Colegiul 19, avancronica unui spectacol fad şi fără miză

Faptul că PDL o susţine pe Teo Trandafir în alegerie pentru colegiul 19 nu demonstrează că partidului i-ar lipsi oamenii. Oameni “de sistem”, cum e contra-candidata sa de la alianţa (de facto) PSD-PC-PNL, există în orice partid. Nu demonstrează nici că PDL ar dori transformarea parlamentului în circ. Din câte am remarcat, oamenii din lumea mediatică care au ajuns pe băncile parlamentului (dnii Diaconu sau Ţopescu, de exemplu) au fost mai degrabă reţinuţi şi şterşi în activitatea lor parlamentară, vedetele parlamentului au rămas politicienii de carieră.

Faptul că PDL o susţine pe Teo Trandafir în alegerile pentru colegiul 19 demonstrează încă o dată că partidul cu pricina este condus foarte prost. Dna Trandafir nu are nicio şansă să câştige alegerile respective, şi mă întreb dacă pot adauga pe lista de prostii a liderilor PDL faptul că nu-şi dau seama de asta sau, măcar atât, candidatul ales este tocmai expresia resemnării.

Nu ştiu ce se petrece în interiorul acestui partid, dar ce apare din decizii este că, deşi sunt 20 de ani de când avem alegeri pe vot uninominal, partidul nu înţelege cum vine treaba cu el. Cine ar fi trebuit să fie candidatul partidului pentru colegiul 19, principala opţiune? Simplu, fostul candidat de acum 2 ani, chiar dacă atunci a pierdut. Continuitatea la nivel de candidaţi este esenţială pentru succes în alegeri uninominale. Nu ştiu dacă dl Raicu, candidatul cu pricina, devenit între timp viceprimar, a respins candidatura care i s-a propus – dacă da, atunci confirmă problema serioasă cu disciplina care există în PDL, îmi aminteşte de fuga dlui Videanu de la primăria Capitalei.

Ca să vă dau un exemplu, în 2008 dl Gheorghe Groza candida din partea PDL în colegiul 1, pierdea la redistribuţie în favoarea dlui Olteanu. Presupunând că PNL şi PSD ar fi propus un singur candidat, care ar fi cumulat voturile, atunci dl Groza ar fi obţinut ~60% din voturile unui astfel de candidat. Or, la alegerile parţiale din 2009, candidatul PDL Honorius Prigoană a obţinut doar 42% din voturile contracandidatului său. Cu toată mediatizarea de care a beneficiat, dl Prigoană a strâns doar 1800 acolo unde cu un an înainte cvasi-necunoscutul candidat PD-L obţinuse 4800. Sigur, nu spun că aceasta e o demonstraţie riguroasă, ţinând cont că vorbim de o altă situaţie. Dar exemplul vine doar să confirme ce ştiam de la alte alegeri, de exemplu cele pentru primari: continuitatea candidaturii aduce avantaj electoral.

Dincolo de asta, PDL a făcut şi o altă greşeală care are ceva istoric, nu doar în acest partid. Am scris la alegerile pentru primari despre asta. E vorba de candidaturile “instant”; în ultima clipă partidul anunţă candidatul “surpriză”, uneori dând chiar impresia că îşi închipuie că modul acesta de a proceda îi aduce un avantaj. Nu, îi aduce un dezavantaj atât de mare încât adesea e insurmontabil. De la sfârşitul lui ianuarie cei de la PDL ştiau că vor fi alegeri în colegiul 19 şi că vor porni din postura de “chalangeri”. În loc să stabilească un candidat în interval de câteva zile, ca acesta să aibă timpul necesar ca să întoarcă rezultatul anticipat, cei de la PDL anunţă candidatul “supriză” în ultima clipă. În condiţiile acestea, surpriză ar fi, nu atât dacă câştigă, ci dacă nu pierde la scor…

Intrările înalte ale dlui Voicu

Am citit cu un oarecare amuzament îngrijorarea pe care a stârnit-o conducerii Înaltei Curţi modul în care a intrat dl Voicu în clădire. Senatorul a fost audiat în procesul privind arestarea sa preventivă, jurnaliştii au remarcat şi acuzat faptul că a reuşit să îi evite intrând prin altă parte decât pe uşa rezervată inculpaţilor. Ancheta declanşată imediat de conducerea ÎCCJ a descoperit că un grefier l-a ajutat să intre pe o intrare secundară; grefierul cu pricina, Nistor Marius, a fost chemat la răspundere şi riscă sancţiuni. Riscă să fie chiar dat afară.

