Guvernul Boc trebuie să plece (II)

Trebuie să reiau ideea articolului trecut: guvernul Boc trebuie să plece. Argumentul de acolo era că doar în felul acesta se poate face o clarificare doctrinară şi se poate da electoratului o garanţie asupra politicilor ce vor fi puse în practică după votul său. Un argument pe termen mai degrabă mediu şi lung. Dar cred că la asta se adaugă aceeaşi nevoie acută de predictibilitate, de data asta pe termen scurt, de dragul stabilităţii economice.

Într-adevăr, incertitudinea privind măsurile care vor fi adoptate are un efect negativ. Sigur, aici se poate spune că guvernul a decis rapid să crească TVA, şi că nu avea alternative. Am spus şi eu ceva similar în articolul trecut, am să pun acum afirmaţia respectivă în paranteze. Nu că eu n-aş mai considera-o adevărată; ci pentru că e irelevant aici ce consider eu. Din punctul de vedere al acestui articol, contează ce părere are despre acest subiect clasa politică. Or, e limpede că mărirea TVA este atacată, inclusiv din rândurile puterii. Cezar Preda s-a plâns că nu au fost consultaţi de guvern în luarea acestei măsuri, UNPR avea oricum rezerve faţă de scăderea pensiilor, dl Marko oftează după un loc în rândurile opoziţiei. Iar dinspre opoziţie vine un val de înjurături apropo de măsura asta, val care precede măsuri anunţate pentru contestarea ei la CCR, şi apoi în parlament.

Iar asta se traduce, desigur, în nesiguranţă. O să ţină măsura? Nu ştim. Bun, o mărire de taxe ar trebui să treacă de CCR fără probleme. Teoretic. Practic, în clipa în care unul dintre judecătorii din majoritatea care a respins scăderea pensiilor argumentează vorbind despre fonduri şi mâneci la o cămaşă, nimic nu mai e sigur în cazuri dinastea. Poate vor respinge şi creşterea taxelor pe bază de comparaţii cu şosete, păsări şi albine etc. (Ca paranteză, ca să fac o reparaţie, dl Predescu e un om simplu şi, în felul său, onest: a spus ce crede şi ce ar vrea; afirmaţiile sale sunt directe, clare şi complet paralele cu realitatea şi textul constituţional. Argumentaţia oficială este la fel de paralelă în fond, în schimb e bazată pe o beţie necontrolată de cuvinte şi abureli. Dar despre asta ceva mai încolo).

Iar dacă trece de CCR, măsura mai are de trecut şi de parlament (fiind luată prin OUG). E drept că PSD reuşeşte să acuze neconstituţionalitatea unei creşteri de taxe în condiţiile în care creşterea de taxe era singurul punct concret din programul lor alternativ, în rest fiind măsuri de genul “ce-ar fi să meargă totul bine şi cu bani puţini”. Problema e că majoritatea parlamentară pare din ce în ce mai nesigură asupra măsurilor care trebuie luate. Atunci, în acest caz, majoritatea trebuie să se schimbe.

Din două una, fie există astfel de măsuri alternative, valabile, imediate şi, evident, perfect constituţionale; caz în care cei care le au ar trebui să aibă şansa şi responsabilitatea de a le pune în practică. Fie nu există aşa ceva şi tot la creştere de taxe va recurge şi opoziţia, caz în care măcar discuţia asta, şi incertitudinea aferentă, s-au încheiat.

Guvernul Boc trebuie să plece

Am citit ieri două afirmaţii din partea dlui Sebastian Lăzăroiu. Prima afirmaţie se referea la actualul partid de guvernământ: “Într-un anume moment, s-a văzut că nu există niciun liant în partid, decât dorinţa de a rămâne la putere. Nu am văzut valori, nu am văzut doctrină, nu am văzut … credem noi, toţi credem în asta şi atunci aşa trebuie făcut. Aici mai e de lucru la PDL” Cealaltă afirmaţie se referea la situaţia în care pachetul de măsuri anunţat de guvernul Boc ar fi blocat la Curtea Constituţională. Spunea acelaşi Sebastian Lăzăroiu: “Dacă soluţia este declarată neconstituţională, atunci avem soluţia a doua, care este o soluţie, dar mai proastă: majorarea taxelor.”

Ar trebui să ştiu exact cine anume e subiectul din această ultimă propoziţie, “(noi) avem soluţia…”. Dacă e vorba de stat sau de instituţiile sale, atunci n-am nimic de comentat. Dacă însă nu e vorba de guvern ca instituţie, ci e vorba la modul specific de guvernul Boc, susţinut de PD-L, atunci consilierul prezidenţial câştigă un bilet de papagal.

Da, astea sunt alternativele reale: reducerea cheltuielilor, creşterea taxelor. Guvernul, ca instituţie responsabilă, trebuie să aleagă una dintre ele, oricare. În schimb, pentru un partid care ar avea doctrină şi valori, şi nu s-ar ţine doar de putere, valabilă este doar una din opţiuni. Dacă îşi vede opţiunea blocată, atunci lasă locul la guvernare celor care au susţinut (implicit sau explicit) opţiunile politice alternative.

Doar în acest fel se poate face împărţirea doctrinară de care e atâta nevoie în România, doar în acest fel electoratul poate avea o garanţie asupra politicilor generale care vor fi puse în practică în urma votului său: dacă un anume partid va fi majoritar, atunci electoratul are garanţia că (între altele) taxele nu vor creşte, chiar şi cu riscul reducerii drastice a cheltuielilor bugetare. Aşa cum acelaşi electorat va avea garanţia că, dacă va vota majoritar pentru partidele celelalte, atunci cheltuielile bugetare vor rămâne la acelaşi nivel, chiar şi cu riscul creşterii taxelor. În schimb, în clipa în care un partid e dispus la orice fel de măsură politică (iar celelalte să spună “NU” la orice) atunci electoratul nu mai are nicio garanţie.

