţiale.

Pot doar să speculez de ce, dacă într-adevăr asta a fost înţelegerea între cele două partide, liderii ei nu au ales să iasă cu ea în public. Dacă aşa ar fi stat lucrurile poţi fi sigur, nu doar că articolul acesta nu ar fi fost scris, dar că UDMR şi-ar fi auzit destule aici pe blog, căci am acuzat constant vinovaţii de ruperea unor înţelegeri publice făcute între partide. Pentru înţelegerile de care aflăm pe surse, însă, nu văd de ce aş proceda la fel, din contră.

Să privim cu calm isteria de campanie

Dacă te uiţi la declaraţiile partizane, dintr-o parte sau dintr-alta, s-ar zice că sistemul nostru politic e pe cale să facă implozie, să se dezintegreze, să facă prăpăd în cale. În calitate de consumator de ştiri, analize şi opinii politice aş putea să ridic din umeri: sunt capabil să “tai sonorul” unor astfel de mesaje, să nu mă mai uit atâta în gura lor, cum îmi spunea un prieten. În schimb, din punctul de vedere al interesului public mi se pare o mare problemă cu propagarea acestui discurs alarmist până la extrem, o problemă care urmează morala poveştii cu Petrică şi lupul. Dacă strigăm, sau dacă tolerăm prea uşor genul acesta de strigăte disperate cu “călcarea constituţiei”, “lovitură de stat” şamd. la orice gest normal făcut dintr-o parte sau alta, atunci riscăm ca în momentele în care politicienii, sau alte categorii, vor fi în situaţia de a face într-adevăr astfel de abuzuri, să ne pomenim că semnalele de alarmă nu mai sunt crezute de public.

Vreme de trei articole am explicat, şi eu şi Mih, care sunt cauzele actualului impas de pe scena politică. E un impas al cărui efect, până una alta, pare menţinerea guvernului Boc în interimat vreme de încă o lună-două, până după alegeri. Altfel decât în opinii partizane, de genul celor pomenite mai sus, mari amatoare ale termenului “dezastru”, mă îndoiesc că cineva se poate plânge în mod rezonabil de acest efect. Asta cu atât mai mult cu cât guvernul Boc, spre deosebire de precedentul creat de Tăriceanu II, se pare că va respecta limitele interimatului şi nu va mai emite Ordonanţe simple sau de urgenţă; nici nu va mai iniţia legislaţie. Cu alte cuvinte, avem în acest fel şi un moment de respiro oferit parlamentului să îşi treacă legile proprii.

În rest, există un conflict pe scena politică dar, trebuie zis şi aplaudat (da, chiar aşa!), acest conflict se desfăşoară în limitele constituţionale. Ultimul act este declaraţia (nb!, nu hotărârea) parlamentului privind susţinerea candidatului Klaus Johannis la funcţia de premier. Joness de La Colţu’ Străzii face o trecere în revistă a reacţiilor furibunde stârnite în tabăra prezidenţială de acest act al parlamentului; ce aş comenta la articolul cu pricina e faptul că se pot compila la fel de bine reacţii perfect similare şi din tabăra adversă, la acte aflate, din nou, perfect în limita constituţiei.

Parlamentul are tot dreptul să adopte declaraţii, acestea – aşa cum afirmă de altfel chiar şi cei care le-au adoptat, nu au greutate juridică, preşedintele poate să le răspundă la fel. Dacă şi când premierul desemnat va cere votul de încredere al parlamentului, acesta are tot dreptul să-l refuze, şi în acest fel guvernul Croitoru nu va putea fi învestit. Preşedintele are tot dreptul să nominalizeze alt candidat. Parlamentul are tot dreptul să-l refuze şi pe acesta. Preşedintele are tot dreptul să declanşeze un referendum consultativ privind reforma parlamentului. Parlamentul are tot dreptul să-l avizeze negativ. Aici se pot face distincţiile de care vorbeam mai sus: parlamentul are tot dreptul să-l avizeze negativ, nu e niciun abuz. Abuz ar fi în schimb să încerce să blocheze sau să saboteze desfăşurarea lui. La fel, preşedintele are tot dreptul să iniţieze un referendum consultativ; rezultatele lui, însă, conferă doar legitimitate politică unei iniţiative, juridic ele nu obligă parlamentul la nimic. În clipa în care strigăm “abuz” la orice gest al unui actor politic cu care nu suntem de acord (iar eu personal sunt în dezacord pe fond cu multe din gesturile pomenite mai sus), riscăm ca aceste graniţe, între ceea ce e normal şi ceea ce e abuziv, să fie şterse în dezbaterea publică.