Acum, nu mă amuz din cauză că incidentul ar fi lipsit de importanţă. Un grefier prietenos poate să-l ajute în moduri mult mai grave pe un inculpat decât să-i deschidă o uşă secundară. Ce mă amuză este ironia situaţiei: i-aş reaminti onoratei şi înaltei Curţi că dl Voicu, pe care tocmai au decis că trebuie să fie plasat în arest preventiv, avea “intrări” mult mai înalte acolo! I-aş reaminti dlui judecător Pandrea, care e şi membru CSM, că inculpatul Voicu avea “intrări” principale la judecători şi şefi de secţie, nu doar la grefieri! Acelea ar trebui să stârnească ceva mai multă îngrijorare…

Plebiscitul prăpăditor al dlui Pîrvulescu

De data asta Petrică n-a mai strigat “Lupul!”. A urlat disperat: “Balaurul! Săriţi că vine balaurul şi vă prăpădeşte pe toţi!” Sătenii au venit buluc, îngroziţi că au de a face cu un asemenea monstru. Când au ajuns acolo, însă, nu era decât un lup amărât. Aşa că au plecat, lăsându-l pe Petrică singur cu el.

Toată presa e inflamată de un sondaj realizat de CCSB la comanda Asociaţiei Pro Democraţia a dlui Pîrvulescu, apropo de lucrurile pe care le-ar vota românii la un referendum. Interpretarea pe care o oferă presa o puteţi citi inclusiv pe Hotnews:

“Romanii ar vota, intr-o majoritate covarsitoare, pentru pedeapsa cu moartea, precum si pentru pedepsirea penala a celor care critica religia ortodoxa, releva un studiu realizat de CCSB pentru Asociatia ProDemocratia si citat de Mediafax.”
(Hotnews)

Şocant, nu? Plebea e nebună! Ne prăpădim toţi dacă s-ar introduce obligativitatea referendumului! În realitate, interpretarea e cu totul altfel decât răspunsul pe care l-au dat cei intervievaţi; puteţi citi explicaţiile aici: pe scurt, întrebările au fost filtrate, procentul din 90% este doar dintre românii care ar susţine un asemenea referendum. Cum putem logic să presupunem că cei care nu ar fi de acord cu un asemenea referendum (si sunt 50%!) ar vota şi împotriva propunerii dacă s-ar organiza, în realitate procentul de români care ar susţine pedeapsa cu moartea este sub 50%, la referendum propunerea ar cădea. Balaurul nu e decât un lup amărât.

Da, asta e ironia. Serveşte la ceva prezentarea asta inflamatorie şi, până la urmă, falsificată? (Nu orice exagerare reprezintă o minciună, cum e cazul acesta). Serveşte, eventual, la subminarea celor care sunt de părere că obligativitatea referendumului ar fi o idee proastă. Există argumente bune, valide pentru asta, nu sondaje interpretate în mod eronat.

Nu cred că scopul scuză mijloacele în acest caz tocmai pentru că nu cred că mijloacele astea servesc în vreun fel scopului. Mai mult decât atât, acest mijloc poate servi foarte bine unui alt scop. Dacă e ok să purtăm dezbaterea asta cu sondaje şi afirmaţii inflamatorii, atunci suntem pierduţi: exagerarea, inflamarea subiectului a fost dintotdeauna arma preferată a populiştilor.

Câteva observaţii apropo de cazul Voicu

1. Mă simt foarte stingher susţinând (în continuare) principiul imunităţii parlamentare. Într-o tabără văd politicieni care sunt pentru imunitatea parlamentară, dar pur şi simplu pe post de privilegiu. Sigur, argumentul e formulat frumos şi sună perfect credibil pentru oricine e abonat la presa de partid: stat orwellian, dictatura cotrocenistă şamd. În tabăra cealaltă văd oameni indignaţi pe bună dreptate de poziţia primei tabere, plus un alt set de politicieni porniţi să capitalizeze electoral mânia asta cerând eliminarea completă din Constituţie a imunităţii.

Or, faptul că mulţi “Petrică”, cu diverse probleme penale, strigă mereu şi aiurea “lupul” dictaturii nu înseamnă că lupul cu pricina nu există. Imunitatea e o instituţie făcută pentru protejarea Parlamentului. Faptul că ea însăşi e abuzată şi transformată în instrument pentru protecţia clientelei de partid e doar unul din episoadele capturării statului. Măcar de dragul principiului am putea încerca împiedicarea acestei capturi, înainte să desfiinţăm instituţia. Măcar de dragul principiului am putea proteja instrumentul de abuz, înainte să renunţăm la el. Iar una din principalele protecţii este să ştim şi să-i facem cunoscut temeiul, şi pe baza lui ceea ce reprezintă uzul lui.

Temeiul imunităţii parlamentare este protejarea parlamentului; importanţa separaţiei acestor două puteri instituţionale este prea mare ca să fie lăsată fără o astfel de protecţie excepţională. Pornind de la asta, uzul imunităţii parlamentare este imediat: blocarea acţiunilor justiţiei care ar fi un abuz la adresa instituţiei. Or, pentru asta, discutarea unei cereri de ridicare a imunităţii trebuie să privească exclusiv acest aspect, altfel imunitatea ar fi ea însăşi abuzată. Mai precis, o cerere de ridicare a imunităţii trebuie să răspundă strict la două întrebări: unu, dacă cauza în care se cere ridicarea imunităţii e frivolă – cu alte cuvinte dacă este în mod evident lipsită de temeiuri faptice sau legale. Doi, dacă procurorii incriminează exercitarea prerogativei politice. Atât şi nimic mai mult, orice trece de asta e abuz.

