Teo Trandafir, aleasă în colegiul 19

Analist politic, reacţie la anunţarea rezultatului alegerilor :
“Sunt în bună măsură aşa cum le-am prevăzut, exceptând candidatul câştigător.”

Autoironie, cu ajutorul celor de la Monty Python. Am prevazut o înfrângere categorică a candidatei PDL, aceasta a câştigat însă scrutinul. Cu toate astea, îmi menţin observaţiile făcute acolo, legate de “inventarea” candidaţilor. Dl Lăzăroiu, coordonatorul campaniei, enumeră în continuare factorul “surpriză” care ar fi contribuit la victorie, deşi un punct mai sus e amintită şi notorietatea. Or, o candidatură anunţată în ultima clipă nu are cum să fie mai notorie decât una anunţată din vreme. Victoria dnei Trandafir are două cauze importante.

Prima a fost modul inteligent în care au capturat startul campaniei, prin purtătorul de cuvânt al candidatei, dl Preda. Anunţarea candidaturii a coincis cu controversa creată, odată de anunţul PDL privind boicotarea dezbaterilor de la Antena 3 şi Realitatea TV şi apoi anunţul public al lui Cristian Preda că acest boicot e un act pripit şi greşit. (Ca paranteză, cineva îmi povestea un episod de la o rundă de dezbateri pe legile educaţiei; reporteriţa Antenei 3 la telefon cu şefii: “Ăştia nu se ceartă! Mai stau?”) Brusc dl Preda s-a pomenit în centrul atenţiei mediatice, exact în momentul în care a anunţat că e purtătorul de cuvânt al candidatei Teodora Trandafir.

Cauza mai importantă a victoriei a fost însă alta, cred eu. La nivel superficial, declarativ, dna Mincă era candidata unei alianţe informale PC-PSD-PNL, formal fiind membră PC. În realitate, însă, PNL n-a făcut decât să accepte să nu susţină un candidat într-un colegiu unde şi aşa nu aveau şanse dacă ţinem cont de rezultatul din 2008. Iar, în ce priveşte PSD, noul preşedinte a spus public că preferă o schimbare a relaţiilor dintre PSD şi partidul din care face parte dna Mincă, o abandonare a alianţei de până acum. Cu alte cuvinte, cele două partide nu au avut candidaţi în alegeri, dar nici nu au făcut vreun efort pentru campania candidatei PC. La asta s-a adăugat prezenţa extrem de redusă, 15%(!), care a făcut cu atât mai importantă în rezultat capacitatea de mobilizare a simpatizanţilor din partea fiecărei tabere. De unde şi rezultatul final…

Şase nebuni în robă: funcţia publică e privată

Am să încep articolul cerându-mi scuze judecătorilor Augustin Zegrean, Petre Lăzăroiu şi Nicolae Cochinescu. Din decizia publicată lipseau opiniile divergente şi am considerat, cu bună-credinţă, că lipsesc pentru că nu au existat. Iar ideea că toţi judecătorii ar putea să aprobe o astfel de motivaţie scandaloasă n-a făcut decât să întărească ideea că suntem în faţa unei situaţii foarte grave. Faptul că trei din cei nouă judecători au avut altă opinie nu face decât să mă bucure. Ca în alte cazuri, judecătorii normali din Curtea Constituţională sunt în minoritate, şase nebuni bat trei oameni întregi la minte. Cel puţin cât timp cei şase rămân pe băncile Curţii.

Scriam în articolul trecut că nu discut despre (ne)temeinicia deciziei Curţii care a secretizat declaraţiile de avere, pentru că decizia s-a luat prin extinderea controlului de constituţionalitate în afara sesizării, Curtea neavând dreptul să facă asta. Este şi opinia celor trei judecători, prin urmare ei nu tratează pe fond argumentaţia cu pricina. Merită totuşi să analizăm şi pe fond ce au scris judecătorii acolo.

Pe scurt, la punctul trei din motivaţie, judecătorii au decis că publicarea deciziilor de avere încalcă dreptul constituţional la viaţă privată:

“În acest sens, Curtea constată că obligaţia prevăzută de lege de a se publica declaraţiile de avere şi de interese pe paginile de internet ale entităţilor unde persoanele care, în conformitate cu prevederile legale, au obligaţia de a le depune, precum şi transmiterea acestora către Agenţie în vederea publicării pe pagina de internet a acesteia nesocotesc dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, consacrat prin art.26 din Legea fundamentală, precum şi prin art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin expunerea nejustificată în mod obiectiv şi raţional, pe pagina de internet, a datelor referitoare la averea şi interesele persoanelor ce au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere şi de interese.”
(Curtea Constituţională a României, decizia 415/2010, privind legea ANI)

Decizia se bazează deci pe afirmaţia că publicarea declaraţiilor nu ar avea o justificare obiectivă şi raţională, am subliniat eu. Afirmaţia e, în acelaşi timp, o minciună şi demonstrează un tupeu mizerabil.