E adevărat că aceste măsuri nu au căzut în parlament ci la Curtea Constituţională; dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Guvernul Boc trebuie să plece dintr-un singur motiv: PD-L s-a angajat că nu va creşte taxele, ar trebui să se ţină de angajament chiar cu preţul trecerii în opoziţie. Ştiu ce ar însemna asta pentru partid, pierdere pe termen scurt; dar câştig pe termen scurt e exact ce au încercat să facă susţinând-o pe Teo Trandafir, un exemplu pe care dl Lăzăroiu ar trebui să-l ştie foarte bine.

(În altă ordine de idei, Curtea Constituţională, protejând pensiile ba chiar şi pensiile speciale, confirmă ce spuneam într-un articol anterior, pensionarii actuali sunt departe de a fi categoria cea mai defavorizată de către stat.)

COMPLETARE: Comentariul pleacă de la premisa că reducerea pensiilor, aşa cum va fi argumentată de Curte, este interzisă la modul absolut de constituţie, sau oricum dintr-un motiv pe care guvernul să nu-l poată ocoli. Speculez că aşa stau lucrurile, pentru că am văzut argumentaţii anterioare semnate de judecătorii care au fost azi în majoritate. Însă nu putem şti asta cu siguranţă până nu vedem argumentaţia Curţii.

COMPLETARE: Văd acum cum tot felul de reprezentanţi ai opoziţiei ne anunţă că creşterile de taxe ar fi catastrofale, neconstituţionale etc. etc. PSD ar ataca la CCR şi creşterea taxelor(! de ce nu şi existenţa crizei în sine?) Lăsând la o parte biletul de papagal: alternativa ar fi? Hm? Avem o gaură de câteva miliarde în bugetul combinat al statului şi al asigurărilor sociale. De unde scoatem banii ăştia?

Ce doresc eu de la Curtea Constituţională

Doresc să îşi îndeplinească rolul: instituţia trebuie să fie garantul supremaţiei legii fundamentale. Mai precis, enunţul s-ar putea împărţi astfel:

1. Curtea Constituţională trebuie să fie oarbă în exercitarea rolului de protejare a Constituţiei.
2. Curtea Constituţionale trebuie să fie permanent şi extraordinar de atentă să nu îşi folosească puterile pentru orice altceva.

Instituţia a fost acuzată de “politizare”, termenul e enervant de lunecos. Problema Curţii Constituţionale nu a fost faptul că judecătorii au fost numiţi de instituţii politice, nu există alternativă rezonabilă la acest mod de numire. Eventual, putem vorbi de un mod de a numi toţi judecătorii care să implice mai multe instituţii alese (cum e exemplul în SUA sau Cehia), decât sistemul alternativ, mai răspândit, care presupune ca fiecare instituţie să aleagă o parte din ei. Deşi în principiu situaţia ar trebui schimbată, pot spune că, în practică, problema Curţii nu a fost nici faptul că au fost numiţi ca judecători direct dintre politicieni. Ultimii judecători numiţi (dl Minea, dl Lăzăroiu şi dna Moţoc) au o carieră profesională, nu una politică, în spate. Foarte bine, dar până nu văd ce decizii vor semna aceştia, nu am niciun fel de garanţie că asta îi va face să judece corect. Am avut exemple de judecători în situaţii similare care au semnat decizii ruşinoase, sau de judecători cu carieră politică anterioară care au avut argumentat, uneori din minoritate, decizii cât se poate de corecte.

Problema Curţii este, de fapt, alta; faptul că nu odată au uitat care e rolul lor. Recitiţi cele două puncte: s-a întâmplat, rar, ca CCR să eşueze la punctul 1. În urmă cu un an Curtea a constatat că o instituţie a statului şi-a bătut joc de Constituţie (e vorba de ÎCCJ), dar a refuzat să facă ceva ca să îndrepte această stare de lucruri. Sper ca această Curte să nu îşi ignore din nou, în acelaşi fel, rolul. În schimb, punctul 2 a fost cel mai adesea încălcat de Curte, sunt prea multe deciziile în care Curtea s-a făcut că nu vede care sunt graniţele exercitării prerogativelor sale: protejarea Constituţiei, atât şi nimic mai mult.

Cel mai adesea Curtea a făcut asta dând aşa numitele “decizii politice”. În esenţă, judecătorii au dat decizii şi au adus argumente de oportunitate. Or, aceasta e treaba exclusiv a politicienilor, nu a CCR sau a oricărei Curţi de justiţie. Să luăm cazul legii care prevede scăderea pensiilor. Dacă judecătorii resping contestaţia trebuie să o facă pe singurul temei că nimic în legea noastră fundamentală nu interzice o astfel de măsură. La fel, dacă judecătorii admit contestaţia, trebuie să o facă şi să o argumenteze corect şi coerent pe un singur temei: faptul că legea noastră fundamentală interzice, implicit sau explicit, o astfel de măsură. Orice altă argumentaţie este invalidă şi reprezintă o abandonare a rolului Curţii şi un abuz de putere. Auzim astăzi cum de-o parte se pledează pentru respingerea legii, vorbindu-se de situaţia pensionarilor etc., iar în cealaltă parte se pledează pentru acceptarea legii de dragul finanţelor publice, a acordului cu FMI etc. Toate aceste argumente sunt neavenite în faţa Curţii, toate aceste argumente încearcă să îi ofere o bază pentru o decizie “bună” (adică, oportună), în sens politic. Or, singura decizie bună este cea care are în vedere exclusiv Constituţia.