În fine, o surpriză neplăcută am avut zilele trecute din partea Coaliţiei pentru o Guvernare Curată, care s-a înscris în mod cu totul neaşteptat în corul acesta de isterie partizană. Astfel, respectiva grupare de organizaţii ale societăţii civile consideră că desfăşurările ultimelor zile pun în pericol statul de drept (care, şi cum anume?) şi solicită, citez,

“tuturor celor care au autoritatea si mijloacele sa intervina pentru a preveni urmatoarele:
1. Orice forma de act politic radical, cum ar fi dizolvarea Parlamentului. (…) “

Nu pot să cred că citesc aşa ceva. Ce anume înseamnă “act politic radical” în accepţiunea acestor organizaţii? Prin ce logică ciudată am ajuns să privim alegerea unui nou parlament drept un factor menit să pună în pericol statul de drept?? Am spus că interimatul guvernului Boc nu mi se pare o problemă, trebuie să adaug că spun asta doar în măsura în care acest interimat, şi acest conflict politic, nu se va perpetua şi după un ciclu de alegeri pentru preşedinte şi, dacă e cazul, şi pentru parlament. În orice sistem democratic parlamentar, soluţia finală pentru conflictul politic sunt alegerile; opţiunea politică a electoratului, mandatul oferit de aceştia, trebuie respectat de toate instituţiile. Cum de a ajuns soluţia democratică să fie considerată o problemă pentru statul de drept?

Justiţia noastră e pe lună (episodul VII, cu S.O. Vântu)

Sorin Ovidiu Vântu fusese trimis în judecată în 2005 pentru fals în declaraţii şi uz de fals în legătură cu constituirea Băncii Internaţionale de Dezvoltare. Traseul complet lipsit de glorie al acestui dosar s-a finalizat ieri: Curtea de Apel Bucureşti a decis că faptele s-au prescris. Cu alte cuvinte, pentru cei nefamiliarizaţi cu acest termen, a trecut prea mult timp de la producerea acestor fapte şi în acest fel statul şi-a pierdut dreptul de a le mai urmări şi condamna penal. Până la acel moment, scorul condamnări vs. achitări fusese 2-1, Curtea de Apel a decis ieri că tot efortul acesta, şi de judecată şi de timp şi de bani (publici şi privaţi) a fost în van. Nu mai contează ce s-a judecat, a trecut prea mult timp ca să se mai facă dreptate. Nu condamnările şi achitările au fost esenţiale pentru deznodământ, ci chestii gen cereri de recuzare, cereri de suspendare, absenţe, excepţii de neconstituţionalitate etc. SOV a fost citat cu mandat de aducere, a fost amendat de vreo trei ori pentru că ar fi dat “dovada de rea-credinta in exercitarea drepturilor sale procesuale”. Mă gândesc cum trebuie să fi râs pe sub mustaţă dl Vântu plătind aceste amenzi, amenzi la capătul cărora era prescrierea unor inginerii financiare cu sume de câteva ordine de mărime superioare. Mai trebuie să reamintesc că proiectul de lege care lăsa procesele să se desfăşoare şi după o excepţie de neconstituţionaliate a fost respins în primăvară (şi) prin votul PSD.

În fine, aş fi vrut atât de mult să văd o umbră de protest măcar din partea magistraţilor nevoiţi să ia parte la o asemenea farsă deplorabilă.

(episodul anterior)

O poveste cu prinţi, candidaţi la-mpărat şi crize rele

“Erati constient ca daca semnati numirea d-lui Johannis se termina cu criza politica si aveam un Guvern care putea sa intre imediat la lucru. ”

Afirmă unul din interlocutorii dlui Băsescu de pe Hotnews, ca parte a unui reproş. Acum, eu citesc doar afirmaţia, nu am cum să ştiu cine e autorul ei. Dacă e vorba de unul din purtătorii de mesaj ai partidelor opuse preşedintelui, atunci felicitări, îşi face treaba foarte bine. E posibil, totuşi, să fie cineva care afirmă sincer aceste lucruri, convins de adevărul lor. Iar dacă aşa stau lucrurile, merită să expun aici genul de analiză care ar duce la o astfel de concluzie:

“A fost odată ca niciodată o fetiţă foarte cuminte, şi mama ei îi făcuse cadou o scufiţă…”

… scuze, am greşit analiza. Reluăm:

“A fost odată ca niciodată un candidat Roşu la împărat, deştept, frumos şi viteaz. Mai era şi candidatul Galben (sau Lila?) la împărat, care era şi el harnic, viteaz şi bun la suflet. În timpul acesta oamenii erau îngroziţi de Criza cea rea care bântuia prin ţară. Candidatul Roşu şi cel Galben nu ştiau cum să lupte cu criza şi asta le întuneca zilele şi lumina nopţile, nelăsându-i să doarmă. Deodată, dintr-un ţinut foarte îndepărtat, apăru zâmbind prinţul Klaus, care era şi el alea-alea. Cei doi candidaţi i-au recunoscut imediat valoarea, şi i-au promis fiecare partidul de soţie şi jumătate din împărăţie dacă îi scapă de criză. Iar prinţul, zâmbind, a acceptat. Singura problemă era că împărăţia nu era încă a lor de dat, ci era a lui Portocaliu-Împărat, chel şi arţăgos. Prin urmare, Candidatul Roşu şi cel Galben la-mpărat au aruncat după el cu oglinzi fermecate, piepteni şi alte imprecaţii, până l-au convins să-l accepte pe prinţ. După care Klaus a băgat, zâmbind, Criza cea rea în pământ şi i-a tăiat toate capetele dintr-o lovitură. Şi toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi! Sfârşit.”