De asta, faptul că senatul a ridicat imunitatea dlui Voicu e doar un mic pas înainte; e un precedent prea puţin important. Precedent cu adevărat era dacă senatorii, şi în plen şi în Comisia Juridică, se limitau să răspundă la întrebările de mai sus. Răspunsul este evident la amândouă, dosarul nu este frivol şi nu priveşte exercitarea de către dl Voicu a unei prerogative politice. În loc de asta, din nou, senatorii au început să judece cauza, să facă tot felul de aprecieri procedurale, să le spună procurorilor cum ar trebui să-şi facă treaba etc. Iar votul a urmat mai degrabă linia politică prestabilită. Prea puţine lucruri încurajatoare aici. Aş fi vrut măcar ca unul din senatori să le zică colegilor că răspunsul la cele 2 întrebări este singurul lucru care trebuie să-i intereseze.

2. 70 – 40. Foarte trist. 40 de senatori, aproape o treime din membri acestui for, au decis că imunitatea trebuie în continuare să fie o formă de privilegiu.

3. Am văzut că au fost întrebări de ce s-a cerut arestarea. Există şi aici două întrebări, două motive care justifică arestarea prevenitivă a cuiva. Dacă există motive să se creadă că lăsarea lui în libertate ar constitui un pericol la adresa publicului sau dacă există motive să se creadă că lăsarea lui în libertate ar putea afecta cursul procesului. Or, dl Voicu chiar de asta e înculpat, asta era ocupaţia care i-a adus acest dosar, manipularea diverselor procese prin intermediul unei reţele care cuprindea nu doar politicieni ci şi capi ai poliţiei judiciare şi judecători. Cererea de arestare în acest caz e cât se poate de justificată. Rămâne să vedem dacă Înalta Curte o va aproba sau nu, în condiţiile în care sunt implicaţi şi colegi de-ai lor.

4. CSM se mişcă extrem de încet şi de ezitant în acest caz. Ieri auzeam la TV (sper că am înţeles greşit!) opinia venită de la CSM cum că ar trebui să aştepte deznodământul procesului penal înainte să ia măsuri. N-aş putea să cred că CSM îşi bate joc de bunul simţ şi de public în felul acesta. Şi nu în ultimul rând de ei înşişi, dacă sancţiunile lor depind de sentinţa în procesul penal care o vor da colegii dlor Costiniu şi Jipa, atunci la ce bun Codul acela deontologic pe care l-au adoptat în 2005?

De ce împărţirea puterii nu este democratică

“Deci, consider că ceea ce i se întâmplă senatorului Voicu este un abuz, este un atac la democraţie. Orice proces penal împotriva sa va trebui să înceteze; mai mult, reţeaua sa va trebui să fie protejată, eventual chiar prin lege.”

Da, am pornit articolul cu concluzia. O să spuneţi că fie fac o glumă foarte proastă, fie fac o propunere revoltător de absurdă. Nu e o glumă; haideţi să vedem care e ipoteza pe care am redus-o la absurdul enunţat mai sus.
Continue reading De ce împărţirea puterii nu este democratică

O întrebare pentru Cristian Preda. Şi una pentru premierul Boc

Zilele trecute s-a încheiat întrunirea colegiului director al PD-L în care s-au discutat propunerile pentru statut şi pentru alegerile interne. Relatările de presă vorbesc despre ignorarea propunerilor făcute de aşa numitul grup reformator din partid, grup a cărui voce e euro-parlamentarul Cristian Preda. Dl Preda face un rezumat ironic al rezultatului, declarându-se “pedelist fără cratimă”:

“Notez aici una dintre puținele izbânzi în dezbaterea pe marginea statutului: eliminarea articolului care declara că ideile noi nu se pot naște decât în interiorul partidului. Deja acceptată de facto, diversitatea de opinii va fi cultivată ca parte a culturii politico-organizaționale. Sunt mici progrese și în definirea sancțiunilor, în primul rând datorită insistenței cu care Monica Macovei a pledat pentru clarificarea relației dintre culpă și apartenență la organizație. Pe ansamblu, votul a eliminat însă o bună parte dintre propunerile făcute. Am vorbit despre acest proces spunând că, în loc să construim o mașină nouă, am cârpit Dacia veche de la începutul tranziției.”
(Cristian Preda, despre noul statut PD-L)

Din câte citesc, una din principalele propuneri propusă de acest grup şi respinsă la vot privea înlocuirea sistemului “pe liste” cu cel “uninominal” în ce priveşte funcţiile de conducere în partid. Acum, în această privinţă particulară am explicat deja de ce consider că schimbarea n-ar fi de dorit, şi de ce cred că primul sistem de organizare internă este justificat. (“De ce e bun sistemul pe liste de alegere a conducerii unui partid”, “Sistemul pe liste şi autoritarismul din PNL”).