În rest, mă aştept de la noua Curte la două lucruri, direct legate de rolul ei mai sus pomenit. O jurisprudenţă clară şi coerentă. Nu vreau doar decizii corecte, ci şi decizii bine argumentate. A doua, ţinând cont de numeroasele rateuri date de Curtea anterioară, mă aştept ca aceasta să nu aibă vreo reţinere să schimbe jurisprudenţa strâmbă moştenită.

Justiţia noastră e pe lună (episodul VIII, cu Adrian Năstase)

Dl Năstase a avut ieri un nou termen. Şi o nouă amânare. În unele relatări, ştirea suna aproape compătimitor, ceva de genul “iată cadoul primit de fostul premier de ziua lui”. Săracul domn Năstase, ce se mai chinuie el. La o televiziune, titlul afişat pe ecran vorbea de o chemare la DNA.

Ei, aş. Dl Năstase ştia foarte bine că urmează să aibă acest termen din dosarul “Trofeul Calităţii”, pentru că el însuşi l-a solicitat. De fapt, nu el ci avocaţii săi. Şi nu e convocat la DNA, evident!, e vorba de instanţă. DNA l-a trimis în judecată încă din ianuarie. Ianuarie anul trecut, mai precis.

Dar presa face şi alte gafe, ca să le zicem aşa. Iată, din Adevărul un pasaj din ştire care a fost preluat şi de televiziuni: “În acest dosar au fost trecuţi aproape 1000 de martori. Cum la un termen nu pot fi audiaţi mai mult de cinci martori odată, procesul se va judecat (sic!) probabil într-o perioadă foarte mare de timp” Pasajul apare exact cum l-am scris, asumat de autor ba chiar subliniat în ediţia electronică. Or,… care e sursa acestei informaţii? E un fapt cert? Sau, măcar, opinia unui expert? În realitate, e opinia “expertului” Adrian Năstase, doar că, din nou, jurnaliştii uită să o atribuie şi o prezintă ca informaţie! Mai mult, menţionată ca atare într-o ştire despre o nouă amânare, ar putea duce la ideea că procesul durează atât de mult timp din pricina asta. (Cât de anapoda poate să gândească un jurnalist ca să acuze procurorii că au prea mulţi martori? În realitate, nu trebuie audiaţi toţi.) În realitate, oricum, procesul bate pasul pe loc încă din 2009 exclusiv din pricina apărării. Întâi, dacă nu mă înşel, dl Năstase nu a avut avocat. Apoi aceştia au avut nevoie de studierea dosarului. Apoi n-au putut să-l copieze. Apoi au ridicat o excepţie frivolă de neconstituţionalitate; care a fost respinsă fără probleme, dar cu preţul a nouă luni pierdute. Pe 25 mai, la termenul anterior, s-a acordat o nouă amânare pe motiv că dl Năstase era la un forum internaţional. Spre deosebire de muritorii de rând, dl Năstase primeşte cadouri de ziua lui lună de lună.

Iar lucrurile n-au fost cu nimic diferite de data asta. Avocaţii dlui Năstase au cerut anularea întregului dosar pe motiv că procurorul care l-a instrumentat “nu făcea parte din structura centrală a DNA”. Că o fi, că n-o fi aşa, întreaga chestiune putea fi lămurită într-un interval de câteva ore. Haide să zicem câteva zile. Procesul a fost amânat, însă, pentru 28 septembrie.


Am zis că e anapoda din partea unui jurnalist să considere că procurorii au o problemă dacă au prea mulţi martori. M-am grăbit, iată ce aflu dintr-un articol din România Liberă:

“Doar acum două zile România Liberă a scris despre cazul medicului Brădişteanu, achitat după un proces care a durat trei ani. Omul e deci nevinovat, corect? Desigur, judecătorul de caz a motivat achitarea spunând că o şpagă de 40% din suma contractului este nerealist de mare, deci procurorii nu au cum să aibă dreptate. Deci, stimaţi corupţi, luaţi aminte: nu cumva să cereţi doar 10% şpagă pentru că sună prea realist, luaţi mai mult şi judecătorii vor spune că e SF, deci trebuie că sunteţi nevinovaţi.”
(Cristian Ghinea – “Haiducul Diaconescu, între puşcărie şi Preşedinţie”)

Dacă un judecător poate să afirme că procurorii au greşit acuzând o mită aşa de mare, de ce n-ar spune că au greşit aducând aşa mulţi martori? Oricum, n-ar trebui să mă mire că un judecător român poate produce aşa ceva. Doar am scris despre un episod în care un alt complet de la curtea care se ocupă cu casarea justiţiei a putut să emită afirmaţia că legea este ceva orientativ.

(episodul anterior)

O moţiune de papagali

“Pe actuala executie bugetara deficitul va fi intre 10% si 11% din PIB. Masurile din pachetul prezentat prin angajarea raspunderii sunt si ineficiente si insuficiente. (…)Nu am inteles din declaratiile primului-ministru si ministrului Finantelor cum va fi evitata cresterea datoriei publice pana la 50 de miliarde de euro si in ce mod vor fi atrasi acesti bani de pe pietele financiare”

Cui aparţine acest pasaj? Cine se întreabă cum va reuşi statul să echilibreze pe mai departe veniturile şi cheltuielile? Oare cine îşi exprimă o astfel de îngrijorare foarte pertinentă? Ba chiar, aş zice, foarte responsabilă?