Cei care sunt mulţumiţi cu analiza de mai sus se pot opri din citit aici.


Lăsând poveştile la o parte, susţinerea de care se bucură dl Johannis din partea partidelor opuse preşedintelui nu are nicio legătură cu criza, şi nici cu iluzoriile sale calităţi de tehnocrat sau independent. Singura calitate care l-a propulsat pe dl Johannis în situaţia asta este imaginea foarte bună pe care o are. Din princina ei, şi a circumstanţelor, faptul că dl Băsescu îi respinge candidatura îi creează preşedintelui în exerciţiu o problemă serioasă de imagine, cu o lună înainte de alegeri. Pe scurt, prinţul Klaus e folosit de cei doi candidaţi ca armă împotriva lui Portocaliu-împărat, şi cam atât. Să fim bine-înţeleşi, politica e competitivă şi aplaud sincer inteligenţa acestei mişcări din partea lui Crin Antonescu; dar o aplaud pentru ceea ce e, o mişcare de campanie, o lovitură dată preşedintelui Băsescu.

Or, indiferent de alte lucruri care sunt încă neclare, un lucru poate fi spus clar încă de pe acum: pe 7 decembrie anul acesta imperativul înfrângerii electorale a dlui Băsescu va înceta să mai existe. Fie că va pierde în alegeri, fie că va câştiga un nou (şi ultim!) mandat, pentru dl Băsescu personal aceasta va fi probabil ultima bătălie electorală. Ce se va întâmpla atunci, în condiţiile în care primarul Sibiului va ajunge premier? Îşi pune cineva întrebarea asta? Haide să facem noi exerciţiul, nu e foarte greu. Dacă pe 6 decembrie dl Băsescu va câştiga un nou mandat sunt convins că PSD se va alinia cuminte împreună cu PNL în spatele premierului Johannis. Va fi o repetare a exerciţiului incomod pe care l-au făcut în 2007-2008 şi pe care au promis că nu-l vor mai face, dar care va fi singura cale de a-l bloca pe preşedinte să-şi desemneze premierul. Vom avea o guvernare fără un program clar, sprijinită de două partide care vor ajunge destul de rapid la rivalitate (peste 2 ani şi ceva avem noi alegeri parlamentare), cu o majoritate fragilă în parlament şi cu un preşedinte re-legitimat de electorat aflat în opoziţie. Asta să fie “soluţia” la criză? Nici măcar nu mai e basm, e de-a dreptul farsă. Iar acesta e scenariul bun, măcar avem repetarea unei situaţii pe care o ştim, pentru care suntem deja rodaţi, şi noi şi actorii politici ai crizei. Scenariul prost, din acest punct de vedere, este cel în care contra-candidatul său câştigă alegerile. Dacă cineva îşi închipuie că noul preşedinte Geoană şi PSD vor sta cuminţi pe margine şi vor aplauda guvernarea independentă a lui Klaus Johannis atunci îi sugerez insistent să citească analizele politice semnate de P. Ispirescu sau de fraţii Grimm. Altfel decât în cazul în care dl Johannis va accepta (zâmbind, probabil) să renunţe la acelaşi mandat pe care acum pare atât de dornic să-l obţină, vom asista la o nouă perioadă de coabitare preşedinte contra premier, fără să avem vreo garanţie, de exemplu una bazată pe precedent, cum o să decurgă acest conflict. Oricum, premisele lui se văd deja, chiar şi acum când candidaţii au tot interesul să păstreze imaginea de unitate. Plecând de la ipoteza că va câştiga preşedinţia, dl Geoană spune destul de clar că după 6 decembrie l-ar vrea pe marele luptător împotriva crizei, Klaus Johannis, trimis înapoi la Sibiu. Dl Antonescu, fireşte, nici nu vrea să audă de aşa ceva.

Pe scurt, desemnarea ca premier a dlui Johannis înainte de alegerile prezidenţiale, în condiţiile în care nu există niciun mecanism legal sau cutumiar de îndepărtare a lui din post după alegeri, nu face decât să pregătească o criză viitoare. Ştiu că amatorii de poveşti ar vrea să audă lucruri simple, gen “Băsescu cel cu crizele”, “conspiraţia parlamentarilor ticăloşi”, împăratul cel rău, prinţul cel bun etc.; ştiu că amatorii de partide sunt gata mereu să le servească poveştile astea. Analiza şi experienţa însă demonstrează un lucru simplu: criza politică vine din sistem, am evitat-o doar în perioadele în care preşedintele s-a înţeles cu premierul sprijinit de o coaliţie parlamentară fără un interes electoral imediat. E o ecuaţie pe care o s-o vedem aplicată şi pe viitor.

