Patronii patronilor

Mă uit pe lista publicată cu “liderii patronatelor” publicată de Hotnews. Jale mare. “Patronatul român” oficial duce o lipsă acută de … patroni. Un preşedinte de asociaţie se laudă cu faptul că NU este patron, pe motiv că altfel ar face concurenţă neloială(?) celorlalte firme. Altul are patru firme, toate în lichidare, dizolvare, întrerupere de activitate. Şi este, dacă nu mă înşel, reprezentantul celorlalţi. Îmi aminteşte de bancul acela cu ţăranul care a venit la târg cu calul ca să-l facă de râs. Ce altă explicaţie raţională să fie pentru promovarea acestui individ ca reprezentant al patronilor?

Există şi alţi oameni acolo care au CV-uri cât se poate de decente şi de serioase. Doctori în economie, cercetători, autori de cărţi. Nu sunt însă patroni. Sunt acţionari la diverse firme, dar acţionar la o firmă e una, patron e altceva! Pe scurt, proprietarul unui butic mărunt este mai patron decât acest “patronat”, dacă putem spune asta. Singura problemă a acestei afirmaţii este că majoritatea micilor proprietari de buticuri şi de afaceri nu realizează sau poate nu sunt deranjaţi de situaţia asta. Or, din păcate, acest patronat este cel oficial, cel recunoscut de stat. Cu el negociază guvernul în cadrul Consiliului Economic şi Social. Proprietari de firme fantomatice sau falimentare sau foşti politicieni, oamenii aceştia sunt cei puşi să vorbească în numele “mediului de afaceri” cu autorităţile. Iar asta dă explicaţia situaţiei acesteia ciudate. Ca în multe alte cazuri (sindicatele, de exemplu!) rolul oficial, puterea şi influenţa dată de acesta au fost transformate într-un model de afaceri. Sindicalismul e o afacere, de ce n-ar fi şi patronatul? Oamenii aceştia nu au nevoie de firme pe care să le patroneze, mai ales în perioada asta de criză economică. Ei patronează patronatul.

Reducerea cheltuielilor bugetare şi cota unică

Spre lauda lor, PSD a propus un program alternativă la cel susţinut de guvern. Rolul opoziţiei nu este “să înjure guvernul” ci să formuleze şi să sprijine o alternativă la politicile propuse de acesta, alternativă pe care să o pună în practică odată ajuns la putere.

Din păcate, programul PSD conţine măsuri concrete şi bine precizate ca alternativă la reducerile de cheltuieli propuse de guvernul actual, însă nu se aventurează să prognozeze în niciun fel efectul asupra economiei. În principiu orice program politic serios trebuie să conţină şi aşa ceva, dar cu atât mai mult cu cât asta e natura crizei pe care o traversăm: statul nu are destui bani cât să-şi acopere cheltuielile pe care le-au angajat masuri anterioare similare, trebuie să facă ceva pe termen scurt ca să iasă din situaţia asta. Nu ieşi dintr-o situaţie în care te-au adus măsuri luate fără să se calculeze sau să se ţină cont de impactul lor asupra economiei cu un program de măsuri căreia îi lipseşte calculul privind impactul asupra economiei.

N-am să intru în detaliile planului, puteţi citi un comentariu excelent semnat de Ovidiu de La Colţul Străzii.

Vreau să comentez aici proiectul PSD doar dintr-un punct de vedere. Ca măsură esenţială din program, PSD doreşte renunţarea la cota unică de impozitare în ce priveşte salariile. E o cerere pe care o au în comun cu sindicaliştii; în discuţiile cu preşedintele Băsescu renunţarea la cotă a fost prima măsură alternativă pe care au cerut-o liderii sindicali, motivând că îi avantajează pe “privilegiaţi”.