E vorba de dl Varujan Vosganian, de la PNL. Chiar el! De altfel putem auzi aceleaşi îngrijorări şi de la fostul şi poate şi viitorul titlular al unei “soluţii Johannis”, dl Johannis: măsurile guvernamentale, citez, “nu sunt suficiente”. Dl Geoană făcuse şi el declaraţii similare: măsurile vin prea târziu ca să ne încadrăm în graficul stabilit cu FMI.

Măi să fie! Am trecut fără să ştiu în altă realitate? Văd cum trei distinşi lideri politici critică măsurile guvernului pentru că sunt prea puţine, prea slabe şi vin prea târziu. Or, …am senzaţia certă că în urmă cu câteva zile aceeaşi lideri politici au încercat fără succes să blocheze cu totul măsurile respective, şi au reuşit oricum să le întârzie! Cum să te plângi de insuficienţa şi ineficienţa unor măsuri la câteva zile după ce ai strigat din toţi bojocii că ele reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât “un genocid”(!) ? Ce ar trebui să înţeleagă populaţia? Că tu ai face genocidul mai eficient?

Adevărul e că nu sunt realităţi paralele. Sunt doar politicieni care au ajuns la un asemenea nivel de papagalism încât nu le mai pasă câtuşi de puţin să menţină o minimă coerenţă.

Votul secret cu bilete de papagal

Citesc relatarea din Evenimentul Zilei: opoziţia s-a supărat că reprezentanţii partidelor de la putere au încercat să supravegheze votul secret pentru desemnarea unui judecător la CCR. Reprezentantul Opoziţiei din fruntea Senatului, dl Geoană, a cerut celor de la putere, citez, “să nu mai creeze senzaţia supravegherii votului.” Dl Haşotti, de la PNL, i-a îndepărtat cu forţa pe cei care supravegheau. Votul a fost blocat de aceeaşi lideri, pâna la “restabilirea ordinii” şi respectarea secretului votului.

În acelaşi timp, aceiaşi reprezentanţi ai opoziţiei anunţă că votul parlamentarilor lor la moţiunea de cenzură – care ar trebui după constituţie şi regulamente să fie la fel de secret – va fi obligatoriu la vedere, cei care nu se conformează urmând să fie excluşi din PNL respectiv PSD.

Portocala şi antiportocala mecanică

Lucrurile stau cam aşa: Constituţia spune că moţiunile de cenzură se dezbat, “după trei zile de la data prezentării lor în parlament”. Până azi, nimeni n-a stat să-şi bată capul cu semnificaţia exactă a acestui pasaj. Moţiunile de cenzură să prezentau şi apoi se dezbăteau cu următoarea ocazie convenabilă parlamentarilor. De data asta, intervalul a fost pus în discuţie de dl Băsescu. Preşedintele a trimis o scrisoare parlamentului cerând ca moţiunea de cenzură depusă împotriva guvernului Boc să fie dezbătută sâmbăta asta, în loc de marţi, adică exact la trei zile după prezentare. Liderii partidelor de opoziţie au refuzat susţinând data adoptată deja, unanim, în Birourile Permanente reunite.

…E exasperant uneori cât de mică e miza pe care se poartă disputele noastre politice.

Nu spun că dezbaterea moţiunii după 3 zile în loc de 6 e fără sens, şi nu doar de dragul respectării Constituţiei. Există motive foarte bune pentru a şti cât mai devreme dacă acest pachet de măsuri va intra în vigoare sau nu. Pe de altă parte, actuala putere, în cap cu preşedintele Băsescu, se pune singură într-o postură ridicolă insistând pentru asta. Sunt luni de zile de când aceste probleme ar fi trebuit constate şi rezolvate. Prin comparaţie tot acest timp pierdut, cele trei zile pe care acum se luptă aprig să le câştige reprezintă o miză mult prea mică.

În partea cealaltă lucrurile nu stau mai bine. Din contră. Chiar aş dori să îi întreb pe reprezentanţii acestor partide de opoziţie sau pe susţinătorii lor: de ce? Zău, de ce nu se poate dezbate moţiunea de cenzură sâmbătă? Fie şi lăsând interesul public la o parte, pe plan pur partizan, ce anume e de câştigat din asta? O demonstraţie suplimentară că liderii parlamentari ai PD-L sunt nişte nătărăi incompetenţi? Deja a fost făcută, cu vârf şi îndesat. Şi atunci? Demonstraţii publice se pot organiza oricând, oricum. Şi vă rog să nu-mi spuneţi de planuri făcute pentru victoria moţiunii. Trebuie să fii foarte naiv să crezi că liderii PSD chiar ar dori să preia cartoful ăsta foarte fierbinte al guvernării pe timp de criză.

Portocala pedeliştilor e mecanică pentru că nu gândeşte. S-a gândit vreunul dintre liderii PD-L care au votat decizia de a dezbate marţi moţiunea de cenzură, nu ce anume ar zice Constituţia, ci ce ar fi de dorit pentru guvernul lor? Sau au votat, aşa, mecanic? Anti-portocala celorlalţi e mecanică pentru că nu face decât să reacţioneze la ce face partidul de guvernământ, şi să i se opună. E rolul opoziţiei să ofere o alternativă la politicile guvernului, e adevărat, dar data unei moţiuni de cenzură nu e aşa ceva. Nu pot găsi alt motiv pentru care refuză să o schimbe, alta decât reflexul mecanic de a zice “nu”.