Normalitatea prost inteleasa

 Mai intai a fost o declaratie destul de ciudata a ministrului Nica despre o frauda electorala care se pune la cale pentru alegerile prezidentiale. Nimic socant in sine, atata vreme cat toate alegerile din 90 incoace au starnit suspiciuni, uneori pe buna dreptate. Afara poate de faptul ca dl. Nica este reprezentantul unui partid care s-a straduit de-a lungul timpului mai degraba sa ascunda fraudele decat sa le dea in vileag. Cert este insa ca putin timp dupa aceea ministrul de interne a fost rasturnat de un autobuz imaginar, fapt care a provocat un incediu pe scena noastra politica. Majoritatea s-a dezintegrat, guvernul a cazut, toate acestea pe fondul unor acuzatii reciproce de tradare, de iresponsabilitate, de politicianism si asa mai departe. Cei mai multi comentatori  sunt chiar mai drastici  in a-i acuza pe cei care, in opinia lor, se fac responsabili de actuala criza politica. In viziunea  dlui Tismaneanu bunaoara asistam la un   

” … Spectacol dezolant, exhibitionism isteroid  al unor oameni pentru care ideile sunt moneda calpa, valorile se confunda cu presul de sters picioarele, iar statul de drept este o gluma grotesca.”

Chiar asa sa fie oare ? Eu cred ca nu, dimpotriva consider ca tot ceea ce s-a intamplat in ultimele zile pe scena politica este normal. Ma grabesc insa sa precizez ca normalitatea nu este o notiune absoluta ci – dupa cum ii spune si numele – ea face referinta la niste norme in raport cu care judecam prin comparatie o stare de fapt. Daca ne referim la normele democratice ale unor tari precum Anglia, sau Franta (evocata de Doc in precedentul articol) atunci, pe buna dreptate, putem considera ca ne gasim intr-o situatie anormala.  Doar ca in tarile respective, regulile jocului politic – incepand cu cea de baza, textul Constitutiei – sunt foarte diferite. Ar trebui asadar sa analizam evenimentele recente in raport cu aceste reguli pentru a vedea daca ele sunt consecinte normale sau opera unor exhibitionisti isteroizi. Iata deci in cele ce urmeaza cateva dintre textele fondatoare ale democratiei noastre si implicatiile lor in ultimele evolutii politice. 

1. Sistemul de vot.  

Bazat pe principiul proportionalitatii, acesta a produs majoritati guvernamentale stabile atata timp cat partidul ex-comunist sub diferitele sale denumiri a pastrat influenta politica a fostului partid-stat. Ulterior insa  s-au succedat guverne cu sustinere minoritara, coabitari, aliante bazate pe partide balama, sau aliante contra naturii, cum este si cea din spatele fostei majoritati.  Principalul factor declansator al crizei actuale este dificultatea de-a forma o majoritate guvernamentala solida. Alianta intre cele doua partide mari nu poate fi durabila iar cele intre un partid mare si unul mic sunt in general ingreunate de pretentiile exagerate acestuia din urma (cazul UDMR-ului in negocierile actuale)  date de statutul de faiseur de roi. Prea putini sunt cei care admit ca aceasta situatie este normala in contextul unui sistem proportional. In Franta sistemului proportional din republica a IV-a instabilitatea guvernamentala era mai mare decat cea pe care o observam la noi. 

2. “Mandatul Presedintelui Romaniei este de 5 ani” (Constitutia Romaniei, art. 83)

Aceasta prevedere, introdusa in mod neinspirat in 2003, agraveaza instabilitatea de care vorbeam. Pe de o parte  coabitarea intre un presedinte si un premier din partide diferite este in aceste conditii mult mai probabila. Daca vrem sa ne raportam la normele democratice din Franta, trebuie sa tinem cont de faptul ca acolo s-a egalizat durata celor mandate  tocmai pentru a evita aceste coabitari. Pe de alta parte, alegerile prezidentiale in timpul mandatului parlamentar fragilizeaza coalitiile de guvernare. Liderii partidelor respective se afla in campanie unul impotriva celuilalt ceea ce face foarte dificila intelegerea la guvernare. Nu intamplator prima cadere prin motiune de cenzura a unui guvern s-a produs de abia acum. Atat PSD-ul cat si PNL-ul erau obligati sa provoace caderea guvernului fiindca, daca n-ar fi facut-o, ar fi dat un semn de slabiciune care le-ar fi anulat sansele pentru prezidentialele din noiembrie. Se poate vorbi la nesfarsit despre lipsa de responsabilitate a celor care au daramat un guvern in vreme de criza, in realitate acestia nu aveau alta solutie, decizia lor este asadar una  absolut normala. 