Nu există justificare obiectivă şi raţională pentru publicarea declaraţiilor de avere? Dar a menţionat Curtea vreuna din partea sprijinitorilor acestei legi, ca să arate de ce nu ar fi obiectivă şi raţională? Dar nu asta face afirmaţia să fie certată cu adevărul, ci faptul că o astfel de motivare au dat … chiar ei. Iată ce scriau în motivarea unei decizii de respingere a unei excepţii de neconstituţionaliate pe aceeaşi lege ANI:

“Curtea mai reţine că soluţia legislativă criticată este pe deplin justificată, legiuitorul fiind liber să instituie obligaţii suplimentare în sarcina acelui personal care desfăşoară o activitate de o anumită natură şi importanţă. În cazul de faţă, obligaţia de a depune declaraţii de avere şi interese se impune personalului implicat în procesul de privatizare tocmai prin legătura pe care aceştia o au cu gestionarea fondurilor publice, dar şi prin atribuţiile de serviciu specifice pe care le îndeplinesc. Or, pentru ca activitatea acestora să se desfăşoare sub semnul imparţialităţii, integrităţii şi transparenţei, legiuitorul este liber să stabilească măsuri de protecţie a acestor deziderate.”
(Curtea Constituţională a României, decizia 1082/2009, privind legea ANI)

În septembrie anul trecut Curtea dădea explicit permisiunea legiuitorului să impună obligativitatea acestor declaraţii pentru asigurarea integrităţii şi transparenţei (sublinierea mea) activităţii demnitarilor publici. Între timp, după ce – coincidenţă, nu? – judecătorii înşişi au ajuns în vizorul ANI, brusc averea funcţionarilor şi demnitarilor publici a devenit o chestie de viaţă privată, protejată la fel ca în cazul persoanelor private. Libertatea legiuitorului de a apăra aceste deziderate se rezumă la păstrarea la sertar a unor declaraţii de avere pe care ANI nu mai are dreptul nici măcar să le cerceteze, căci dacă o face seamănă a justiţie.

De asta e minciună, contrazic propriile lor afirmaţii. De ce zic şi că demonstrează un tupeu mizerabil? Pentru că ei s-au asigurat în prealabil că nu le vor fi prezentate motivele pentru care ar fi justificată această măsură! Aşa cum am arătat în articolul trecut, judecând aceste articole, ei au extins controlul de constituţionalitate fără să aibă drept. Or, cum putea cineva (ANI, guvern) să argumenteze în favoarea acestor prevederi cât timp nimeni n-a ştiut că ele vor fi judecate? Cum putea cineva să aducă justificări raţionale şi obiective pentru publicarea declaraţiilor de avere, cât timp, după lege şi Constituţie, judecătorii nu aveau dreptul să pună în discuţie astfel de motive de neconstituţionalitate, altfel decât dacă ar fi fost într-o sesizare?

Pe scurt, judecătorii şi-au contrazis propriile argumente care justifică aceste prevederi, au exclus în mod abuziv şi ilegal orice posibilitate să le fie prezentate de către părţile din proces. Şi, în fine, nu au oferit ei înşişi vreo argumentaţie pentru care au făcut din funcţia publică o chestiune de viaţă privată. În aceste condiţii contra-demonstraţia se poate face eventual prin reducere la absurd: cu aceleaşi argumente se poate desfiinţa necesitatea demnitarilor şi funcţionarilor de a-şi face publice CV-urile. Nu văd de ce averea acumulată în serviciul public ar fi o chestiune de viaţă privată inviolabilă, în schimb educaţia şi experienţa care să te recomande pentru un post ar fi o chestiune de interes public. Publicul poate să afle unde şi-a făcut un demnitar liceul, dar nu unde are interese de afaceri. Publicul poate să afle câtă experienţă a acumulat în serviciul public, nu şi câtă avere.

