Din nou despre cota unică: o taxare pentru stânga politică

O problemă cu dezbaterea despre cota unică, şi cu multe alte subiecte, este că adversarii acestei măsuri tind mereu să o ducă într-o zonă ideologică, de “opinie politică”. E o tactică uşor de înţeles, căci în zona respectivă orice confruntare se termină cu remiză: susţinătorii cotei unice sunt “de dreapta” iar adversarii ei sunt “de stânga”, punct.

Am să încerc să evit confruntarea în acest articol… pur şi simplu intrând în tabăra ideologică a adversarilor cotei unice. Cu alte cuvinte, ca să pot păstra discuţia în zona obiectivă, acolo unde avem fapte şi putem trage concluzii, am s-o pornesc chiar de la premisele subiective ale adversarilor ideologici ai cotei unice. Am să îmi asum principiile stângii politice. Cel care e invocat în această dispută este cel al “solidarităţii sociale”; ideea că bogaţii trebuie să contribuie procentual mai mult decât săracii la bugetele naţionale. De fapt, la modul general, principiul fundamental al stângii este că statul trebuie să intervină pentru egalizare socială, pentru reducerea discrepanţelor economice existente în societate. Exemplu în favoarea acestui principiu sunt date ţari avansate, cum e Norvegia, care au într-adevăr cote de impozitare progresive.

Bun, fie să luăm Norvegia ca model, fie să pornim discuţia de la acest principiu, bogaţii trebuie să plătească mai mult, statul trebuie să acţioneze pentru o societate cât mai coerentă economic. Întrebarea este: implică susţinerea acestui principiu renunţarea la cota unică de impozitare a veniturilor? Căutarea răspunsului la întrebarea asta generează altele, esenţiale pentru discuţia noastră: cine sunt bogaţii României? Și cum și-au făcut averea?

Îmi amintesc un episod recent, foarte pertinent. Într-o discuţie de la Cotroceni liderii sindicalişti au pledat vehement pentru renunţarea la cota unică care, citez, “îi avantajează pe privilegiaţi”. Ulterior, o revistă a publicat imagini cu unul din liderii aceştia sindicali parcându-şi un Jeep în curtea vilei sale. Acum, eu cunosc destui “privilegiaţi” care ar fi afectaţi serios de renunţarea la cota unică. Niciunul nu se apropie de averea afişată de respectivul lider sindicalist (cât a fost ea afişată în câteva poze de ziar!) . Alt exemplu e cel legat de aşa numiţii “moguli de presă”. E o expresie folosită cât se poate de impropriu în cazul lui Sorin Ovidiu Vântu. Moguli de presă, cum e Rupert Murdoch, sunt oameni de afaceri care şi-au realizat averea în principal din presă. Or, presa patronată de dl Vântu e departe de a justifica averea pe care acesta o afişează, ba chiar din contră. De fapt, nu e foarte clar care sunt veniturile pe care se bazează averea asta – asta dacă vorbim din punctul de vedere oficial, adică acel punct de vedere din care trebuie să discutăm şi despre impozite. Neoficial, lucrurile stau ceva mai clar; am avut un caz foarte clar în care protagoniştii au fost astfel de “moguli de presă”, Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac într-o discuţie amicală cu directorul ANI. Într-un pasaj, cei doi resping ca trivială o sumă de 50.000 de euro; ei sunt, citez, “în altă ligă”.