3. a. “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.” (Constitutia Romaniei, Art. 103)
3.b. “Presedintele Romaniei nu il poate revoca pe primul ministru” (Constitutia Romaniei Art. 107)  

Reteta pentru a crea un sistem politic care sa nu duca lipsa de evenimente precum actuala criza este cum nu se poate mai simpla : scrieti “Constitutie” deasupra celor doua articole de mai sus si vedeti ce se intampla. Inainte de-a la analiza impreuna, sa lamurim continutul articolului 103. In pofida diverselor discutii semantice din ultima vreme sensul sau este cat se poate de clar. Presedintele desemneaza primul ministru fara a fi obligat sa tina seama de propunerile partidelor din timpul consultarilor. Termenul de “consultare” are acelasi sens si in Constitutia Franceza de exemplu. “Majoritatea parlamentara” rezultata dintr-o coalitie ad-hoc  care ar dori un candidat propriu nu are sens legal decat atunci cand se voteaza in parlament. Iar daca in acel moment aceasta  se afla in contradictie cu presedintele se ajunge dupa cum e si firesc la alegeri anticipate. 

Sigur ca bunul simt spune ca presedintele ar trebui sa tina seama de propunerea unei majoritati ad-hoc. (Sa nu uitam  ca in 2004 acelasi presedinte a modificat o majoritate rezultata din alegeri printr-un procedeu similar). Motivul acestor actiuni este strict continut in articolele constitutionale sus citate. Ele ii acorda presedintelui un statut foarte ciudat : el are bagheta magica cu care transforma un politician oarecare in seful executivului dupa care isi pierde puterile in favoarea acestuia. Prin urmare, puterea politica pe care i-o garanteaza legea fundamentala este maximala inaintea alegerii primului ministru ceea ce inseamna  ca presedintele isi joaca de fapt  cariera politica in clipa in care procedeaza la aceste desemnari. Lesne de dedus de aici de ce presedintele NU putea sa-l numeasca premier pe Klaus Johannis. Sigur, motivatia cu FMI-ul n-a convins pe nimeni mai cu seama ca guvernul Boc nu s-a remarcat prin abundenta de specialisti in finante. Mai putin s-a vorbit despre adevarata cauza a refuzului lui Traian Basescu : ar fi anormal ca un presedinte in functie – oricare ar fi el – sa accepte un premier sustinut de opozitie cu o luna inainte de-a candida pentru un nou mandat. Daca ar face-o, ar diminua drastic miza alegerilor prezidentiale si implicit propria influenta politica.     Aceasta pentru  ca, chiar in conditiile in care ar castiga alegerile din primul tur, capitalul electoral astfel obtinut nu i-ar da dreptul la vreo decizie in privinta executivului. 

In concluzie, este inutil sa invocam in dezbatere bunul simt sau anumite cutume din alte tari democratice atata  vreme cat regulile jocului politic de la noi ii defavorizeaza pe cei care actioneaza ca atare. In exemplul francez, analizat de Doc in articolul precedent, regula este ca presedintele poate sa dizolve parlamentul. Faptul ca, in momentul alegerii unui nou presedinte premierul demisioneaza, este  o consecinta directa a acestei prevederi consitutionale si nu a vreunei reguli nescrise de buna purtare. Revenind la politica autohtona, daca normalitatea din prezent nu ne place, aceste reguli trebuie schimbate. Daca nu ne plac conflictele intre doua entitati care impart puterea executiva, trebuie facut in asa fel incat puterea executiva sa fie exercitata doar de una. Iar cand nu este posibil trebuie prevazuta rezolvarea rapida a conflictelor, prin alegeri. Este limpede ca in  absenta oricarei revizuiri asteptam degeaba vreo schimbare esentiala si ramanem cu un sistem politic demn de Farfuridi. 

Despre cutumele inexistente şi vina exagerată a Constituţiei

Franţa a cunoscut trei guverne de coabitare de la instaurarea celei de a cincea republici. Fiecare a fost numit la capătul unui scenariu similar: 1. alegerile parlamentare produc o Adunare Naţională care are o majoritate opusă politic preşedintelui în exerciţiu; 2. premierul demisionează; 3. preşedintele numeşte în postul de premier pe liderul partidului câştigător în alegerile parlamentare, sau propunerea făcută de acesta. Nu există un caz în care alegerea unui preşedinte opus politic majorităţii parlamentare şi guvernului să fi dus la coabitare, asta dintr-un motiv simplu: preşedintele francez poate dizolva parlamentul când doreşte; de fiecare dată când s-a aflat în situaţia descrisă mai sus, preşedintele a dizolvat imediat parlamentul iar alegerile au produs o majoritate favorabilă lui. Avem alt caz semnificativ pentru discuţia noastră: premierul de Villepin a demisionat în ultima zi a mandatului dlui Chirac, astfel încât preşedintele nou ales să poată lucra imediat cu un guvern numit de el.