În fine, mizele mici ascund unele mari. În preşedintele Senatului s-a trezit deşteptăciunea; dl Geoană s-a pus să scrie o replică la scrisoarea prezidenţială. Şi i-a explicat el acolo preşedintelui, cu citate şi deducţii, cum că formularea constituţională vrea să zică de fapt că moţiunea nu se poate dezbate înainte de trei zile de la prezentarea ei, atât şi nimic mai mult. De altfel, ne-au zis şi dl Geoană şi alţii, asta e oricum o chestiune internă a parlamentului. Haide să le explic eu acestor oameni ce consecinţă au deducţiile şi concluziile lor. În mod excepţional, de data asta guvernul ţine foarte mult să se dezbată rapid moţiunea de cenzură – doar după respingerea ei poate intra în vigoare pachetul legislativ pe care şi-a asumat răspunderea. În general, însă, un guvern nu ţine în mod deosebit să fie dezbătută şi votată o moţiune de cenzură, pentru că e singurul mod în care poate fi demis. Ce au făcut aceşti politicieni, care altfel nu pierd o singură ocazie să strige “dictatură!” ? Au oferit o interpretare constituţională şi un precedent pentru ca pe viitor un guvern să scape definitiv de această bătaie de cap. Trebuie doar să controleze Birourile permanente, nici măcar nu e nevoie să aibă majoritate în plen(!). Opoziţia va prezenta o moţiune, în BP reprezentanţii partidelor pro-guvernamentale vor decide ca ea să fie dezbătută peste vreo 5 ani şi ceva, într-o miercuri. Este peste trei zile? Este. Prin urmare, este perfect constituţional, după mintea dlor Geoană, Ponta etc. Plus că oricum data la care se dezbate o moţiune de cenzură nu e treaba nimănui înafară de parlament.

Situaţia pensionarilor şi paradoxul favorizării defavorizaţilor

Pensionarii sunt cea mai defavorizată categorie, statul trebuie să intervină în favoarea lor în orice situaţie şi în orice măsură. N-o face niciodată pe cât s-ar cuveni. În dezbaterea publică de la noi, afirmaţiile sunt introduse ca un fel de postulate, ca lucruri de la sine evidente. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, sunt departe de a sta aşa.

1. Situaţia pensionarilor

Nu, dacă e să ne luăm după efortul făcut de stat, nu se poate spune că pensionarii sunt defavorizaţi. Din contră, de fapt, ar fi mai aproape de adevăr să spunem că sunt favorizaţi. Legi după legi au dat diverse avantaje oferite pensionarilor; nicio categorie nu a beneficiat de un asemenea efort legislativ. Cristian Ghinea număra într-un articol 29 de OUG date doar de guvernul Tăriceanu pentru pensionari! Guvernul Boc a contribuit şi el la şirul acesta, legiferând între altele un nivel minim al pensiei.

Dar poate că adevărul afirmaţiei devine cel mai clar, oarecum ironic, făcând o comparaţie pe categorii sociale în ce priveşte reacţia statului la situaţia asta de criză. Nu o comparaţie cu sectorul privat, pentru că ea nu ar fi atât de relevantă. (Ceea ce nu înseamnă însă că nu ar fi validă! Scăzând cheltuielile publice, statul nu ia de fapt o măsură de protejare a mediului de afaceri de criza economică; ci doar îl scuteşte să suporte, în afară de criză, şi povara creşterii taxelor.) Mai clară e comparaţia cu altă categorie socială, oameni ale căror venituri sunt stabilite tot de stat. Aproape nimeni nu pledează cauza bugetarilor. Împotriva reducerii pensiilor, în schimb, se pronunţă insistent numeroşi oameni politici şi comentatori din toate părţile. Membri, parlamentari şi partide de la putere s-au exprimat, mai mult sau mai puţin vehement, împotriva reducerii pensiilor. “E o greşeală”, “O prostie”, “Nu ar fi trebuit s-o facem.” Preşedintele şi guvernul susţin măsura cu unicul argument că nu au de ales. Guvernul a încercat să găsească o alternativă pentru pensiile sub 1000 de lei; a promis apoi că reducerea va fi temporară şi că pensiile vor începe să crească din nou imediat ce situaţia economică o va permite etc. Nimic din toate astea nu am văzut în cazul bugetarilor, afectaţi de o reducere mult mai serioasă a veniturilor! Lucrurile nu stau altfel dacă privim de cealaltă parte a puterii, din contră. Ironia face ca pensionarii să aibă în această privinţă părerile cele mai moderate. Prin comparaţie, complexul partizano-mediatic din opoziţie (cele două elemente sunt din ce în ce mai puţin distincte) a atins niveluri excepţionale de populism; fondul a fost similar, isteria necontrolată făcând ca de obicei diferenţa dintre alde Vadim şi CTP şi restul plutonului: politicienii criminali fac “genocid”, zeci de mii de morţi pe stradă şi alte aberaţii asemănătoare.