PSD propune, în mod concret, “Impozitarea diferenţiată a veniturilor, cu două cote, de 12 si 25%, aplicate până la, respectiv, peste nivelul salariului mediu;” Care e motivul? Cota unică ar reprezenta un eşec:

“Aceasta nu a adus nici mai multe locuri de muncă, nici nu a eliminat economia neagră, şi nici venituri bugetare mai mari. A adus numai bani în plus în buzunarele a 10% din salariaţi şi patronilor (circa 0,8-0,9 miliarde Euro), în detrimentul a 90% din salariaţi, a pensionarilor, studenţilor şi a sute de mii de persoane beneficiare de asistenţă socială, având în vedere că bugetul a renunţat la venituri de 1% din PIB, adică un miliard de Euro. Acum, în criză economică, această cotă unică îşi demonstrează şi slăbiciunea şi lipsa de forţă în a ajuta societatea să facă un pas înainte.”

(Planul alternativ propus de PSD, extras)

Pe cât pot spune, primele trei afirmaţii pot fi contrazise de statisticile relevante înainte şi după adoptarea ei, cu precizarea că eliminarea economiei negre nu e genul de ţel pe care îl poate îndeplini orice măsură de tipul cotei unice. Reducerea acestei economii este ceea ce şi-a propus şi a realizat. Iar în ce priveşte slăbiciunea cotei unice în această situaţie, dincolo de retorică, întrebarea pertinentă e cum putem ajuta societatea să facă un pas înainte, cum şi în ce măsură înlocuirea cotei unice cu una diferenţiată ar ajuta. Dar documentul nu conţine aşa ceva.

În ce priveşte pensiile, programul PSD, propune sec creşterea punctului de pensie la 45% din salariul mediu, dar niciun fel de măsură care să arate cum poate fi acoperită această creştere în condiţiile în care fondul de pensii e departe de a putea suporta nivelul actual. Pot presupune, mai ales de vreme ce văd o paralelă între oferta PSD şi cea a sindicaliştilor, că una din măsurile acoperitoare are în vedere transferul de contribuţie către fondurile private de pensii (aşa numitul pilon II). Anul acesta rata acestui transfer ar fi trebuit să crească de la 2 la 2,5%, sindicatele au cerut blocarea acestei măsuri, guvernul a fost de acord.

Acum, cota unică de impozitare mai are o trăsătură mai rar pomenită pe la noi, şi cu atât mai rar lăudată: reduce semnificativ posibilitatea statului de a interveni în acest domeniu. Odată ce a stabilit principiul cotei unice şi l-a aplicat uniform, statul poate doar să modifice nivelul ei. De fapt, fiind aplicată uniform chiar şi această modificare e dificilă şi limitată. (Ca paranteză, o situaţie similară este şi cu legea salarizarii unitare, de exemplu; mă gândesc că doar într-o ţară ca România o astfel de lege poate fi atacată de pe poziţii “de dreapta”). Or, prin comparaţie, dacă a renunţat la acest principiu statul are din nou mână liberă să intervină serios în domeniu. PSD propune azi două cote de 12 si de 25%, in functie de salariul mediu. Mâine poate creşte una din cote, poimâine poate modifica plafonul, peste două săptămâni poate impune o a treia cotă, poate şi a patra, peste 2 luni poate trece câteva categorii de la o cotă la alta etc. etc. În ce priveşte pensiile, lucrurile sunt şi mai clare; se blochează la nivelul actual (cel puţin) transferul de contribuţii de la sistemul public la cel privat de pensie.

Cu alte cuvinte, sindicaliştii şi PSD insistă, ca răspuns la situaţia în care ne aflăm, ca statul să se implice şi mai mult în economie, pe viitor. Ironică situaţie! Cu excepţia opiniilor partizane care dau vina doar pe “ceilalţi”, în ciuda realităţii, nimeni nu contestă că am ajuns în situaţia asta datorită incompetenţei cu care a fost administrată economia de către stat. Or, răspunsul, planul alternativ, soluţia anti-criză propusă este ca statul să aibă un cuvânt şi mai greu de spus în economie.

Reducerea cheltuielilor bugetare şi responsabilitatea

Nu este vina noastra!

“In momentul in care guvernul din Grecia a anuntat reduceri de salarii si pensii, sindicalistii au iesit in strada sustinand ca nu din cauza lor tara a ajuns in situatia in care a ajuns. Prin urmare, nu este normal ca ei sa plateasca oalele sparte de catre cei cei aflati la guvernare. Saptamana trecuta, dupa ce Presedintele Romaniei a anuntat masuri similare, reactia sindicalistilor romani a fost exact aceeasi. Pot fi ei condamnati ca au asemenea reactii? Nu!