Luaţi la purecat Constituţia Franţei, căutaţi acolo un singur articol care să justifice – nu, să oblige astfel de episoade. N-o să găsiţi aşa ceva. N-o să găsiţi un cuvinţel spus despre coabitare, nicăieri nu scrie că preşedintele are alte atribuţii după alegerea unei Adunări Naţionale sau ceva asemănător. Prevederile privind primul ministru sunt extrem de simple: e numit de preşedinte, punct. Fără condiţionări, fără consultări cu partidele, fără învestitură în parlament. E adevărat că parlamenul poate obliga guvernul să demisioneze, după tipicul unui sistem parlamentar. Dar alte cazuri de terminare a mandatului nu există. Premierul poate demisiona dacă doreşte, dar, altfel decât printr-o moţiune de cenzură, nu poate fi obligat să o facă.

Vă vine să credeţi? S-ar zice că francezii au o constituţie mai proastă decât a noastră, chit că orice blocaj de la noi ajunge să fie reproşat textului legii fundamentale. Or, cu o lege fundamentală mult mai …lejeră sistemul politic francez funcţionează de atâta timp fără asemenea blocaje. Cum e posibil?

Scriam mai demult că primejdia majoră este să ajungem să credem că, de vreme ce lucrurile de aici nu par să iasă dintr-un tipic, atunci tipicul acela reprezintă normalitatea, sau cel puţin ceva inevitabil. În aceste condiţii, faptul că sistemul politic francez a reuşit să funcţioneze vreme de 50 de ani ar apărea de-a dreptul miraculos. Repet, nicio prevedere constituţională nu obligă preşedintele francez să numească un anumit prim ministru. Nicio prevedere constituţională, alta decât cea privind moţiunea de cenzură, nu obligă un guvern francez să demisioneze.

Dacă tipicul nostru s-ar combina cu constituţia franceză atunci în caz de coabitare preşedintele ar fi numit un premier agreat de el, parlamentul l-ar fi demis, preşedintele l-ar fi numit din nou, parlamentul l-ar fi demis şi tot aşa, până când parlamentul ar fi putut fi dizolvat, cine ştie, poate şi după aceea. Iar un premier în postura lui de Villepin ar fi fluturat Constituţia în faţa preşedintelui atrăgându-i atenţia că până când nu e demis printr-o moţiune de cenzură adoptată în parlament e liber să-şi continue mandatul. Nu sunt atât de familiar cu mediul politic francez, dar cred că asemenea scenarii sunt de neconceput. E de neconceput ca preşedintele să încerce să îşi impună voinţa politică în faţa unei majorităţi proaspăt alese, e de neconceput ca un premier să îşi schimbe peste noapte susţinerea politică în parlament doar ca să-şi continue mandatul, e de neconceput ca preşedintele nou ales să nu aibă posibilitatea să-şi pună în aplicare programul politic cu care a fost ales.

De ce stau lucrurile aşa? Simplu, sistemul francez funcţionează astfel, nu în virtutea unor prevederi constituţionale, ci în virtutea unor cutume. Cutume care se bazează pe un principiu democratic fundamental, şi anume că opţiunea politică a electoratului nu poate fi ignorată. “Mandat” nu înseamnă doar învestirea într-un post, înseamnă şi o obligaţie, atât pentru cel învestit ci şi pentru restul instituţiilor statului. Nu scrie nicăieri în Constituţia franceză că preşedintele devine mai puţin preşedinte după ce a fost aleasă altă Adunare Naţională, dar nici nu trebuie să scrie: parlamentului i s-a oferit un mandat politic pe care inclusiv preşedintele în excerciţiu e obligat să-l respecte, numind premier pe oponentul său politic. Nu scrie nicăieri în constituţia franceză că un premier trebuie să îşi dea demisia după alegerile prezidenţiale, dar nici nu trebuie să scrie: preşedintelui i s-a oferit un mandat politic, pe care inclusiv premierul trebuie să-l respecte, depunându-şi demisia.

Pe baza acestui principiu ar trebui să funcţioneze şi sistemul nostru, nu neapărat pe baza constituţiei: aflat în ultimele luni de mandat, preşedintele Băsescu trebuie să accepte că mandatul politic aparţine parlamentului şi să desemneze premierul susţinut de majoritatea de acolo. Pe baza aceluiaşi principiu premierul Johannis (sau Croitoru) ar trebui să-şi ofere demisia imediat după alegerile prezidenţiale, dând dreptul preşedintelui ales să-l reconfirme sau să desemneze un premier pe baza noului său mandat politic.