Întrebarea mea pentru dl Preda e simplă: îşi propune să candideze la conducerea PDL? Cu alte cuvinte, dacă plănuieşte să îl concureze pe dl Boc şi echipa sa de conducere. Mie personal mi s-ar părea un gest firesc: de vreme ce conducerea partidului respinge ideile promovate de dl Preda, acesta trebuie să caute un mandat pentru ele direct de la partid. Nu presupun că îl va câştiga odată cu şefia partidului, dar nu despre asta e vorba. Candidatura ar demonstra convingerea dlui Preda în sprijinul acestor idei, şi de asemenea ar rezolva problema ignorării lor. Congresul ar putea să înfrângă usturător propunerile, fără îndoială, însă n-ar putea să le facă să fie ignorate pe mai departe, pentru partid sau pentru opinia publică. După acest pas, cine ştie, poate vor aduna destul suport ca pe baza lor să fie câştigată conducerea partidului împreună cu o echipă care le împărtăşeşte.


Întrebarea pentru premierul Boc vine în contextul publicării ultimului raport pe Justiţie. Una dintre cele mai serioase critici din el este “intarzieri continue legate de judecarea cazurilor de coruptie la nivel inalt”. O ştire de acum trei săptămâni ne anunţă că avocaţii dlui Năstase au amânat judecarea dosarului “Mătuşa Tamara” ridicând o excepţe de neconstituţionalitate; am scris despre asta… anul trecut. Asta pentru că reţeta amânării este repatată, principalul element fiind invocarea unor excepţii de neconstituţionalitate frivole.

Anul trecut guvernul Boc I a susţinut în parlament o lege care prevedea că procesele nu vor mai fi obligatoriu suspendate prin ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Legea a fost însă respinsă de Senat, prin votul unor senatori PSD, în condiţiile în care aceştia erau parte a majorităţii guvernamentale.

Ce doresc să aflu de la liderul guvernului Boc II: în condiţiile în care nu mai depinde de PSD pentru sprijin parlamentar, are de gând să susţină din nou ca legea să nu mai permită tergiversarea dosarelor prin excepţii de neconstituţionalitate? Eventual să susţină adoptarea legii cu pricina prin asumarea răspunderii?

COMPLETARE : S-a potrivit aşa, citesc acum că excepţia ridicată în dosarul “Trofeul Calităţii” (cel de care vorbeam mai sus) tocmai a fost respinsă, nouă luni(!) după ce a determinat suspendarea procesului. Acum o să vină alte excepţii procedurale, sunt convins. La fel cum sunt convins că peste alte luni vom citi despre respingerea excepţiei în cazul dosarului “Mătuşa Tamara”…

COMPLETARE: Dl Preda scrie un articol-răspuns pe care îl puteţi citi aici. Într-o emisiune la televiziunea publică, dl Predoiu a spus că va reîncerca să-l treacă prin parlament.

PDL şi partidul-stat. Explicaţia unei confuzii

I. Acuzaţia

Cred că trebuie să reiterez avertismentul împotriva clişeelor: a lua drept adevărată o afirmaţie doar pe baza faptului că ea e “în vogă”, fără să mai analizezi în ce măsură e conformă cu realitatea.

“Paradoxal, cei care au încercat să izoleze PDL-ul şi să-l facă mic sunt cei care în contextul dat l-au făcut mare. Prin refuzul celorlalte partide de a contribui la guvernare şi de a împărţi putererea, PDL-ul a ajuns partidul stat.”
(Emanuel Ciocu, “PDL- adolescenţa şi dragostea”)

Ţinând cont de blogul care publică acest pasaj, autorul nu are nici măcar “scuza” că atacarea PD-L ar fi politică editorială şi că orice acuzaţie la adresa acestui partid este astfel justificată, indiferent de temeinicia ei. Nu văd altă explicaţie pentru afirmaţiile de mai sus decât faptul că autorul lor cade victimă unui clişeu. Clişeu care este foarte bine înrădăcinat în dezbaterea publică – şi care trebuie, cu atât mai mult, dezrădăcinat.

Dar, pentru început, ce anume nu e conform cu realitatea? Sintagma “partid-stat” aplicată PDL-ului. Ea nu poate fi justificată nici măcar ca exagerare retorică. Expresia are o semnificaţie îndeajuns de precisă, pe care articolul citat e limpede că o ratează.

Ca să înţelegem la ce se referă sintagma de partid-stat trebuie să înţelegem ce sunt partidele şi care e relaţia lor cu statul în alte democraţii parlamentare consacrate; în ţări cum e Marea Britanie sau Franţa – în care, se presupune, niciun om rezonabil n-ar pretinde că asistăm la o conducere de tip partid-stat.

