De ce e greu să fii analist politic în România

Gândiţi-vă la cazul în care trebuie analizată situaţia dintr-o partidă de şah şi trebuie prevăzută evoluţia ei. Un amator ar putea analiza şi prevedea mutările imediate şi rezonabile ale jucătorilor, amatori ca şi el. Un şahist mai cu experienţă ar analiza în profunzime, şi ar restrânge numărul de variante de joc bune pe care le-ar juca un expert. Un mare maestru ar putea să prevadă combinaţia aceea unică şi extraordinară care ar putea să ducă la victoria unuia dintre jucători, dacă ar fi şi acesta îndeajuns de maestru ca s-o descopere. Cu alte cuvinte, ca să poată să-şi facă cum trebuie treaba, nivelul analistului trebuie să fie cel puţin egal cu cel al jucătorilor. Pe măsură ce acest nivel creşte, creşte şi acurateţea analizei.

Doar că această regulă, această progresie suferă o excepţie semnificativă: nu e îndeajuns să fii maestru, trebuie să fii un geniu paranormal ca să poţi să prevezi evoluţia unei partide atunci când jucătorii fac permanent gafe de neconceput pentru cel mai novice amator de şah. Există ceva chiar mai dificil de prevăzut decât o combinaţie cu care un jucător îşi învinge adversarul după 17 mutări: greşeala uluitoare care-l face să piardă imediat. Dar şi situaţia asta e relativ simplă pentru analist, faţă de cea în care, după o astfel de greşeală adversarul are tendinţa să răspundă cu una la fel de mare.

Asta e problema cu analiza politică din România. E extrem de greu să anticipezi evoluţiile fie şi pe termen mediu, de exemplu un ciclu electoral, pentru că actorii se întrec, nu în mutări inspirate cât în gafe care mai de care mai neaşteptate. Se comportă ca şi cum ţelul ar fi să se ducă pe sine într-o situaţie politică cât mai ingrată, doar ca să vadă dacă adversarii sunt capabili să ajungă într-una şi mai şi. În această situaţie nu e de mirare că un om politic aflat într-o criză de relativă raţionalitate poate să pară un geniu; nu e de mirare că o decizie politică normală după cel mai sumar calcul poate să pară o lovitură de maestru.

Exemple sunt destule, dar parcă niciunul nu e mai clar decât partida purtată la alegerile trecute. Să-mi scuzaţi stilul retoric, gen Chicoş-Rostogan: vă întreb, care era cea mai mare primejdie la adresa candidaturii dlui Băsescu? Nu-i aşa că era să confirme acuzaţiile care-i erau aduse de ani de zile? Să fie generatorul de crize? Să fie factorul de instabilitate? Să fie cel izolat pe scena politică, omul cu care nu se poate discuta, piedica în calea unei guvernări majoritare? Şi atunci, dacă eşti partidul prezidenţial şi ştii din vreme că guvernul tău riscă să piardă majoritatea parlamentară, ce anume trebuie să faci? Repet scuzele, întrebările poate vă par retorice vouă, dar loazelor de la conducerea PD-L răspunsul pare să le fi scăpat. Ideea, proiectul Johannis a părut o lovitură de maestru, dar ar fi fost imposibil dacă PD-L ar fi creat rapid o majoritate în jurul unui guvern, după plecarea celor de la PSD. N-au făcut-o, şi candidatul lor a fost pus în situaţia să confirme în campanie toate acuzaţiile de mai sus, adică să participe la campania împotriva lui însuşi. În faţa unei majorităţi stabile şi a unui proiect politic bine conturat, preşedintele în exerciţiu nu a avut decât câteva replici vechi, uzate şi neconvingătoare. Ar fi pierdut cu siguranţă partida, dacă adversarii l-ar fi lăsat s-o facă.

Nu l-au lăsat. Care era cea mai mare primejdie la adresa candidaturii dlui Geoană? Sau, altfel, cum anume ar fi putut fi salvată candidatura dlui Băsescu? Cum ar fi putut să aibă un impact retorica aia leşinată despre mogulii care controlează statul şi politicienii, inclusiv pe contra-candidatul lui? Păi, probabil, doar dacă dl Geoană ar fi făcut gafa incredibilă de a fi văzut, în toiul nopţii, strecurându-se în casa unui astfel de “mogul”. Doar dacă ar fi făcut-o cu câteva zile înainte de unica dezbatere televizată. A, şi fără să aibă explicaţii convingătoare pentru asta. Combinaţia unică şi extraordinară care l-ar fi făcut să piardă imediat.