Expresia, cu tot cu context, descrie excelent situaţia. Discrepanţa socială masivă din România nu este între angajatul care primeşte un salariu de, să zicem, 300 de euro şi “privilegiatul” care ia 1500. Discrepanţa socială masivă este între categoria care îi include pe aceştia doi şi “cealaltă ligă”, consistentă, pentru care 50.000 reprezintă un fleac. Iar a susţine că vilele şi jeep-urile şi toată opulenţa afişată de membrii acestei ligi se justifică din ce au câştigat de pe urma cotei unice, asta nu mai ţine de diferenţa dintre un om de dreapta şi unul de stânga, ci dintre un om de bun simţ şi un idiot. Sursele reale de venituri ale acestor oameni nu le aflăm vreodată sau le aflăm întâmplător din stenograme, anchete de presă, rechizitorii ale unor dosare blocate ani de zile sau motivarea unor achitări la curţi de casare a justiţiei. De altfel, la fel ca în cazul discuţiei despre deficitul bugetar, cota unică e combătută ca şi când n-am fi avut niciodată un altfel de sistem de impozitare. Realitatea e că aceste averi şi acest clivaj social au apărut exact în perioada de impozit progresiv!

Iar diferenţa esenţială pentru discuţia noastră este cea între averea şi sursele de venituri pe care aceşti oameni le afişează. O diferenţă masivă; pe care, că tot vorbeam de exemple şi modele de ţări de urmat, n-o s-o întâlniţi prin alte părţi, şi cu atât mai puţin în Norvegia.

În concluzie: dacă, la fel ca în aceste ţări, această diferenţă nu ar exista decât excepţional, dacă averea contribuabililor ar fi direct proporţională cu sursele de venituri legitime atunci într-adevăr înlocuirea cotei unice cu un impozit progresiv ar fi în acord cu principiile stângii. România e departe de a fi în situaţia asta; prin urmare, la fel de departe este disputa asupra cotei unice de o dispută ideologică de tip stânga – dreapta. Renunţarea la cota unică nu ar aduce echitate socială pentru că sursa inegalităţii sociale principale nu ţine de sistemul de impozitare.

Apropo de impozitarea pensiilor

Am văzut multe comentarii legate de interviul preşedintelui de joi seara şi reproşurile pe care acesta le-a făcut guvernului; dar cred că e un aspect care a scăpat. Articolul de pe Hotnews preia o afirmaţie din interviu şi face titlu din ea: “Traian Basescu: Emil Boc putea sa-si asume, prin ordonanta de urgenta, impozitarea pensiilor, si nu majorarea TVA”

Răspunsul guvernului a fost reţinut, ferindu-se să-l contrazică categoric pe preşedinte. (Emil Boc: Majorarea TVA n-a bucurat pe nimeni dar nu aveam alternativă.)

Răspunsul corect ar fi fost mai direct şi categoric. Nu, nu putea. De fapt, putea s-o facă, pentru câteva zile, până când Curtea Constituţională ar fi anulat, temeinic de data asta(!), respectiva Ordonanţă de Urgenţă. Dacă dl preşedinte are timp să citească legea fundamentală va găsi acolo o prevedere care spune că Ordonanţele de Urgenţă nu pot afecta drepturi fundamentale; aşa cum e, de exemplu, pensia.

La fel, ar trebui să se spună că există o problemă similară la încercarea de a corecta deficitul din sistemul de pensii pe calea impozitării lor. Dacă regimul de impozitare a pensiilor va fi diferit de cel al altor venituri, guvernul va trebui să apere în faţa Curţii Constituţionale această diferenţă de tratament legal, să ofere o justificare rezonabilă şi obiectivă pentru asta. “Am făcut asta pentru că voi aţi spus că e neconstituţional să reducem pensiile” nu intră în categoria justificărilor rezonabile. Ca să fie apărat de Curtea Constituţională, regimul legal de impozitare a pensiilor va trebui să fie similar, dacă nu chiar echivalent cu cel al altor venituri. Prin urmare, modificarea în domeniul impozitării pensiilor va trebui făcută ca parte a schimbării sistemului general de impozitare a veniturilor. Probabil că aşa se explică şi declaraţia dlui Vlădescu privind punerea în discuţie a cotei unice.