II. Teoria

Pe scurt, un partid este o organizaţie privată – de interes public, dar privată, care are un statut special într-o anumită privinţă. Un partid se constituie, ca orice altă organizaţie privată, în virtutea libertăţii de asociere; un partid e condus, ca orice altă organizaţie privată, după regulile adoptate şi aplicate în principiu exclusiv de membrii săi. Statutul special al acestor organizaţii vine dintr-o singură privinţă: în condiţiile legii, ele pot propune candidaţi în alegerile pentru diferite demnităţi statului. Această funcţie, alături de rolul de a formula şi promova un set de politici pentru care să ceară aceste mandate, sunt singurele pe care un sistem democratic parlamentar le recunoaşte şi le admite unui partid. Un partid promovează programe politice şi furnizează candidaţi pentru demnităţile publice, atât şi nimic mai mult. “Graniţa” dintre partid şi stat e stabilită la alegeri; dacă echipa de candidaţi şi programul politic câştigă o majoritate atunci ei preiau conducerea politică a statului ca să pună în practică acest mandat, îl exercită în nume propriu şi tot astfel sunt responsabili de exercitarea lui. (Ca paranteză, o cutumă cu valoare de normă constituţională în Marea Britanie cere ca premierul şi cei mai importanţi membrii ai cabinetului său să fie membrii Camerei Comunelor – cutuma întăreşte graniţa de mai sus, dacă era nevoie: nu poţi ajunge la o astfel de demnitate *numită* dacă nu eşti în prealabil *ales*. Îmi amintesc că printre reformele constituţionale de care se vorbeşte la noi era şi una care cerea interzicerea(!) cumulării celor două calităţi…)

Acesta e modul în care funcţionează un stat democratic în ce priveşte relaţia cu partidele politice: partidele politice furnizează programele după care şi oamenii care vor conduce instituţiile politice ale statului, dacă şi când câştigă o majoritate în parlament. Rolul lor se rezumă la asta. Evoluţia spre situaţia de partid-stat începe tocmai cu călcarea acestei graniţe, cu lărgirea rolului partidului ca organizaţie şi cu implicarea lui, în această calitate, în conducerea treburilor statului. La capătul acestui drum, diferenţa între partidul (partidele) care se află la putere şi stat în sine dispare. Iar problema primară cu această situaţie este că un stat e condus într-un cadru constituţional şi legal bine stabilit, care impune scopuri şi limitări ale exercitării puterii politice, în timp ce un partid nu are nimic din aşa ceva.

III. Practica

Înarmaţi cu teoria să vedem acum în ce măsură avem astfel de evoluţii în România. Aşa cum spune şi autorul articolului citat, putem face o comparaţie cu situaţia dintre 2000 şi 2004, între PD-L şi PSD – dar trebuie să comparăm ce e de comparat. Da, după 2000 PSD a făcut paşi clari spre situaţia de partid-stat. De ce? Tocmai pentru că partidul a început să exercite puterea în nume propriu, capturând şi substituindu-se instituţiilor statului. Folosesc termenul “instituţie” în sensul larg de formă de organizare potrivit unor norme juridice şi cu rol bine stabilit.

Aş putea aminti un episod semnificativ. La o ceremonie oficială, depuneri de coroane dacă îmi amintesc bine, după cea depusă de preşedintele Iliescu şi premierul Năstase, a venit rândul dlui Guşă, înaintea şefilor celor două Camere. Or, dl Guşă nu ocupa niciun fel de demnitate în stat(!), în schimb era secretar general în PSD. O astfel de întâmplare e de neconceput în state democratice, unde ordinea de precedenţă a demnităţilor e bine stabilită şi, desigur, complet indiferentă la organizaţiile private numite partide. Episodul e semnificativ nu pentru efectul concret, ci pentru că arată clar modul de gândire, modul în care partidul era proiectat peste imaginea statului.

Alt episod semnificativ a fost atunci când baronii locali acuzaţi de corupţie au fost judecaţi de … partid (şi declaraţi nevinovaţi). E relevant pentru gradul de capturare al instituţiei numită Justiţie în perioada respectivă. Altă instituţie supusă asaltului de partid a fost presa, fie ameninţată fie mituită. Îmi amintesc acum de un episod în care dl Oprişan dădea ordine unul lider al poliţiei locale. Statutul său de demnitar (şef de CJ) nu includea o astfel de atribuţie, în schimb el îşi exercita puterea ca lider de partid. Altă instituţie supusă controlului de partid a fost cea a aleşilor locali, a avut loc o campanie de racolare masivă a acestora (Nota bene, NU mă refer la migraţia voluntară; diferenţa e esenţială în discuţie!). Dl Voicu, vedeta acestor zile, era consilier prezidenţial în perioada respectivă, atunci şi-a făcut “reţeaua” pe care o vedem devoalată azi, şi tocmai pe baza capturării statului de către partidul său. În fine, ultima instituţie supusă asaltului de partid a fost şi una dintre cele mai importante, şi anume cea a alegerilor. Atunci a fost modificată legea ca să facă posibil turismul electoral; după care, şi avem destule dovezi în direcţia asta, alegerile au fost fraudate pe baza ei.

Trebuie spus că PSD a făcut paşi în direcţia partid-stat, nu a ajuns astfel, căci succesul a variat de la instituţie la instituţie. Cea mai tristă, se poate spune, a fost situaţia de la Justiţie. În schimb, în presă au funcţionat destule voci independente. Instuţia aleşilor locali a fost, deşi foarte tardiv, protejată prin intervenţia UE. În fine, de departe cel mai important, alegerile, fie ele şi fraudate, au produs schimbarea de putere.