Bineinteles, nu pensionarii sunt de vina ca politicienii, din considerente politicianiste, au marit pensiile atat de mult, incat bugetul asigurarilor sociale a intrat practic in faliment. Ce ar fi trebuit sa faca pensionarii in momentul in care guvernul le marea pensia? Sa refuze maririle?”
(Cristian Orgonas)

Termenul “vină” duce discuţia pe un teren lunecos; vinovăţia ar aparţine celor care ar fi trebuit să facă ceva şi n-au făcut, sau invers. Or, la fel ca în alte cazuri (“echitabil”, de exemplu), fiecare poate considera, la modul subiectiv, cine sunt persoanele care ar fi trebuit să facă sau să nu facă ceva. Pasarea vinii devine la fel de uşoară şi de lipsită de finalitate precum pasarea portocalelor sau a sursei tăierilor bugetare de care vorbeam articolul trecut. Din acest motiv, folosesc în schimb termenul “responsabilitate”, care înlocuieşte în definiţie pe “ar fi trebuit” cu “ar fi putut”, şi astfel duce discuţia într-o zonă stabilă şi obiectivă.

Acestea fiind spuse, e limpede că politicienii sunt responsabili pentru situaţia asta. Da, ei ar fi putut să nu adopte măsurile care ne-au dus aici, dar le-au adoptat. Ei au mărit pensiile şi celelalte cheltuieli bugetare până la un nivel care nu poate fi susţinut. Până aici sunt perfect de acord cu Khris. Mai departe, însă, realitatea este că responsabilitatea nu stă doar pe umerii politicienilor. Să zici că situaţia e doar responsabilitatea lor ar însemna, ţinând cont de definiţia dată mai sus, să zici că doar ei au avut posibilitatea de a acţiona în această privinţă. Cu alte cuvinte, societatea, mass-media, sindicatele etc. toate au privit neputincioase cum guvernul măreşte pensii şi salarii, resemnându-se cu faptul că nu pot face nimic în privinţa asta, nu-i aşa? Nu, nu-i aşa. Scenariul ăsta e complet fantastic. În realitate, au fost puţine şi izolate vocile care au atras atenţia, măcar, că e o problemă cu astfel de măsuri şi că o să conducă mai devreme sau mai târziu la situaţia în care suntem acum.

Khris se întreabă, retoric, ce ar fi trebuit să facă cei cărora statul le-a dat bani? Să îi refuze? Bun, putem merge pe retorica asta. Dar de ce au dat politicienii aceşti bani? “Motive politicianiste” spune colegul meu. Cu alte cuvinte, pentru voturi. Or, dacă retorica a mers într-o parte, nu văd de ce n-ar merge şi în cealaltă! Ce erau să facă politicienii dacă li s-a oferit sprijin electoral? Să-l refuze? Mai mult, situaţia nu e perfect egală, există un raport de cauzalitate destul de clar: nu cred că vreun om rezonabil ar putea crede scenariul în care, în ciuda protestelor de amploare şi campaniilor media vehement împotrivă, un guvern român s-ar încăpăţâna să crească salarii şi pensii.

Sigur, dintre actorii pomeniţi mai sus, societatea, oamenii obişnuiţi au o scuza bună a ignoranţei; nu toţi dar cea mai mare parte din ei. Ca să poţi face ceva trebuie să ştii în prealabil care e situaţia şi care ar fi motivul. Nu orice mărire de salarii şi pensii bagă o ţară în faliment, ar fi absurd să ceri oamenilor să refuze în orice circumstanţe şi în mod activ să primească salarii sau pensii mai mari, din motive neclare. Iar ignoranţa asta nu e prostie, aşa cum nu e nici stângism. Să ceri unui muncitor să ştie ce înseamnă deficit structural nu ar avea mai multă noimă decât a cere unui finanţist să ştie cum se sudează o ţeavă.