În fine, ţinând cont de faptul că trei judecători au decis împotrivă şi apropo de întrebarea din articolul trecut legată de modul în care putem să procedăm în faţa acestei decizii scandaloase. Ei bine, ca să continui comparaţia, suntem în situaţia în care un grup de nebuni ne-au spart geamurile. Eu nu cred că din pricina asta ar trebui reconstruită toată casa din temelii, mai degrabă trebuie aşteptat ca nebunii să nu mai fie în situaţia de a sparge geamurile, iar apoi să le înlocuim. Pe scurt, din cei şase nebuni în robă, vreo 2 urmează să fie schimbaţi în următoarele luni (dnii Vida şi Predescu) pentru că le expiră mandatele. Cred că guvernul ar trebui pur şi simplu să aştepte ca aceştia să plece şi apoi să refacă legea în forma iniţială, aşteptând ca o majoritate normală la cap din Curtea Constituţională să schimbe şi să facă uitată decizia de săptămâna asta.

Nouă nebuni în robă: Supremaţia Constituţiei sunt eu!

Multă lume se întreabă, în circumstanţele astea, dacă nu cumva Curtea Constituţională de la noi, aşa cum e instituită ea în legea fundamentală şi în legea de funcţionare, are mult prea multă putere. În realitate, la acest capitol Constituţia noastră NU este originală. Instituţii similare, în principiu cu aceleaşi prerogative şi imunităţi, găsim în multe alte state. Curtea Constituţională din Italia, Curtea Supremă a Statelor Unite sau Consiliul Constituţional francez, toate pot invalida o lege, toate dau decizii obligatorii pentru instituţiile statului, decizii la care nu se poate face apel. Iar membrii tuturor acestor Curţi nu pot fi revocaţi altfel decât, eventual, în mod excepţional şi în niciun caz pe un motiv legat de deciziile pe care le iau în exerciţiul funcţiunii, oricare ar fi acestea.

Care e temeiul pentru care instituţiile astea au o astfel de putere? Simplu, pentru că trebuie să i-o dăm unei instituţii, oricare ar fi ea. Dacă statul e organizat după principiul supremaţiei Constituţiei atunci trebuie să existe o instituţie care să garanteze asta, ceea ce presupune să aibă toate caracteristicile pomenite mai sus. A permite altei instituţii să atace deciziile Curţii Constituţionale, direct (prin apel) sau indirect (prin revocarea membrilor), nu ar face decât să mute problema dintr-o parte în alta, de la o instituţie la alta.

Şi totuşi, se pune întrebarea, cum se face că, având asemenea puteri extraordinare, instituţiile acestea rămân mereu pe planul secund în statele sus pomenite? Cum se explică faptul că, cu toată puterea lor, ele sunt departe, nu doar de a lua controlul asupra statului, dar şi de a juca un rol proeminent în conducerea sa politică? Răspunsul e simplu: puterea lor este extraordinară, dar la fel de extraordinare sunt şi restricţiile în exercitarea ei. O Curte Constituţională sau Supremă dă, fără să se teamă de revocări, decizii care nu pot fi apelate şi nici ocolite de orice altă instituţie. Dar aceste decizii nu se dau decât la capătul unui proces foarte strict formalizat şi în limite la fel de stricte. Legea restrânge drastic posibilităţile exercitării puterii de a da decizii definitive şi obligatorii, în principiu judecătorii înşişi trebuie să şi le restrângă şi mai mult. De fapt, de vreme ce nu i se poate permite altei instituţii să controleze exercitarea atribuţiilor lor, tot judecătorii trebuie să aibă şi responsabilitatea de a recunoaşte şi respecta limitele impuse de lege.

Pe scurt, Curţile Constituţionale ale altor state au aceleaşi prerogative, imunităţi dar şi restricţii ca instituţia noastră, plus judecători care au responsabilitatea de a le respecta, de a nu se folosi de puterile lor dincolo de limitele legii. De ce nu merge soluţia şi la noi? Pentru că la noi celor 9 judecători li se întâmplă să devină complet iresponsabili.


Ce limitări sunt impuse Curţii Constituţionale, în ce priveşte judecarea constituţionalităţii legilor? Pe lângă faptul că nu poate lua iniţiativa corectării lor ci trebuie să fie sesizată, Curtea se pronunţă asupra doar excepţiilor de neconstituţionalitate. Aşa scrie legea fundamentală. Curtea judecă excepţia de neconstituţionalitate, nu legea la care ea se referă. Asta înseamnă că în faţa Curţii Constituţionale sunt prezentate motivele pentru care anumite articole dintr-o lege ar fi contrare legii fundmentale iar Curtea decide dacă motivele sunt sau nu valide. Dacă motivele sunt valide atunci Curtea decide că articolele sunt neconstituţionale; dacă ele sunt în vigoare, legea îi mai permite să se pronunţe şi (exclusiv) asupra prevederilor, citez din lege, “de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.” Punct. Legea şi Constituţia nu dau voie Curţii să ia iniţiative în această privinţă. I se prezintă o excepţie, se pronunţă asupra ei şi atât.