Bun, şi acum facem comparaţia cu situaţia actuală în care se află PDL. Sună aproape retoric să mă întreb care sunt diferenţele. Justiţia, care era complet obedientă între 2000 şi 2004, acum arestează ba şi condamnă primari ai puterii. Dincolo de asta, nu există niciun fel de indicii concrete că asupra ei s-ar exercita vreun fel de presiuni în această perioadă. Nu există niciun fel de argumente că aleşi locali ar fi presaţi în vreun fel sau altul să treacă în barca puterii. Există o presă cât se poate de critică la adresa puterii actuale. Dincolo de acuzaţiile învinşilor (ne-probate în vreun fel) nu există niciun indiciu concret că vreo rundă de alegeri ar fi fost fraudate. Şi atunci, unde anume e “partidul-stat”? Nu spun că în PDL nu ar exista tentaţia, sau că nu s-ar manifesta uneori – încercarea de a-l revoca pe dl Geoană fără suport regulamentar e unul din exemple, dar acestea sunt mai degrabă excese (de altfel, li s-a răspuns cu excese de aceeaşi natură), nu paşi programaţi spre capturarea statului de către partid. Şi atunci? Pe ce motiv e acuzat PDL că ar fi un “partid-stat”? Bună întrebare.

IV. În concluzie

Există cel puţin un motiv foarte bun pentru a respinge acuzaţia: morala poveştii cu Petrică şi lupul. Dacă strigăm “partid-stat!” (sau “dictatură!”, sau altele asemenea) indiferenţi la ce temeiuri există pentru ele, atunci acuzaţiile nu vor mai fi credibile şi luate în serios atunci când chiar o să aibă temei. Dincolo de asta, în acest caz există un motiv în plus pentru care lămuririle astea sunt necesare, şi are legătură cu motivul pentru care, speculez eu, PDL este acuzat că e un partid-stat. În mod ironic, pe undeva, şi foarte îngrijorător tocmai cei care se plâng de situaţia asta sunt cei care pledează pentru ea, sau mai precis pentru eliminarea barierelor constituţionale care i se opun. Dar despre asta într-un articol viitor.

[Continuare]

Sprijinitorii secreţi ai dlui Patriciu

Dl Patriciu nu e singurul care apare în această situaţie ciudată în dezbaterea publică: e sprijinit de cei care îl atacă. E sprijinit prin faptul că e atacat în moduri şi pentru motive ridicole. Atât de ridicole încât cineva care le citeşte ar putea crede că nu există alte motive serioase pentru care cineva ar putea să-i facă un reproş omului de afaceri.

Citesc şi recitesc materialul de prima pagină din Evenimentul Zilei, “Planul secret al lui Patriciu”, nu reuşesc să-mi dau seama care anume e dezvăluirea, alta decât că un om de afaceri pune la cale o afacere. Evident că e secretă; niciun om de afaceri serios nu ar vrea să-şi facă cunoscute planurile de afaceri înainte să le pună în practică, nu înţeleg de ce i-am putea cere asta dlui Patriciu mai mult ca oricărui altcuiva aflat în situaţia lui.

Investigaţia EvZ a descoperit planul secret:

“Sute de magazine pe roţi, ultra-funcţionale, adaptate tehnic pe platforme de TIR, vor împânzi zonele urbane de locuinţe. Iniţial, reţeaua va deveni funcţională în Bucureşti. Apoi, în marile oraşe. Se va vinde orice: de la pâine şi apă, la ţigări şi vată. Costul chiriilor este eliminat, iar cel al transportului mult diminuat. De ce? Pentru că magazinele sunt mobile, se autoaprovizonează şi au propriul spaţiu. Efectul? Vor vinde sub preţurile pieţei, mărfurile având adaosuri „prietenoase” datorită investiţiilor reduse.”
(EvZ)

Bun, şi care ar fi problema cu asta? Staţi să ne înţelegem, vorbim de ceva afacere făcută pe spezele Statului? Vreo creanţă cedată, nişte datorii şterse sau amânate de acelaşi stat? Vreun contract de explorare transformat pe şest într-unul de exploatare prin legi şi decizii date cu dedicaţii? Manipularea bursei cu complicitatea tacită a oficialităţilor? Nu? Şi atunci, care e problema? Problema autorilor articolului:

“CINE CÂŞTIGĂ. Dinu Patriciu. În umbra magnatului, un imperiu comercial se ridică discret, sfidând criza şi speculând sărăcia.

CINE PIERDE. Întreprinzătorul de cartier. Chioşcul non-stop de la colţul blocului în care locuiţi este ameninţat de faliment.”

Problema mea e că presa nu mai pare capabilă să facă distincţia între practici cât se poate de reprobabile, cum sunt cele enumerate de mine mai sus, şi afaceri care par, până una alta, cât se poate de legitime. Nu doar “magnaţii” ci orice fel de întreprinzători vor să-şi ridice “imperiul comercial”, sfidând criza. Nu sărăcia e speculată, ci mai degrabă comoditatea, dar nu văd de ce asta ar fi o problemă. De asemenea, nu înţeleg de ce printre cei care câştigă nu sunt enumeraţi cumpărătorii, care vor avea acces mai uşor la produse mai ieftine. De asemenea, nu văd nicio problemă dacă afacerea asta riscă să scoată de pe piaţă altele cu acelaşi obiect. E ceva ce se numeşte “competiţie” şi, da, dlor ziarişti, este un lucru bun. E un câştig, nu o pierdere.