În aceste condiţii, e pe undeva natural ca printre observatorii acestei scene politice să apară periodic ideea unor planuri obscure, gambituri ciudate din care ar face parte astfel de decizii: PDSR ar fi lăsat CDR să câştige în 1996, PD-L ar fi pierdut intenţionat primăria Capitalei, la diverse competiţii politice s-ar face blaturi etc. N-am crezut şi nu cred astfel de scenarii: nu căutaţi alte explicaţii unor situaţii pe care prostia, incompetenţa, orbirea actorilor politici le explică la fel de bine.

Două observaţii de final. Ar putea părea inutilă o astfel de analiză, din prisma interesului public. În fond, de ce ar trebui să ne îngrijoreze pe noi cum se face politica de partid? Partidele sunt organizaţii private, evoluţiile lor interne îi privesc şi afectează pe membrii lor. E adevărat, dar aceeaşi oameni care iau decizii în calitate de lideri de partid iau decizii şi în calitate de demnitari ai statului. Aceiaşi oameni care fac planuri pentru formaţiunile lor politice sunt în situaţia de a face planuri pentru administrarea ţării. A doua observaţie e că abia acum apuc să pun “pe hârtie” articolul acesta, pe care îl aveam în plan de ceva vreme – însă acum e un moment foarte potrivit. Ce exemplu mai bun pentru teza lui decât faptul că în dezbaterea serioasă a acestor politicieni au apărut subiecte gen atacuri psihice şi flăcări violete şi alte imbecilităţi asemănătoare?…

Same picture like in 2004 ?

In seara zilei de 6 decembrie un jurnalist strain ratacit in mijlocul multimii  de militanti PDL dezamagiti de rezultatele exit-pollurilor ii intindea microfonul lui Traian Basescu. Cu o siguranta care in acel moment parea desprinsa din cunoscuta metoda de autosugestie Coué, Traian Basescu spunea fraza din titlu, in engleza sa marinareasca. Peste cateva ore, numaratoarea voturilor avea  insa sa-i dea dreptate presedintelui. Odata in plus Traian Basescu reusea sa dejoace toate pronosticurile pre-electorale printr-o victorie impotriva PSD-ului. A doua zi, in pofida contestatiilor PSD-ului, aproape nimeni nu se mai indoia de faptul ca presedintele fusese reales. Tabloul insa nu mai semana deloc cu cel din 2004. Cum arata el acum, la mai bine de o luna dupa alegeri ?  Sa incercam o descriere.

O camera indiscreta a surprins veselia din tabara invingatorilor ,  care, dupa orele de stress din timpul numaratorii, au lasat la o parte fair-play-ul si s-au grabit sa-l ia peste picior pe “Viorica” Hrebenciuc.  Dar, spre deosebire de 2004, euforia victoriei n-a mai trecut de perimetrul sediului PDL. Afectati de un an de criza si cu perspectiva unui nou an asemanator, cu o guvernare sub semnul austeritatii si perspectiva uneia similare, romanii n-au prea avut chef sa sarbatoreasca. Traian Basescu n-a mai mers in Piata Universitatii sa promita intalniri periodice cu poporul, dupa cum a renuntat si la obiceiul aruncarii sampaniei in multime de anul nou. De altfel, Bucurestiul, care contribuise in mare masura la finshul victorios al lui Traian Basescu din 2004, a fost de data aceasta de partea PSD-ului.

A trecut de atunci mai mult de o luna, au trecut si sarbatorile, si odata cu ele si perioada de gratie a guvernului Boc. Rambursarea ajutorului din timpul campaniei, sub forma sprijinului pentru Honorius Prigoana, a fost intampinata de voci critice din interiorul PDL, lucru neobisnuit la acest partid. Esecul electoral al respectivului -in contextul in care majoritatea guvernamentala este foarte fragila- nu le va face sa taca. Probabil in aceeasi categorie putem situa si sprijinul afisat de noul si ex-ministrul Videanu pentru proiectul Rosia Montana, care, in caz ca se va materializa, va genera  o criza in coalitia de guvernare si o mare frustrare in randul electoratului presedintelui.  In rest, in afara de o ipotetica stopare a declinului economic, semne bune anul n-are pentru noii guvernanti. Bugetul e mic iar constrangerile FMI de care acesta depinde sunt mari. Culorile orizontului  2010 sunt destul  de sumbre.