Două observaţii finale. Nu spun că nu avem probleme care vin direct din textul constituţional, avem destule, inclusiv faptul că în timp ce legea fundamentală franceză face din preşedinte un actor politic major, la noi lucrurile sunt, după expresia dlui Iorgovan “temperate”, dar e cât se poate de neclar în ce măsură. Constituţia trebuie revizuită, şi din acest punct de vedere şi din altele. Ce spun aici este doar că un text constituţional e menit să fie completat de cutume care să facă sistemul să meargă, iar la noi aceste cutume nu există. A doua observaţie este că francezii au acceptat în fine că există o problemă cu coabitarea, respectiv cu faptul că preşedintele nou ales trebuie să dizolve parlamentul vechi ca să-l “alinieze” opţiunilor sale politice – prin urmare au decis să suprapună mandatul parlamentar cu cel prezidenţial ca să evite astfel de situaţii. Ei au făcut asta exact în timp ce noi, din puţul înţelepciunii, făceam calea inversă, cu ocazia revizuirii din 2003.

Câteva observaţii post-moţiune

1. Guvernul a rămas fără susţinere parlamentară, şi în consecinţă a fost demis, aşa cum e normal. Ţineţi minte această frază, întipăriţi-o în minte înainte să deschideţi televizoare, radiouri, ziare, ba chiar şi bloguri. Am aruncat ochii puţin de ieri, şi m-am îngrozit. Ai zice că cine ştie ce calamitate s-a petrecut, sau – pentru cei de inspiraţie partizană diferită – cine ştie ce mare victorie, cu dictatori doborâţi, alegeri devenind o formalitate şi alte prostii similare.

2. Mi se pare deplasată comparaţia pe care o face Vladimir Tismăneanu între episodul de acum şi cel al suspendării preşedintelui din 2007. Acum s-a desfăşurat o procedură parlamentară perfect normală şi necesară, testarea încrederii parlamentului în guvern. Guvernul Boc a picat acest test şi, prin urmare, a fost demis. În 2007 am avut abuzarea fără precedent a unei proceduri menite să protejeze Constituţia, şi transformarea ei în armă politică – un gest de o extremă iresponsabilitate. Nimic nu justifică un semn egal între cele două.

3. Mi se pare, nu doar deplasată, ci şi hilară comparaţia pe care fostul preşedinte Iliescu o face, cu situaţia de după căderea guvernului Roman. E demnă de porecla pe care dl Iliescu i-a lipit-o odinioară
candidatului PSD la prezidenţiale, pentru că nimănui nu i-a trecut prin cap să pună semnul egal între parlamentarii care au retras încrederea guvernului Boc şi minerii care au forţat demiterea guvernului Roman.

4. Am văzut liderii PD-L acuzând UDMR de “trădare”. Acuzaţia mi se pare stupidă. Ce anume au trădat? Dacă liderii PD-L ar fi început, imediat după demisia celor de la PSD, să negocieze susţinere pentru un nou guvern Boc, cu UDMR, atunci termenul ar fi fost justificat. Dar poate că atunci şi moţunea ar fi eşuat. Am vorbit deja despre briciul lui Occam în politica noastră: nu căutaţi alte explicaţii acolo unde prostia explică la fel de bine.

5. Dacă partidele care formează o majoritate în acest parlament s-au înţeles asupra unei propuneri de premier, atunci, în virtutea faptului că acest parlament are un mandat recent din partea populaţiei, nominalizarea lor trebuie acceptată de preşedinte.

6. Dacă pentru partidele care l-au propus “tehnocraţia” noului premier înseamnă că acesta nu are un program politic sau că partidele nu-şi asumă responsabilitatea asupra aplicării acestuia, atunci nu se justifică (politic vorbind) demiterea cabinetului Boc. Cum spuneam în articolul trecut, acesta a trebuit să plece pentru că nu mai era susţinut de majoritatea parlamentară. Or, să înlocuim un guvern pentru care doar o minoritate parlamentară e responsabilă cu unul pentru care nu e responsabil nimeni ar fi un gest cât se poate de ilogic. În aceste condiţii dispare şi argumentul de la punctul anterior care îi cere preşedintelui să-l desemneze. Preşedintele trebuie să desemneze candidatul celor trei partide, candidatul cu programul politic susţinut şi asumat de cele trei partide.

7. Dacă pe liderii PD-L i-ar duce mintea, atunci ar anunţa că-l sprijină pe dl Johannis cu condiţia ca acesta să-şi angajeze răspunderea pe legea pensiilor.

8. Am auzit liderii PSD spunând că acest guvern ar trebui să aibă un mandat limitat, până la alegeri. Mă întreb cum anume speră să realizeze acest lucru, limitarea mandatului? Într-o ţară cu un sistem politic normal, PSD s-ar angaja să susţină o moţiune de cenzură în cazul alegerii dlui Băsescu, şi ar susţine-o, aşa cum PD-L s-ar angaja să susţină o moţiune de cenzură în cazul alegerii dlui Geoană, şi ar susţine-o. Din păcate, angajamente respectate şi cutume valabile sunt lucruri străine pentru sistemul nostru politic. Aşa cum văd eu lucrurile, după alegerea ca premier a unui “tehnocrat” susţinut de PNL ne-am îndrepta spre o nouă perioadă de coabitare: alegerea unui preşedinte va determina izolarea în parlament a partidului său. E modul în care partidele “învinse” vor împiedica noul preşedinte să numească un nou guvern dominat de partidul său. Iar asta ar fi o formă de coabitare nedemocratică, pentru că s-ar face împotriva mandatului politic cel mai recent.