Pe scurt, dacă Dinu Patriciu intenţionează să facă, de data asta, o afacere nu doar de succes ci şi corectă (adică, în cazul marelui corporatist, în principal fără aportul unui stat excesiv de prietenos şi de darnic), atunci nu pot decât să-i urez succes.

Să facem economie cu dna Udrea? Mai degrabă fără…

“Tinerii care locuiesc in chirie, in locuinte construite prin Agentia Nationala pentru Locuinte (ANL), isi vor putea cumpara casele la un pret unic national, care va fi anuntat la sfarsitul acestei saptamani, printr-un ordin comun al Ministerelor Dezvoltarii Regionale si Finantelor Publice” a anuntat, joi, la Brasov, ministrul de resort, Elena Udrea, la reuniunea primarilor de orase din Romania. (…) Aceasta considera ca “in acest fel se va elimina diferenta foarte mare de pret intre un apartament ANL construit in Bucuresti si unul in provincie“
(Hotnews)

Ideea stabilirii de la centru a unui preţ unic provoacă o reacţie vehementă lui Breb,

Amatorismul acestui guvern e putin spus socant. In conditiile in care pretul la doua apartamente identice, chiar din acelasi bloc, poate varia dupa cum bate soarele in fatada sau daca e la parter ori la ultimul etaj, ministrul Udrea vrea sa vanda urgent cateva mii de apartamente ca pe cartofi. Dar comit o nedreptate negustorilor de cartofi, fiindca pana si pretul kilogramului de cartofi variaza in functie de zona in care ii vinzi. (…) Asadar fie Barlad, fie Bucuresti, apartamentele ANL se vor vandute cu acelasi pret (pe mp, sper). Tranchilizat de acest sinistru damf de economie centralizata, ma intreb oare cum a putut naviga acest politician Udrea prin 2 partide cu “liberal” in denumire?
(Breb, La Colţul Străzii,” Ministrul Udrea, Socialismul si Piata Libera”)

Cât se poate de pertinentă reacţia, apropo strict de măsura în sine. În schimb, speculez că motivele măsurii sunt altele decât le consideră autorul de La Colţul Străzii, însă nu mai puţin grave. Mă îndoiesc că e nevoie de cineva să facă economie cu dna Udrea, să-i explice cum stă treaba cu nivelul cererii şi al ofertei şi legatura lor cu preţurile. Eu unul cred că ministrul ştie măcar atâta lucru, dar că în acest caz n-o interesează. În realitate, cauza acestei măsuri nu e amatorismul dnei Udrea în ale economiei, ci profesionismul în ale populismului. În clipa în care preţul ar fi fost stabilit la nivel local, beneficiarii unor apartamente vândute serios sub nivelul pieţei ar fi putut să răsplătească politic autorităţile locale. Stabilind acest preţ la nivel central, prin decizie ministerială, eu cred că dna Udrea vrea să se asigure că acest capital politic se va vărsa în contul ei. Şi nu e doar sprijinul celor care vor beneficia de un preţ bun, ci şi al celor care speră să fie norocoşi în viitor. Căci ambiţia declarată a dnei Udrea este ca ANL să construiască în următorii trei ani alte 100.000 de locuinţe.

Pe undeva situaţia îmi aminteşte cumva de un banc, o tipă care urmează să plece în voiaj pe mare se duce şi cumpără de la o farmacie câteva pachete de prezervative şi multe cutii de medicamente împotriva răului de stomac. Iar farmacista îi spune, “domnişoară, dacă sexul vă face atât de multă greaţă atunci poate mai bine să nu mai faceţi…”

Dna Udrea s-a arătat foarte nemulţumită de situaţia ANL, a schimbat directorul, s-a plâns de nivelul preţurilor, s-a plâns de numărul mic de apartamente vândute, a cerut primarilor să vândă mai multe… Mă întreb şi eu, dacă îi creează atâtea probleme atunci de ce vrea să continue programul? De ce ar trebui construite încă 100.000 de locuinţe? E ceva în neregulă cu cele construite până acum? Ironic, cred că singurul lucru care e în neregulă cu ele e că locuinţele construite până acum aveau un statut oarecum ambiguu – statut care e pe cale să se clarifice.

Existenţa ANL putea eventual să fie justificată pentru un scop social, să pună o locuinţă la dispoziţia unor oameni care aveau nevoie de ea (cupluri proaspăt căsătorite, tineri la început de carieră, spre exemplu) şi care nu ar fi avut altă alternativă; urmând ca atunci când ei încetau să îndeplinească aceste condiţii, locuinţele să fie date altora în situaţia asta. Ei bine, e limpede că odată ce aceste locuinţe sunt vândute, justificarea asta dispare. E absurd să crezi că împroprietărirea beneficiarilor ANL cu locuinţe poate avea orice fel de justificare socială, cât timp sunt o mulţime de oameni înafara programului, oameni care îl finanţează prin taxele şi impozitele pe care le plătesc, şi care nu au o locuinţă în proprietate personală. Prin urmare, odată ce justificarea socială a dispărut, programul ANL apare în toată “splendoarea” lui: o implicare pe scară largă a statului într-o activitate economică. Ştim la ce duce asta, că am avut înainte de ’89 exemplul unui stat care avea toată economia planificată din birouri.