Dar scuza ignoranţei nu poate fi invocată nici în media şi nici de sindicate. Nu pot sub nicio formă să accept afirmaţia lui Khris că sindicaliştii nu sunt de condamnat pentru reacţia de acum. Evident că sunt, pentru că nu au reacţionat atunci când s-au luat măsurile prin care s-a ajuns aici. Ba mai mult, au fost printre cei care le-au sprijinit, deşi ştiau, ar fi trebuit să ştie ce consecinţe au. Iar dacă pentru ei acceptăm scuza că, până la urmă, au procedat natural urmărind creşterea cheltuielilor bugetare, atunci constat faptul că şi politicienii au procedat natural, şi deci scuzabil, urmărind creşterea sprijinului electoral. Nu văd de ce nu putem condamna sindicaliştii că umblă după bani, în schimb putem condamna politicienii că umblă după voturi. Dacă “naturaleţea” scuză, scuză ambele categorii. Dacă acuzăm iresponsabilitatea, iresponsabilitate e în ambele părţi.

Argumentul pe care îl fac în acest articol, la fel ca cel din articolul trecut, e departe de a avea o valoare pur academică, nu e o dezbatere de dragul dezbaterii. Din păcate. Nu ţin să îl contrazic pe colegul meu (căruia îi sunt şi un bun cititor). Nu ţin neapărat nici să iau apărarea unei categorii pe care, din motive pe care le înţeleg foarte bine deşi nu le accept în totalitate, mai toată lumea o detestă acum. Problema e că, dacă nu înţelegem modul în care am ajuns în situaţia asta, riscăm să o repetăm. Asta în cazul optimist în care vom ieşi acum din ea. În cazul pesimist, riscăm să ne afundăm şi mai rău. Iar cazul pesimist, mă tem, e şi cel realist.

Reducerea cheltuielilor bugetare şi jocul cu portocalele

“Sigur, reducerea cheltuielilor bugetare e cea mai bună soluție. Fără îndoială. Dar așa? Să reducem salariile medicilor și ale profesorilor la fel cu ale jandarmilor și polițiștior, care oricum câștigă cu 30-40% mai mult, fără vreun motiv aparent? Și să menținem toată armata de funcționărei și funcționărași, de prin ministere fără obiectul muncii ca Ministerul Culturii, sau din puzderia de agenții al căror scop nimeni nu pare să-l înțeleagă. Asta e reformă??”
(Adrian Stanciu – “Sunt revoltat”)

Aş începe cu o mică observaţie, preşedintele s-a referit la scăderea fondului de salarii al instituţiilor. Asta nu înseamnă neapărat o scădere a salariilor decât dacă nu se fac deloc concedieri.

Dincolo de asta, sunt de acord cu afirmaţia dlui Stanciu, la nivel de principiu. Ideea asta cu stabilirea unui procent de tăiere şi impunerea lui peste tot este nefericită din multe motive. În unele domenii şi instituţii s-ar putea reduce chiar şi mai mult; în altele reducerea este excesivă, dacă nu chiar paralizantă. Per total, măsura nu are cum să afecteze nu doar nivelul de trai al acestor oameni ci şi funcţionarea instituţiilor statului. Dl Stanciu are dreptate, aşa ceva nu se poate numi reformă. Dar nici nu îşi propune să fie. Măsura nu e menită să ajute la funcţionarea administraţiei, ci să echilibreze bugetul.

Ca paranteză: ştiţi jocul cu portocalele? E un joc de grădiniţă care decurge aşa: educatoarea dă fiecărui copil câte un număr să-l ţină minte; după care spune ceva de genul “Aş mânca cinci portocale!” Copilul care are numărul cinci trebuie să se ridice şi să spună “de ce cinci şi nu şapte?” Apoi cel cu şapte propune un alt număr… şi tot aşa. Jocul continuă cât timp copiii sunt suficient de atenţi şi interesaţi.