Cum echilibrăm bugetul. Din nou despre cota unică

Ovidiu trece în revistă propunerile partidelor privind problema economică actuală, deficitul masiv în bugetul public (cel de stat combinat împreună cu cel al asigurărilor sociale), faptul că banii pe care statul nostru îi colectează nu îi ajung pentru cheltuielile la care e angajat. Autorului de La Colţul Străzii i se pare cea mai cu cap soluţie cea prezentată de PSD; iar ceea ce diferenţiază fundamental propunerea acestora de cele ale celorlalte două partide este optica privitoare la cota unică. Partidul dlui Ponta ar vrea s-o vadă desfiinţată şi înlocuită cu un impozit progresiv, ceea ce, spun ei, ar rezolva şi problema deficitului…

…”presupunând că au ştiut să calculeze”, scrie Ovidiu. Recunosc şi eu că sunt un amator în ale economiei, deşi nu cred că un expert ar fi capabil să verifice validitatea unor calcule niciodată făcute publice. În schimb, în lipsa acestora, cred că avem o altă soluţie ca să extrapolăm impactul acestei măsuri: poţi întotdeauna să estimezi ce se schimbă pe drumul de la B la A considerând ce s-a schimbat pe acelaşi drum făcut deja de la A la B.

Pur şi simplu, ca să estimăm ce se va întâmpla cu bugetul public dacă vom abandona cota unică şi vom trece la impozit progresiv trebuie să ne amintim ce s-a întâmplat cu acelaşi buget când am abandonat impozitul progresiv şi am trecut la cota unică. Or, aici suntem pe un teren ceva mai solid, cu date şi statistici; chiar dacă e limpede că nu putem face un calcul 100% exact. Dar nici nu avem nevoie de aşa ceva. Sunt două statistici care contează din punctul de vedere al bugetului. Unu, evoluţia produsului intern brut: economia a continuat să crească după introducerea cotei unice, media pe patru ani fiind 6,1% înainte şi 6,4% după (sursa). Doi, gradul de colectare, bugetul ca procent din PIB: şi acesta a crescut uşor în acest interval, de la 32,4% media înainte de cota unică, la 32,6% media după introducerea cotei unice (sursa).

Cu alte cuvinte, statistica arată că în 2004 abandonarea impozitului progresiv în favoarea cotei unice n-a afectat aproape deloc nivelul veniturilor bugetare, din contră. Există atunci un singur motiv rezonabil să credem că drumul invers va însemna cu totul altceva? Există un singur motiv să credem că abandonarea cotei unice în favoarea impozitării progresive va creşte nivelul veniturilor bugetare într-un asemenea grad încât să acopere deficitul actual, plus celelalte cheltuieli sociale la care PSD vrea să se angajeze?

Eu unul nu văd un astfel de motiv. De fapt, din contră, văd două motive foarte bune pentru care planul PSD ar agrava problema. Una din acuzaţiile aduse cotei unice, care s-a dovedit adevărată într-o anumită măsură, este că provoacă “supraîncălzirea” economiei: producţia creşte dar nu poate face faţă cererii. Or, e o acuzaţie care e validă pentru o economie în creştere. Economia noastră nu mai e în creştere. Renunţarea la cota unică n-ar face decât să adâncească recesiunea, prin urmare şi deficitul bugetar. În altă ordine de idei, nu avem o trecere de la B la A similară cu cea de la A la B. Înainte de 2004 impozitarea pornea de la un prag minim de 18%, veniturile peste un anumit prag ajungând să fie impozitate cu 40% (sursa). Or, PSD propune acum un prag minim de 15%! Sigur, înţeleg raţiunea psihologică şi politică a acestui nivel, “renunţarea la cota unică” sună mai bine pentru public atunci când ea ar însemna şi o reducere, fie şi minimală, a taxelor.

Din păcate, ce sună bine pentru public cel mai adesea nu sună bine şi pentru bugetul de stat. Măsuri care sună bine pentru public sunt cele care ne-au adus în situaţia asta; mă îndoiesc că tot astfel de măsuri o să fie cele care ne vor scoate din ea.