Or, citiţi prezentarea sesizării şi apoi punctul trei din motivarea Curţii în cazul legii Agenţiei Naţionale de Integritate. Curtea a fost sesizată printr-o excepţie de neconstituţionalitate vizând prevederile legate de controlul averilor, pe motiv că ANI ar acţiona ca o justiţie paralelă. Curtea a decis asupra acestei excepţii şi a prevederilor care nu puteau fi disociate de cele declarate a fi neconstituţionale. Dar apoi, la punctul trei, pur şi simplu au luat iniţiativa de-a judeca şi alte articole ale legii, cele privind publicarea declaraţiilor de avere! Repet, verificaţi sesizarea dacă conţine măcar vreo referinţă la acest aspect din lege, eu nu văd niciunul, cu atât mai puţin o motivare. Înainte să înnebunească, judecătorii constituţionali au formulat în mai multe decizii principiul de care spuneam mai sus: decizia nu poate depăşi limitele sesizării; există o mulţime de acte ale Curţii unde e prezenzat explicit. Îl găsim şi în articolele de pe pagina instituţiei : “Curtea Constituţională nu poate extinde obiectul judecăţii şi deci nu se poate pronunţa asupra altor legi sau asupra altor dispoziţii din legea care a făcut obiectul sesizării şi nu poate invoca alte temeiuri de neconstituţionalitate decât cele arătate în sesizare.”

Cu alte cuvinte, la acest punct judecătorii au încălcat flagrant şi grav acest principiu, legea şi Constituţia. Nu discut aici de ce argumentaţia lor nu este temeinică, pentru că nu schimbă cu nimic lucrurile nici dacă ar fi fost. E rău dacă o Curte ia decizii care nu au un temei în lege, însă se poate întâmpla şi unor judecători cu bună-credinţă. Abuzul devine cu adevărat grav în clipa în care Curtea ia astfel de decizii procedând cu rea-credinţă în afara restricţiilor legale. Justificarea lor pentru decizia de la punctul trei este că ei sunt garantul supremaţiei Constituţiei; e o ironie mizerabilă în asta. Garantul supremaţiei Constituţiei nu e totuna cu Constituţia, ci este primul care ar trebui să o respecte, inclusiv limitele pe care aceasta i le pune puterii sale. În mod neaşteptat şi şocant, Curtea a trecut peste limitele legale ale exercitării puterilor sale, suspendând fără temei şi fără să fi fost sesizată asupra lor articole din legea criticată în excepţie. Mâine riscăm să nu mai aştepte nici măcar ridicarea unei excepţii, ne vom putea pomeni cu articole şi legi suspendate pe nepusă masă pentru că judecătorilor li s-a pus pata pe ele. Nebunii sunt de obicei imprevizibili.

COMPLETARE: Aflu, tardiv, că doar şase judecători au luat decizia criticată aici. Îmi cer scuze celor trei judecători, dnii Zegrean, Lăzăroiu şi Cochinescu, pe care i-am inclus pe nedrept în critica din aceste articole.

Nouă nebuni în robă: Constituţia e neconstituţională

Curtea Constituţională a publicat astăzi motivarea deciziei prin care a declarat neconstituţionale părţi din legea Agenţiei Naţionale de Integritate, plus un comunicat în care pretinde că decizia nu are legătură cu cercetarea unora dintre membrii săi întru-cât nu ştia despre acest lucru.

Argumentaţia oferită de judecători este într-atât de certată cu textul constituţional şi cu bunul simţ, încât justifică verdictul (sic!) dat în titlul acestui articol. Va trebui să scriu mai multe articole despre toate aberaţiile grave de acolo; în acesta am să scriu doar despre punctul cu numărul 7.

În rezumat, CCR citează articolul constituţional care spune că „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, […] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

Pornind de la acest articol, şi acel “după caz”, Curtea deduce că, citez, “Ca atare, pe o perioadă de 45 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii nr.144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei (…)” E un fel de pre-emptive strike, lovitură preventivă în relaţia instituţională cu guvernul. Premierul Boc anunţase intenţia de a corecta legea printr-o ordonanţă de urgenţă, CCR s-a asigurat astfel că n-o va face. Mă întreb, retoric fireşte, de ce doar în acest caz au ţinut să spună asta, că doar exemple de legi corectate prin OU am mai avut? Asta apropo de pretenţia că decizia nu are legătură cu cercetarea lor!