Preşedintele a anunţat măsurile astea într-un mod foarte categoric; guvernul are o majoritate destul de solidă, iar anunţul nu a produs, aparent(!), fisuri. Dar ar fi o naivitate să crezi că asta înseamnă că măsurile acestea nu vor întâmpina o rezistenţă din interiorul sistemului. Vor întâmpina o rezistenţă înverşunată, şi când spun “sistem” nu mă refer doar la sindicate, ci şi ceva mai sus. Inclusiv în interiorul cabinetului de miniştri.

Dacă dl Stanciu consideră că reducerea cheltuielilor e măsura cea mai bună pentru situaţia în care ne aflăm, atunci cred că va fi de acord că trebuie făcută astfel încât să-şi atingă scopul propus. Cu siguranţă că niciun om rezonabil nu ar susţine o măsură care ar arăta minunat pe hârtie dar ar avea şanse minime să fie pusă în practică.

Or, unul din modurile în care reforme de genul acesta au fost compromise parţial sau total până acum a fost un echivalent al jocului cu portocalele de care pomeneam mai sus. Discuţia începe de jos, reducerile sunt dezbătute la fiecare nivel, iar discuţia devine o formă nu cu mult mai complicată a jocului de grădiniţă: “de ce noi, şi nu ăia?”, “de ce nu ceilalţi?” şi tot aşa. Cum spuneam, jocul acesta se poate prelungi oricât de mult, şi, cum reforma făcută în acest mod depinde de stabilirea acestor detalii, este şi ea amânată şi reamânată, eventual până într-un final când nu se mai face nimic sau se fac schimbări minime.

Nu spun că alternativa, aşa cum a fost anunţată ea ieri, o să evite complet genul acesta de tergiversare. Nici vorbă. Cum spuneam, rezistenţa din interiorul sistemului va fi înverşunată, şi e greu de crezut că nu va avea unele succese. O să asistăm probabil la compromisuri faţă de obiectivul atât de categoric enunţat de şeful statului.

De asta e greu să faci reformă în timp de criză: pur şi simplu atât scopul cât şi mijloacele sunt supuse constrângerilor şi limitărilor date de situaţia economică. Reforma e un proces complicat şi de durată, criza cere de obicei măsuri cu efect pe termen scurt şi nu neapărat reformiste. Iar rezistenţa din sistem creşte în mod natural atunci când oamenii din el sunt afectaţi din două direcţii…

Cine minte despre buget, la Realitatea TV?

Dl Isărescu a prezentat astăzi un raport urmat de o conferinţă de presă asupra inflaţiei. Între altele, guvernatorul BNR a acuzat previziunile extrem de optimiste făcute de guvernanţi apropo de nivelul de colectare a banilor către buget. S-au făcut bugete pornind de la un nivel al veniturilor bugetare de 38% din PIB, nivel considerat de dl Isărescu, nu doar fals şi incorect ci şi mincinos.

Realitatea TV a titrat asta sub titlul: “Mugur Isărescu acuză Guvernul Boc de minciună” Guvernatorul BNR nu s-a referit însă la un guvern anume; iar jurnalişti serioşi ar fi trebuit să verifice puţin (nu e greu) cum stau lucrurile: cele două bugete anuale ale guvernului Boc s-au făcut pornind de la premisa unor venituri publice de 31 – 33% din PIB. La cine s-ar fi putut referi atunci dl Isărescu? Oare la cine?

“Ministrul finantelor, Varujan Vosganian, care a implinit ieri varsta de 49 ani, a prezentat prima schita a bugetului pe 2008 in sedinta de guvern. Spre comparatie, veniturile bugetare vor creste de la 37% din PIB in 2007 (incluzand o estimare de atragere de fonduri europene de 2% din PIB) pana la 39% din PIB in 2008 (nivel care include si speranta unor fonduri europene de 2,68% din PIB).”
(Ziarul Financiar)

COMPLETARE (21:00) : Între timp, stirea de pe Realitatea.NET a fost modificată şi s-a scos “Boc”. Ca şi cum nu e clar ce ar fi vrut sa spună. (Pentru angajaţi ai Realităţii care ar fi tentaţi să insiste că am citit altceva decât era de citit: am capturi de ecran…). Iar în seara asta şi liderul PNL şi cel al PSD au vorbit despre guvernatorul care a acuzat guvernul Boc de minciună.