Dna Udrea nu are probabil planuri atât de ambiţioase. Nu, reprezentanta PD-L ştie doar de reţeta aceea simplă şi grosolană de a cumpăra capital politic pe baza banului de la buget (din păcate, e departe de a fi singurul politician aflat în situaţia asta). E reprezentanta acelei categorii de politicieni care tratează banul public ca şi cum ar veni, dacă nu direct din buzunarul propriu, atunci măcar din cer. Or, orice cheltuială publică înseamnă bani luaţi de la contribuabil, într-o formă sau alta. Şi orice cheltuială publică nejustificată reprezintă o pagubă pentru noi toţi. Nu cred că dna Udrea are o problemă cu economia, economia noastră are o problemă cu ea.

Reţeta românească pentru blocaj parlamentar

Scriam în articolul trecut că există o problemă cu faptul că preşedintele Senatului trebuie să colaboreze cu plenul şi că, din pricină că nu poate fi revocat de plen, un conflict între el şi majoritate duce inevitabil la un blocaj fără ieşire. O situaţie similară se poate întâmpla nu doar între plen şi preşedintele unei Camere, ci şi între plen şi structurile ei interne, Biroul şi Comisiile Permanente. De fapt, de la asta a pornit şi conflictul, în clipa în care senatorii independenţi au fost excluşi din ele.

De unde vine problema? Constituţia conţine următorul aliniat, în articolul privind Organizarea internă: “Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.” (art 64, alin 5). Curtea Constituţională a interpretat constant acest articol în sensul că expresia “configuraţie politică” se referă la “configuraţia politică rezultată din alegeri”, mai precis proporţia de parlamentari care aparţineau partidului la începutul legislaturii. O interpretare bazată din păcate mai degrabă pe cutuma parlamentară decât pe textul legii fundamentale. Apoi a venit decizia din 2005, pe aceeaşi linie fantezistă, care a stabilit că dacă reprezentantul unui partid a câştigat imediat după alegeri postul de preşedinte al camerei parlamentare, atunci partidul său are dreptul la post pe toată durata legislaturii.

În cazul preşedintelui este uşor să se ajungă la blocaj, pentru că coaliţiile dintre partide se pot schimba pe durata unei legislaturi şi partidul preşedintelui poate ajunge în minoritate. În cazul Biroului şi Comisiilor permanente, modificarea majorităţii în plen prin schimbarea coaliţiilor partizane duce automat la modificarea similară a majorităţii în toate aceste structuri interne, pentru că ele respectă configuraţia politică iniţială, pe partide. În schimb, faptul că parlamentarii pleacă de la un partid şi trec sau se aliază cu altul nu duce la modificarea ponderii în aceste structuri. (Asta au încercat parlamentarii independenţi, cerând să rămână în Comisiile permanente. Au fost însă refuzaţi de preşedintele şi de Biroul Permanent al Senatului, cu argumentul deciziilor Curţii Constituţionale mai sus amintite.) Fenomenul s-a întâmplat şi până acum, a devenit o problemă de data asta dintr-un motiv simplu: migraţia politică combinată cu starea de echilibru dintre coaliţiile parlamentare opozante a făcut ca majoritatea în plen să basculeze dintr-o parte în cealaltă.

Mai precis, în plenul Senatului există o majoritate în favoarea coaliţiei PD-L + UDMR, obţinută prin voturile independenţilor. În schimb, în Biroul Permanent şi în Comisiile permanente există o majoritate PSD + PNL, dată de configuraţia politică de după alegeri. Or, la fel ca în cazul preşedintelui, de fapt şi mai categoric decât acolo, plenul şi structurile interne ale Senatului nu pot lucra decât împreună! Spre exemplu, Biroul Permanent este cel care propune ordinea de zi, care trebuie apoi votată în plen, şi în general coordonează activitatea Senatului, care se desfăşoară tot în plen. Comisiile permanente trebuie să avizeze proiectele de lege, acolo se depun şi amendamentele senatorilor la un proiect, tot comisiile trebuie să modifice proiectele care au fost trimise înapoi de la Curtea Constituţională – cuvântul final în toate aceste cazuri îl are, însă, plenul. În fiecare din aceste situaţii dacă între plen şi comisii sau birou există conflict rezultatul este un blocaj. Or, de vreme ce avem majorităţi partizane diferite, astfel de conflicte sunt cât se poate de probabile, şi greu de aplanat. Mai ales că nicio instituţie nu are dreptul să le arbitreze.

Ce e de făcut? Este destul de clar care sunt soluţiile, problema a apărut din conjugarea a doi factori, interpretarea Curţii care a asigurat partidelor aceeaşi pondere în structurile interne pe durata întregii legislaturi şi migraţia politică care a schimbat semnificativ ponderea relativă în plen. Unul din aceşti factori trebuie îndepărtaţi.