Dincolo de asta, argumentaţia e ridicol de netemeinică. Acel “după caz” din textul constituţional se referă la instituţia care are responsabilitatea pentru corectarea unui text neconstituţional, ţinând cont că legea/regulamentele parlamentului ar putea prevede proceduri speciale pentru asta. De altfel, chiar judecătorilor le scapă interpretarea asta, atunci când spun că textul se referă la instituţia care are “obligaţia de a pune în acord”. Obligaţia, nu puterea! Cu alte cuvinte, expresia din textul legii fundamentale NU se referă la instituţia care ar avea posibilitatea exclusivă de a face corectura, împiedicând guvernul să corecteze o lege. O astfel de interpretare ar duce la situaţia, evident aberantă şi împotriva textului legii fundamentale, în care parlamentul nu ar avea voie să corecteze o ordonanţă de urgenţă neconstituţională! Concluzia pe care o trag judecătorii este un non-sequitur, o fractură logică.

Mai gravă decât atât este pretenţia Curţii Constituţionale că guvernul ar fi obligat să ţină cont de această interdicţie din motivare. Nu, nici vorbă. Pasajul respectiv din decizia Curţii nu este doar netemeinic, ci este şi neavenit. Obligativitatea deciziilor Curţii se referă exclusiv la scopul lor! În condiţiile legii, pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea poate decide că un text de lege încalcă din anumite motive Constituţia, textul respectiv e suspendat până la punerea lui în acord cu Constituţia. Această decizie e obligatorie, atât şi nimic mai mult. Altfel decât dacă au luat-o complet razna, judecătorii nu se pot apuca să dea în motivare tot felul de directive instituţiilor şi să pretindă că acestea sunt obligate să le ducă la îndeplinire! Cu atât mai mult cu cât în acest caz vorbim de prerogative constituţionale pe care Curtea pretinde că o instituţie le-a pierdut. Constituţia spune că guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, cu anumite restricţii; nicio restricţie nu se referă însă la situaţia unei legi cu prevederi suspendate de CCR. Judecătorii spun că această prerogativă constituţională e neconstituţională. Acest activism al Curţii nu e doar un abuz grav şi fără precedent, e şi un semn de totală iresponsabilitate.

Există două categorii de persoane care nu pot fi trase la răspundere pentru deciziile lor. Într-una intră demnitarii în exercitarea mandatului lor, de exemplu cei 9 judecători constituţionali. În cealaltă intră nebunii fără discernământ. Curtea a decis în unanimitate să treacă dintr-o categorie în cealaltă.

COMPLETARE: Aflu, tardiv, că doar şase judecători au luat decizia criticată aici. Îmi cer scuze celor trei judecători, dnii Zegrean, Lăzăroiu şi Cochinescu, pe care i-am inclus pe nedrept în critica din aceste articole.

UDMR dă parlamentul bicameral pe ne-parlamentul unicameral

Voiam să adaug o completare la articolul trecut, apropo de solidariatea guvernamentală. Aş fi vrut să adaug că aceasta merge în ambele direcţii, nu doar de la miniştri către premier. Mi s-ar fi părut o completare foarte necesară în contextul în care ziarele raportau că “UDMR se opune Constituţiei lui Boc”. Proiectul constituţional cu pricina nu îi aparţine dlui Boc; formal vorbind el aparţine guvernului. Or, din guvernul Boc II face parte şi partidul dlui Marko. După titlu am dedus că dl Boc a adoptat proiectul în ciuda obiecţiilor miniştrilor din partea Uniunii, sau chiar că a făcut-o fără să-i consulte.

Apoi am citit articolul şi am constatat că lucrurile stau altfel. Miniştrii Uniunii, inclusiv dl Marko, au fost consultaţi şi şi-au dat acordul pentru proiect:

“El [Marko Bela] a aratat ca, in sedinta de miercuri a Guvernului, a sustinut adoptarea proiectului de lege “prin care Guvernul se achita de obligatia transmiterii rezultatelor referendumului catre presedinte”, dar ca nu este de acord cu sistemul parlamentar unicameral.”
(Evenimentul Zilei)

Uniunea nu e de acord cu proiectul pe care l-a votat. L-a susţinut dar i se opune. Speculez că menţinerea parlamentului bicameral este de fapt o monedă de negociere pentru Uniune. PDL consideră acelaşi lucru, aşa că s-a grăbit să-i facă o ofertă dlui Marko:

“Trebuie gasita o formula de compromis. Putem sa le acordam garantia, prin Legea Electorala, ca vor avea un numar de parlamentari, asa cum e cazul minoritatilor nationale. Minoritatea maghiara ar putea primi un anumit numar de mandate, proportional cu reprezentativitatea lor din teritoriu, care e constanta”
(Ioan Oltean, PDL)

“O formulă de compromis”? Ca să încep cu cea mai mică din probleme, pasajul e tipic pentru un defect major al discursului public de la noi: e plin de formulări neclare şi termeni lunecoşi. Cui anume i se oferă garaţia unui număr de parlamentari? UDMR sau minorităţii maghiare? Ce înseamnă “reprezentativitate”? Cât este “un număr proporţional cu reprezentativitatea lor în teritoriu” ?