Sa ne indreptam atentia si catre tabara “ciuruita”. Evident ca nici aici culoarea predominanta nu e rozul. Contestarea alegerilor de catre PSD a putut fi inteleasa imediat dupa  anuntarea rezultatelor ca o incercare de-a remonta moralul trupelor atenuand amaraciunea infrangerii. Dar persistand in aceasta idee cu niste cereri neroade precum analiza stampilelor de pe voturi, liderii PSD au condus actiunea in domeniul ridicolului. Ea s-a sfarsit in acelasi stil cu povestea flacarii violete a lui Viorel Hrebenciuc. Problema actuala a PSD este ca flacara violeta, plus alte forte necurate (si lucruri necugetate) l-au dus pe liderul Mircea Geoana pe taramul bascaliei populare romanesti din care pana acum nici un muritor nu s-a intors vreodata. Daca dl. Geoana nu este inca constient de acest lucru si este gata sa se bata in turul trei cu fortele raului precum Francois Mitterand in vremurile sale bune, cei din jurul sau au inteles fara indoiala ca o noua campanie electorala cu acelasi leadeship nu poate fi luata in calcul. Unii o exprima clar, precum Miron Mitrea, altii mai diplomatic, altii se ascund in spatele unui “raport” precum cel al institutului pesedist Ovidiu Sincai, aparut astazi. Toti o stiu,  dar niciunul nu are deocamdata statura unui challenger pentru actualul presedinte. Cu toate acestea, aflat sub amenintarea transformarii unui partid rival a grupului independentilor, PSD-ul este obligat sa reactioneze rapid.

De situatia dificila a PSD-ului lui Mircea Geoana, incearca sa profite fostul sau aliat din campanie, omul caruia Mircea Geoana cu o naiva generozitate ii atribuia jumatate din laurii victoriei in seara de 6 decembrie iar ulterior, cand victoria se transformase in infrangere, ii oferea  sustinerea pentru postul de  prim ministru. L-ati recunoscut pe Crin Antonescu. Imediat dupa alegeri acesta s-a delimitat de alianta electorala cu PSD. Pe urma,  atitudinea sa din timpul consultarilor cu presedintele a fost cea a principalului opozant, rol pe care dl. Antonescu va incerca sa-l joace de acum incolo. Vom vedea in ce masura va avea succes.  Cert este ca liberalii nu ies foarte afectati din aceasta batalie pierduta. Impresia generala este ca  alianta anti-Basescu a avut de castigat de pe urma lui Antonescu si de pierdut de pe urma lui Geoana. Ceea ce justifica deci strategia actuala a lui Crin Antonescu.

In fine, vorbind despre aceasta alianta, nu putem sa lasam la o parte cel care a personificat-o, si anume Klaus Johannis. Putem judeca a posteriori soliditatea constructiei imaginate de Crin  Antonescu studiind comportamentul pietrei sale angulare. Cel al dlui Johannis a dat de gandit inca dinaintea turului decisiv. Pe cand liderii coalitiei il asteptau sa zambeasca impreuna pe afise si la mitinguri, primarul Sibiului a petrecut o saptamana in strainatate. Ulterior, pe 7 decembrie, cand cerneala (violeta !) de pe buletinele de vot inca nu se uscase, dl. Johannis s-a grabit sa-si anunte retragerea. Aceasta cu toate ca proiectul omonim, sprijinit de o larga majoritate, ii putea fi impus lui Traian Basescu. In mod curios, niciunul dintre liderii de partide nu a parut ca vrea sa incerce sa-l convinga sa se razgandeasca. De fapt nimeni nu s-a exprimat pe acest subiect, exceptand UDMR-ul care a folosit retragerea lui Klaus Johannis drept alibi pentru aderarea la noua majoritate. Putem deci deduce ca dl. Johannis n-a crezut cu prea multa tarie in proiectul Johannis. Probabil ca a inteles la un moment dat ca “proiectul” se rezuma la  debarcarea lui Traian Basescu.  Probabil ca s-a temut si de reactia electoratului sibian – in general pro-Basescu – si aceasta temere s-a dovedit a fi justificata. Reintoarcerea sa la politica locala va fi destul de complicata in aceste conditii. Nu intamplator, a fost primul revelion in care primarul Johannis n-a mai tinut un discurs in Piata Mare a Sibiului. Putem sa-l consideram o victima colaterala a acestei batalii pierdute din care, precum am vazut, doar Crin Antonescu a iesit nevatamat.

In tabloul politic actual nici invingatorii nici invinsii nu sunt deci intr-o lumina favorabila. Primii trebuie sa gestioneze o situatie economica complicata fara aportul capitalului de simpatie publica de care beneficiaza in general tabara victorioasa. Ultimii au in fata trei ani fara alegeri importante si, ca unic proiect, cel personal al dlui Antonescu.