9. Dacă ar vrea să înceapă cu dreptul mandatul său de premier, sau măcar candidatura la acest mandat, dl Johannis ar trebui să dezvăluie conţinutul convorbirilor cu partidele care-l susţin. Altfel va exista permanent suspiciunea legată de ce anume s-a angajat să facă în schimbul sprijinului lor, mai ales ţinând cont de episoade cum e întâlnirea separată pe care ar dori-o dl Geoană cu el. De ce separată?

Cade guvernul Boc?

Două întrebări foarte diferite se pot pune anticipând acest rezultat, la fel ca în alte episoade similare de pe scena politică: “ce ar trebui să se întâmple?” respectiv “ce se va întâmpla?”

Ar trebui să cadă guvernul Boc?

Răspunsul la prima întrebare se poate baza pe interesul public, exprimat în această instanţă de modul în care funcţionează o democraţie parlamentară: da, ar trebui să cadă pentru că, după remaniere, guvernul acesta nu mai are sprijinul unei majorităţi clare în parlament. Faptul că atât cutuma cât şi prevederile legale permit unui guvern să funcţioneze în acest mod nu îl face să fie normal. Din contră, una din consecinţele cele mai grave este dispariţia responsabilităţii politice asupra actului de guvernare, atunci când cele două instituţii, controlate de majorităţi politice diferite, încep să dea vina una pe alta. Respingerea moţiunii de cenzură nu face decât să perpetueze situaţia aceasta: parlamentul menţine guvernul dar îi respinge politica.

Un alt răspuns la aceeaşi întrebare poate fi dat pe baza evaluării performanţei guvernului Boc; se poate argumenta că acesta trebuie să plece pentru că s-a dovedit a fi un guvern slab sau cu probleme. Această evaluare, însă, e subiectivă, chiar şi atunci când e bazată pe afirmaţii obiective.

Două observaţii suplimentare. Am văzut folosită expresia “guvernul Boc II”, nu sunt de acord cu ea, mai ales că vine dintr-o confuzie. Ar fi normal să vorbim de un guvern Boc II după ce remanierea se va fi încheiat. Dar o remaniere, schimbarea structurii sau compoziţiei guvernului, se face în doi paşi: revocarea unor miniştri, numirea altora în locul lor. Primul pas a fost făcut, al doilea nu. Un număr de membri ai cabinetului Boc au preluat, cu titlu interimar, atribuţiile miniştrilor revocaţi. Vom putea vorbi de un guvern Boc II doar după ce interimatul la aceste posturi va lua sfârşit, şi vom avea în guvern titulari ai posturilor respective, numiţi – aşa cum cere Constituţia – pe baza unui vot de învestitură în parlament.

Tot legat de moţiunea de cenzură, dl Crin Antonescu a anunţat că parlamentarii PNL care nu o votează vor fi excluşi din partid. Ioan T. Morar califică un astfel de gest ca dictatură. E un mod de a privi lucrurile pe care l-am mai văzut şi cu care nu sunt deloc de acord. Ca să fac o paralelă, e o dictatură în exact aceeaşi măsură în care moderarea comentariilor injurioase pe blogul dlui Morar reprezintă un act dictatorial. În realitate, în ambele cazuri avem acelaşi lucru: organizaţia (partidul, blogul) are nişte reguli de conduită, cine nu doreşte să li se conformeze e absolut liber să caute alta. E absolut normal, aş zice chiar necesar, ca un partid să nu accepte în rândurile sale pe cineva care votează, într-o astfel de chestiune importantă, împotriva lui.

Va cădea guvernul Boc?

În teorie lucrurile stau foarte simplu: dacă un guvern ar trebui să cadă în clipa în care nu mai are o majoritate în parlament, atunci lucrurile sunt rezolvate, căci majoritatea care i se opune are dreptul constituţional să-l demită la moţiune. Din păcate, în practică intervin alte chestiuni, “trădări” favorizate de votul secret, negocieri de culise, joc la două capete etc. Dacă luăm şi numărăm parlamentarii partidelor care au susţinut moţiunea, ea ar trebui să treacă fără probleme. Dar UDMR, deşi a semnat moţiunea, nu arată foarte mult entuziasm în a o susţine iar indisciplina la PSD, chiar şi în astfel de situaţii, nu ar mai fi ceva nou. Chiar şi ameninţarea dlui Antonescu spune ceva despre încrederea acestor lideri în succesul moţiunii…

[poll id=”62″]

COMPLETARE: A căzut.