Dar alta e problema majoră cu acest pasaj, cu această propunere aruncată lejer de reprezentantul principalului partid de guvernământ. Paralela pe care o face cu situaţia celorlalte minorităţi este invalidă, pentru că acolo situaţia e excepţională: există un pasaj constituţional a cărui menire este să se asigure că cetăţenii aparţinând minorităţilor etnice vor avea câte un(!) reprezentant în parlament. Fără acest articol, ţinând cont de numărul lor, formaţiunile politice ale acestora nu ar avea cum să treacă pragul la vot proporţional sau să obţină 50% dintr-o circumscripţie la vot majoritar. Minoritatea maghiară, însă, nu are această problemă, nu are nevoie de garanţii ca să fie reprezentată în parlament, alta decât cea a votului egal. Dl Oltean vrea să transforme o situaţie şi un privilegiu excepţional, a căror raţiune ar trebui oricum pusă în discuţie, într-o monedă comună de schimb între partide.

În cazul cel mai rău, garanţia pe care doreşte dl Oltean să o scrie în lege ar fi oferită, eventual la modul implicit, chiar Uniunii, instituţiei numită UDMR. Prevederea asta ar şterge distincţia între acest partid şi stat.

În orice alt caz, însă, astfel de garanţie e o problemă majoră. Parlamentul, zice teoria şi Constituţia, ar trebui să fie forul reprezentativ al poporului. Realizarea acestui rol fundamental se face prin instituţia alegerilor libere. Or, orice garanţie înscrisă în lege apropo de rezultatul alegerilor reprezintă o îngrădire a libertăţii cetăţenilor de a-şi alege reprezentanţii. Nu văd nicio diferenţă de principiu între o lege electorală care garantează un “anumit număr de mandate” şi o lege electorală care garantează unui partid 50%+1 din mandate. Mai putem vorbi atunci de “parlament”, despre un for reprezentativ?

Iar dacă o astfel de ofertă (sau cerere) nu stârneşte scandal este pentru că ne-am obişnuit cu situaţia privilegiată pe care o are UDMR. De fapt, episodul ar fi o reluare cât se poate de similară a unuia de acum 7 ani. În 2003-2004, când PSD a iniţiat revizuirea Constituţiei şi a legii electorale, suportul UDMR a fost obţinut tot pe baza unei garanţii din legea electorală. UDMR a reuşit atunci să scape de rivalii de la Uniunea Civică Maghiară, pentru că noua lege electorală prevedea că organizaţiile etnice deja prezente în parlament (cum era UDMR) pot participa la alegeri fără alte condiţii, în timp ce o altă organizaţie reprezentând minoritatea maghiară nu poate decât dacă îndeplineşte condiţii mai severe decât cele pentru înscrierea unui partid!

Miniştrii independenţi ai guvernului Boc II

Guvernul a trimis un proiect de lege în parlament, membrii cabinetului s-au dus acolo să participe la dezbatere. Un scenariu obişnuit în orice democraţie parlamentară din occident. Doar că noi ne aflăm în situaţia originală în care unul din miniştri s-a dus acolo, nu să susţină proiectul guvernului, ci să-l combată! Nu ştiu să existe cazuri similare în democraţiile mai sus pomenite. Un cabinet de miniştri lucrează pe principiul colegialităţii şi solidarităţii. Divergenţele se rezolvă în interior, iar proiectele, odată adoptate, sunt susţinute solidar de toţi reprezentanţii guvernului, atât în public cât şi în parlament. Dl Oprea, ministrul Apărării, a venit la Senat ca să combată proiectul susţinut de guvernul din care face parte!