În realitate, statistica arată că scăderea actuală a nivelului pensiei nu îi face pe pensionari să o ducă “mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu”, ci îi păstrează în continuare la un nivel semnificativ mai bun decât cel de pe vremea… PSD-ului. În medie reducerea pensiilor anulează creşterile din ultimii 2-3 ani, ducând pensia la nivelul 2007-2008. Cred că marea majoritate a bugetarilor ar dori foarte mult să revină la situaţia din anii respectivi!…

Ajuns la acest punct mă grăbesc să clarific ce spun şi mai ales ce NU spun. Spun că statul român a acţionat constant şi hotărât în favoarea pensionarilor, prin comparaţie cu alte categorii sociale. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că sunt o categorie defavorizată, din contră. Asta nu înseamnă, şi nici n-am afirmat, că pensionarii o “duc bine”. Nu, pensionarii n-o duc bine, cel puţin prin comparaţie cu cum ar fi putut s-o ducă. Care ar fi explicaţia? Sună paradoxal, sunt favorizaţi dar o duc rău. Explicaţia, însă, ar suna şi mai paradoxal: pensionarii o duc rău din cauză că statul i-a favorizat pe pensionari, şi pe alte categorii considerate a fi defavorizate. Dincolo de aparenţă, însă, afirmaţia descrie corect situaţia.

2. Un sistem bolnav

Gândiţi-vă la un bolnav grav pe un pat de spital. Poate cineva să spună că nu beneficiază de asistenţă medicală? Din contră, are parte de atenţie deosebită din partea medicilor şi a asistentelor, pentru îngrijirea lui sunt cheltuiţi foarte mulţi bani şi timp. Beneficiază, prin comparaţie cu un om obişnuit, de un nivel extraordinar de ajutor din partea sistemului. Dar asta nu-l face automat mai sănătos decât un om obişnuit. Nivelul de asistenţă medicală e una, nivelul de sănătate este cu totul altceva.

E o comparaţie nimerită, din două puncte de vedere. Pensionarii n-o duc mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu. Sistemul în schimb o duce mult mai rău. Sistemul de asigurări sociale de stat din România e bolnavul din comparaţia de mai sus. Şi, la fel ca într-un caz tipic din comparaţia mea, boala s-a instalat treptat, din neglijenţă şi neatenţie medicală, în ideea că nu ai de ce să te îngrijeşti de sănătate atunci când pari sau chiar eşti perfect sănătos.

Boala de azi e consecinţa neglijenţei trecute, în perioade când sistemul nostru era sau părea perfect sănătos. Ignorând care e noima pensiei (compensarea pierderii capacitatii de munca), guverne succesive l-au folosit pentru alte scopuri, de exemplu pentru ţinerea sub control a şomajului. Sau pentru atragerea bunăvoinţei diverselor categorii de votanţi, cărora li s-au dat posibilitatea la pensionări în regim special. Iar când nu au atacat starea de sănătate a sistemului asigurărilor sociale, guvernele (şi nu doar ele!) au neglijat-o, i-au ignorat deteriorarea. Pe fondul indolenţei autorităţilor, numărul celor care au ajuns să fie plătiţi din contribuţiile la acest sistem a luat amploare.

Acum, poate în ce priveşte aceştia din urmă, handicapaţi care fac muncă fizică, nebuni în posturi de conducere sau orbi care conduc maşini, se poate spune că statul a permis favorizarea unor oameni care n-ar fi meritat asta – deşi nici asta nu e sigur; poate că vorbim de oameni foarte nevoiaşi. În rest, însă, e limpede că avem cazuri în care statul intervine în favoarea celor defavorizaţi, aşa cum i se cere! Un şomer este într-o situaţie defavorizată, nu? Un om care a muncit în condiţii grele ar merita o pauză mai devreme ca alţii, nu? Iar restul măsurilor privesc direct categorii de pensionari. Toate aceste ajutoare date de stat au pus o presiune din ce în ce mai mare asupra sistemului; criza n-a făcut decât să adauge îndeajuns de multă presiune încât echilibrul între venituri şi cheltuieli şi aparenţa de viabilitate să nu mai poată fi menţinută. Iar presiunea crizei a fost multiplicată de o măsură din trecutul apropiat, una care pornea de la prezumţia că economia va creşte permanent. Măsură menită tot să favorizeze defavorizaţii, desigur.

3. Cea mai defavorizată categorie

Spuneam mai sus că, prin comparaţie cu controversa legată de diminuarea pensiilor, prea puţină lume vorbeşte în favoarea bugetarilor, afectaţi şi ei de măsurile luate de guvern. Dar există o măsură, afectând o anumită categorie, care primeşte chiar şi mai puţină atenţie, de fapt nu primeşte aproape deloc. Toată lumea se referă la o singură reducere a pensiilor, cea de 15%. Or, guvernul actual a luat măsuri afectând alte pensii, transferul la pilonul II trebuia să ajungă anul acesta la 3%, e în continuare la 2,5% (dacă va rămâne aşa, ceea ce nu e sigur). Această reducere a pensiilor nu este criticată aproape de nimeni, şi nu-şi găseşte loc în dezbaterea publică, deşi dintr-un anumit punct de vedere este mult mai serioasă: dacă economia îşi va reveni, guvernul poate revoca măsura reducerii cu 15%, poate chiar să acorde compensaţii celor afectaţi şi să le crească din nou nivelul pensiei, aşa cum de altfel s-a angajat public. În schimb, de paguba creată în pensiile private guvernul nu suflă o vorbă, pentru că ea se va manifesta într-un viitor suficient de îndepărtat. Suficient de îndepărtat încât să nu mai fie problema guvernului actual, suficient de îndepărtat încât paguba astfel creată să nu poată fi acoperită de guvernul momentului respectiv… decât eventual prin rostogolirea ei pe mai departe, către alte generaţii. Mi-ar place să cred că în acest punct al articolului scenariul vă este familiar.