În alt episod, după decizia CCR care a suspendat pasaje întregi din legea privind Agenţia Naţională de Integritate, premierul Boc a anunţat public că guvernul său va emite o ordonanţă de urgenţă care să permită funcţionarea în continuare a ANI, pentru că, citez “cine crede că îşi poate bate joc de instituţie se înşală”. În paralel, ministrul Berceanu opina public că ANI ajunsese(?) un fel de justiţie paralelă…

Despre decizia CCR în cazul Cernea

Dl Cernea a încercat să se înscrie la alegerile parţiale din colegiul 19, a fost respins, a contestat în instanţă decizia Biroului iar acolo a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva legii electorale. La fel ca la alegerile parţiale trecute, excepţia a vizat (şi) acele articole care spun că doar candidaţii partidelor parlamentare au dreptul să participe la alegerile parţiale. Curtea Constituţională i-a dat de data asta dreptate, după cum putem citi pe Hotnews.

Se contrazice Curtea, aşa cum scriu mai departe colegii de la HN? Nu ştiu argumentaţia, însă nu cred. Suntem într-o situaţie diferită. Data trecută dl Cernea candida din partea unui partid neparlamentar, excepţia pe care a ridicat-o viza interdicţia acestor candidaţi să participe la alegerile parţiale. Curtea a respins-o cu următorul argument:

“În ceea ce priveşte alegerile parlamentare parţiale, Curtea reţine că acestea au loc ca urmare a vacantării unui mandat de parlamentar. Organizarea unor astfel de alegeri are drept scop completarea mandatelor parlamentare, însă cu respectarea structurii Parlamentului constituite în urma desfăşurării ultimelor alegeri generale. Pentru respectarea suveranităţii, a voinţei electoratului exprimate în cadrul alegerilor generale, se impune ca în această etapă a alegerilor parţiale, subsidiară şi complementară alegerilor generale, să fie respectată aceeaşi condiţie a îndeplinirii pragului electoral, pe baza căruia un partid politic a obţinut reprezentare în Parlament. Admiterea unor candidaturi la alegerile parţiale din partea unor partide nereprezentate în Parlament ar conduce la modificarea configuraţiei politice a acestuia, în dezacord cu votul exprimat de corpul electoral la alegerile generale, în urma cărora s-a constituit organul reprezentativ suprem al poporului român, într-o anumită componenţă politică, a cărei modificare nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.”
(Curtea Constituţională a României, decizia 1/2010)

Sublinierea îmi aparţine: nu pot admite o candidatură din partea unui partid neparlamentar la alegerile parţiale pentru că astfel s-ar ocoli pragul electoral. De altfel, într-un pasaj din aceeaşi motivare judecătorii întăresc această afirmaţie:

“Legea nr.35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează un mecanism electoral care nu are nicio legătură cu elementele de conţinut ale tipului de scrutin majoritar uninominal, organizat cu un singur tur şi care este practicat în alte state. Este de reţinut că niciun sistem electoral în care este reglementat un tip de scrutin majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin nu prevede vreun prag electoral, în timp ce Legea nr.35/2008 prevede două tipuri de praguri electorale alternative.”
(Curtea Constituţională a României, decizia 1/2010)

Acestea fiind spuse, dl Cernea a citit probabil cu atenţie motivarea, de data asta a candidat ca independent şi a criticat legea pentru că împiedică independenţii să participe la alegerile parţiale. Iar CCR nu a mai avut argumentul pragului electoral, şi i-a admis excepţia de neconstituţionalitate…

COMPLETARE: M-am grăbit scriind mai sus că în ianuarie contestaţia depusă de Remus Cernea viza doar situaţia candidaţilor de la partid. În realitate, argumentaţia viza explicit şi independenţii, citez “Criteriul pragului electoral nu se poate converti într-o justificare a limitării conţinute de art.48 alin.(17), pentru că acest criteriu nu este aplicat candidaţilor independenţi în prima etapă, cea a alegerilor generale.” – dar Curtea s-a făcut că plouă. Speculez că de data asta argumentul a vizat EXCLUSIV independenţii şi judecătorii n-au mai avut de ales.

Tratamentul pentru rău de sală de judecată este…

… excepţia de neconstituţionalitate.

“Fostul ministru al Agriculturii, Ioan Avram Mureşan, a fost luat cu ambulanţa de la instanţa supremă, după ce vineri acesta a reclamat o stare de rău, timp în care şedinţa de judecată a continuat, avocaţii invocând o excepţie de neconstituţionalitate.”
(Mediafax)

Probabil că a judeca pe cineva care simte, aşa, o stare de rău, încalcă Constituţia.

Analiza economică a şepcii premierului

Nu sunt specialist în economie; scriu rar pe aceste teme, doar atunci când subiectul economic dezbătut este destul de simplu încât să-l pot înţelege. Şi totuşi, sunt acum în situaţia de a critica – ca să folosesc un termen blând – un articol cu tematică economică, un articol scris, se presupune, de un specialist în domeniu. Asta pentru că problema articolului cu pricina este de altă natură.

Să fac o comparaţie. Să spunem că un barbar dintr-o insulă izolată din Pacific călătoreşte până într-o anumită ţară din Europa de est. O ţară prin comparaţie avansată şi sofisticată, ale cărei obiceiuri îi par de neînţeles. De exemplu, omul vede cum o persoană cunoscută drept “analist economic” ceartă vehement o oficialitate care are titlul de “premier” pe motivul că acesta poartă un acoperământ de cap cu cozoroc, numit şi “şapcă”. Barbarul nostru nu înţelege de ce; în insula lui nu există analişti, şepci sau premieri. Însă, fiind un om simplu şi cuminte, consideră că analistul face ce trebuie, există probabil motive foarte bune pentru admonestarea unui premier purtător de şapcă. Poate că e un tabu cultural. Sau, altfel, barbarul constată cum analistul economic îi face premierului un perdaf pentru lipsa şepcii. Şi, din nou, cu bun-simţ, presupune că e un lucru foarte normal, purtatul şepcii de către premier e probabil un precept religios sau o cutumă locală. În schimb, în clipa în care analistul economic critică oficialul în acelaşi timp şi pentru şapcă şi pentru lipsa ei, barbarul nostru ignorant dar de bun-simţ realizează foarte clar că ceva nu e în regulă. Cutumele, tabuurile, preceptele, legile, regulile pot diferi de la o ţară sau de la un domeniu la altul. Logica, în schimb, este aceeaşi şi în Europa de est şi în insulele din Pacific, şi în analiza politică şi în cea economică. Orice barbar îşi dă seama că nimeni nu poate pretinde, cu bună-credinţă, şi un lucru şi contrariul lui.

“Guvernul Boc a tinut artificial veniturile romanilor la un nivel mai mare decit meritau acestia, daca ne uitam la incasarile reale. In tot anul 2009 si in cele 3 luni care au trecut din 2010, poporul roman s-a imprumutat ca sa consume. Investitiile au fost cam zero.

Motivele au fost strict politice. (…). De fapt socoteala a fost mult mai simplista, la nivel de smecherasi de Dimbovita: hai sa ne imprumutam, ca sa nu simta astia prea tare criza si sa nu pierdem voturi, iar pina in decembrie 2009, sau cel tirziu pina in iunie 2010, isi revine ea UE, si ne scoate din noroi.

Faptul ca guvernul a inceput sa taie salariile haotic si ilegal (cu scuza ca nu sunt bani) arata ca imprumuturile nu mai pot sa compenseze prabusirea economiei si scaderea veniturilor statului.”
(Mihai Giurgea, Standard.ro, “Piata imobiliara se prabuseste la vara”)

Lipsa banilor e doar o scuză pentru tăierea haotică şi ilegală de salarii din partea aceluiaşi guvern care, din motive strict politice, ţine artificial veniturile românilor la un nivel mai mare decât merită. Din motive strict politice premierul poartă o şapcă pe care în mod haotic şi ilegal refuză să o ţină pe cap.

Aş fi trecut peste acest articol dacă el ar fi fost o excepţie. Din păcate nu este. La fel ca o bună parte a politicienilor noştri, o bună parte a analiştilor noştri, economici sau de alt domeniu, nu reuşesc măcar să se menţină la un nivel de coerenţă.

Trei partide cu finanţarea la gheaţă

PSD stă foarte prost cu banii, o spune chiar preşedintele Ponta: au două milioane de euro datorie.

PNL stă chiar mai prost, factura lor trece de trei milioane de euro. S-au bazat, se zice, pe generozitatea dlui Patriciu, iar acesta nu mai e într-o dispoziţie generoasă sau poate că, aflat în opoziţie, PNL nu se mai încadrează în modelul de afacere al marelui “liberal”.

La PDL, în schimb, lucrurile stau roz. Nimeni nu se plânge de nimic. Se pare că nu au probleme financiare de niciun fel. Probabil că au, cine ştie de ce, sponsori ceva mai generoşi – că nu am sesizat să fi fost semnificativ mai rezervaţi cu cheltuielile.

În altă ordine de idei, investigaţiile Gazetei Sporturilor arată cum, în ani de criză economică, ministerele conduse de dl Blaga şi dna Udrea acordă contracte grase unor firme conduse, ce coincidenţă!, de alt membru PD-L. Spre exemplu, un patinoar din Braşov a cărui construcţie a costat cam de trei ori mai scump decât cea a unuia similar din Ungaria, 12 milioane de euro în loc de 4.