Da, pensionarii şi cei care au nevoie de asistenţă socială sunt categoria cea mai defavorizată. Dar nu cei din prezent, pentru ei se agită toată lumea. Cei din viitor, pentru care nu se agită nimeni, nici măcar ei. O parte pentru că nu ştiu, alta pentru că nu sunt capabili s-o facă. Cum să ceri, de exemplu, unui adolescent să se îngrijească de pensia lui? Nu are timp, nu are chef, nu are capacitatea analitică pentru asta, nu are datele necesare, nu are nici măcar un vot. Nu are acum problema asta. Dar o va avea în viitor, în cazul fericit în care va ajunge la pensie, şi o să fie o problemă generată de decizii luate în trecut, decizii la care nu a avut cum să participe, decizii pe care nu mai are cum să le schimbe.

Iar situaţia de azi nu e diferită cu cea din ultimii 20 de ani. Din punctul acesta de vedere, statul a acţionat şi acţionează cât se poate de consistent. Pensionarii actuali nu suferă pentru că statul defavorizează pensionarii şi alte categorii în nevoie de asistenţă socială. Exact opusul e adevărat, pensionarii de azi suferă din pricina mărinimiei iresponsabile cu care statul a acordat astfel de favoruri, în trecut.

Reţeta românească pentru blocaj constituţional

Avem o reţetă pentru blocaj în parlament, avem una şi pentru blocaj la nivelul Curţii Constituţionale. O avanpremieră am avut-o în 2006, dar episodul a trecut aproape neobservat. În general presa a acordat şi acordă o atenţie disproporţionat de mică acestei instituţii relativ la puterea pe care o are şi rolul pe care l-a jucat şi urmează să-l joace, inclusiv în perioada asta. În 2006 un proiect de lege pentru adoptarea unei Ordonanţe a fost trimis la control la Curtea Constituţională… şi s-a blocat acolo.

Conform legii, Curtea e formată din nouă judecători şi ia decizii prin votul majorităţii membrilor. La data respectivă, însă, unul dintre judecători îşi dăduse demisia, iar Camera Deputaţilor nu desemnase încă un înlocuitor deşi avea obligaţia asta. Cei opt judecători rămaşi s-au împărţit patru-patru pro respectiv contra constituţionalităţii legii; neavând majoritate Curtea n-a putut adopta nicio decizie. E drept că în scurtă vreme de la acel moment partidele au negociat în parlament chestiunea, şi Camera l-a votat pe judecătorul susţinut de PNL, dl Toader, în locul vacant. Curtea a judecat din nou dosarul şi l-a respins.

S-ar zice, în acest caz, că a vorbi de “blocaj” e exagerat – putem avea eventual doar cazuri în care Curtea întârzie să dea decizii privind constituţionalitatea unor legi, până când au loc numirile de judecători, are 9 membri şi o majoritate legală. Întrebarea e, ce se întâmplă dacă a) controlul constituţional e blocat de lipsa numirilor la Curte şi b) legea care aşteaptă acest control este… tocmai legea care reglementează aceste numiri, legea de organizare a Curţii?

Astăzi îşi încheie mandatul trei judecători ai Curţii, conform legii mandatul lor nu poate fi prelungit. Unul e numit de preşedinte, iar preşedintele l-a reconfirmat în funcţie înainte de expirarea mandatului. În ce priveşte judecătorul numit de Senat, acolo procedurile sunt încă în desfăşurare. În schimb, la Cameră am avut scandal. Valer Dorneanu, candidatul propus de PSD, a câştigat majoritatea voturilor celor prezenţi (161 din 303). Preşedintele Camerei, dna Anastase, susţine că rezultatul acesta nu-l îndreptăţeşte pe dl Dorneanu să fie numit judecător. Legea îi dă dreptate, art. 5 alin (4) “Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.” Camera deputaţilor are 334 membri, majoritatea este de 168. Pe de altă parte, avem Constituţia care nu conţine prevederi specifice privind modul (şi majoritatea) prevăzută pentru numirea judecătorilor CCR, caz în care se aplică regulile generale: hotărârile se adoptă prin votul majorităţii membrilor prezenţi.

Problema e că, formal vorbind, legea şi prevederea aceea este constituţională şi se aplică până când va exista o pronunţare a Curţii Constituţionale care să spună altceva. Iar ca să existe o pronunţare, Curtea trebuie să nu fie în blocaj…

În continuare despre dreptul la pensie şi Curţi Constituţionale

Articolul trecut am văzut care e poziţia CEDO privind pensia. În rezumat, contribuţia la un sistem de asigurări sociale generează un drept la pensie, dar dreptul acesta nu se referă la suma primită şi nici nu opreşte statele să reducă nivelul pensiilor în acord cu o politică economică rezonabilă. CEDO va sancţiona doar reducerile nejustificate şi/sau discriminatorii.

Să vedem astăzi cum stau lucrurile la nivelul unor Curţi Constituţionale. De exemplu, judecătorul Danileţ citează o decizie recentă a Curţii Constituţionale din Letonia, prin care o lege de reducere a pensiilor a fost declarată neconstituţională. Sunt satisfăcut să constat că, de data asta, punctul de vedere este corect prezentat la nivel de fapte; nu se inventează în mod ruşinos decizii, raţionamente, citate, nume sau persoane precum cazul “Akdeejeva” sau Buchen. Da, Curtea Constituţională letonă chiar a invalidat o lege de reducere a pensiilor. Pe de altă parte, trebuie spus că, formal vorbind, spre deosebire de CEDO, deciziile şi argumentaţiile CC leton nu au mai multă greutate la noi decât au cele ale CCR în Letonia, adică zero. Apoi, dincolo de nivelul formal, chiar dacă ar fi avut greutate, cazurile în sine sunt diferite. Da, ambele state vor să reducă nivelul pensiilor. În rest, legile în sine, constituţiile, condiţiile economice, jurisprudenţa etc. sunt diferite. Dezbaterea pe caz este, cu siguranţă, relevantă şi pentru noi – dar asta e una, a pretinde în orice măsură că el cere o decizie similară a Curţii noastre e cu totul altceva.

Bun. Pe cât pot eu să spun, citind decizia, Curtea letonă nu şi-a întemeiat decizia pe încălcarea dreptului la proprietate, în această privinţă decizia se aliniază jurisprudenţei CEDO: există un drept la pensie, dar el nu garantează suma primită. Curtea Letonă îşi întemeiază decizia pe aşa-numitul principiu al aşteptării legitime. “In virtutea acestui principiu, organele statului sunt obligate sa actioneze in conformitate cu dispozitiile legale si sa respecte asteptarile legitime intemeiate pe prevederile legale in vigoare, indivizii putand conta pe previzibilitatea normelor legal adoptate si fiind astfel in masura sa isi planifice viitorul in contextul drepturilor conferite de aceste dispozitii.” (CC Leton) Cu alte cuvinte, principiul protejează împotriva unor schimbări bruşte şi dramatice pe care deciziile luate de autorităţi le-ar putea provoca în viaţa oamenilor. E un principiu foarte bun, care, chiar dacă nu ştiu să fie exprimat în jurisprudenţa Curţii noastre, ar putea foarte bine să fie. El ar apăra în aceeaşi măsură pensionarii de reduceri, bugetarii de tăieri, angajaţii de eventuale măriri de impozite, cetăţenii în general de inflaţia cauzată de creşterea TVA. Şi atunci, întrebarea e, există vreo alternativă care să nu presupună încălcarea acestui principiu?

Nu cunosc judecătorii constituţionali din Letonia, dar sper că nu sunt genul care ar declara criza economică neconstituţională ca să rezolve lucrurile. A întoarce spatele realităţii nu are cum să fie vreodată un mod de a judeca corect. De asemenea, o chestie la care ar trebui să ia aminte şi judecătorii noştri în general: nici CEDO şi nici Curtea Constituţională letonă nu pretind să decidă sau să sugereze guvernelor ce decizii trebuie să ia; nu fac activism judiciar, nu încalcă prerogativa politică. E treaba puterilor statului care au mandat popular să ia deciziile politice, nu e treaba judecătorilor.


Mai e un lucru care trebuie notat, în decizia discutată, în afară de modul în care raportează pensia la dreptul de proprietate: faptul că definesc ce anume e pensia. E ceva care se întâmplă destul de rar la noi, nu doar în dezbaterea publică dar şi în deciziile diverselor autorităţi, inclusiv CCR. (Vă mai amintiţi articolul despre “frolimie”?): “scopul pensiei de serviciu este acelasi cu al pensiei pentru limita de varsta: de a compensa pierderea capacitatii de munca” (Curtea Constituţională Letonă)

Or, iată un pasaj dintr-o opinie divergentă la decizia de anul trecut prin care a fost declarată constituţională interzicerea cumulului pensie-salariu:

“Astfel, pensia este plătită în conformitate cu contribuţiile depuse de angajat pe durata cât şi-a desfăşurat activitatea (cel puţin 25 sau 30 de ani), din bugetul asigurărilor sociale de stat, şi nu de la bugetul anual de stat. Pensia este un drept fundamental, garantat în întregime, potrivit art.47, şi se datorează pentru munca trecută. Salariul constituie retribuţia angajatului pentru munca prezentă, datorată de către angajator, deci şi de către stat în această calitate, şi nu are nicio legătură cu pensia, care se acordă pentru o muncă efectuată în timp până la vârsta pensionării. Munca trecută care este plătită din bugetul asigurărilor sociale de stat nu vine în concurs cu munca prezentă pentru care salariatul primeşte o retribuţie lunară de la bugetul de stat, aflându-se în succesiune, şi nu în concurs. Cumularea lor nu poate fi afectată sub nicio formă, pensia fiind un drept câştigat şi nicio reglementare legală nu-l poate înlătura.”
(CCR, opinie divergentă la decizia nr. 1414/2009)

De unde să încep? Pensia nu e plătită “în conformitate” cu contribuţiile depuse de angajat, ci după cum decide legiuitorul. Nu îmi dau seama de ce au subliniat că bugetul de stat e anual (sublinierile le aparţin autorilor). Şi bugetul asigurărilor sociale de stat este tot anual, nu este un fond în care se depune an de an şi se plăteşte apoi pensia. Pensiile actuale nu sunt plătite doar din BASS, pentru că acesta e pe deficit încă din 2008, deficit acoperit de la bugetul de stat. Iar discuţia despre “dreptul la pensie” trebuie să înceapă cu definiţia, cu noima acestuia pentru ca afirmaţiile relative la el să aibă vreo acoperire. Un singur pasaj conţine atâtea afirmaţii străine de realitate – nu ar fi mai uşor pentru cei trei distinşi judecători constituţionali să spună că orice lege menită să combată criza e neconstituţională pentru că criza în sine este în afara legii fundamentale şi deci nu există?

Cum spuneam, opinia asta a fost minoritară, au semnat-o dnii Puskas şi Toader şi dna Cojocaru. După schimbările de anul acesta din componenţa Curţii s-ar putea să devină majoritară…

BONUS: Cazul “Akdeejeva” loveşte din nou! De data asta dl senator Frunda e cel care înghite pe nemestecate găluşca asta, şi preia fără să verifice un argument netemeinic bazat pe un caz inexistent.