Valorile dlui Ioan Nicolae & co.

N-aş crede că bogaţii României sunt categoric mai zgârciţi decât cei americani. Motivul pentru care …nu sunt deloc entuziaşti să urmeze exemplul miliardarilor din SUA şi să doneze o parte consistentă din avere nu este neapărat avariţia. Cred că îl putem afla din ce spune S.O. Vântu – considerând, desigur, că tocmai contrariul e adevărat. Marele “mogul de presă” spune că nu are avere, el ştie doar cum să facă bani. Realitatea este că, dacă ne uităm la afacerile pe care le afişează, dl Vântu se pricepe foarte prost la făcut de bani (bani cinstiţi, mai precis): un val de cereri de insolvenţă nu e tocmai indiciul unor afaceri de succes. În schimb după ce afişează în realitate şi prin topuri nu s-ar zice chiar deloc că e lipsit de avere. E departe de a fi singurul în această situaţie, foarte mulţi dintre marii noştri aşa-zişi “capitalişti” sunt în situaţia asta. Performanţele lor manageriale sunt cât se poate de modeste, până în clipa în care, într-o formă sau alta, intervine salvator Statul. Banul public. Printr-o subvenţie, o concesiune, o returnare de TVA, o ştergere de datorii, ignorarea vreunei evaziuni etc. etc. Or, problema lor e că această complicitate a Statului este nesigură, cel puţin pe termen ceva mai lung. În aceste condiţii, nu mă mir că ţin foarte strâns de averea pe care au obţinut-o până acum, mult mai strâns decât ar ţine cineva care ştie că ar putea să o obţină şi de acum încolo.

Am zis că nu sunt aşa sigur că avem bogaţi mai zgârciţi decât cei din alte părţi, dar aş pune prinsoare că sunt în top la capitolul nesimţire şi tupeu. Iată ce spune Ioan Nicolae despre ideea donării unei părţi din avere:

“Am o parere foarte proasta despre decizia miliardarilor americani […] Oamenii trebuie sa invete sa munceasca, nu sa intinda mana. Este pacat ca dupa 20 de ani romanii inca nu au invatat sa munceasca si stau cu mana intinsa”
(Ioan Nicolae, preluat de Wall-Street.ro)

Să înveţe să muncească, hm? Haide să vedem un model de “muncă” prin care dl Nicolae şi-a făcut averea. E vorba de episodul privatizării Societăţii Naţionale Tutunul Românesc (SNTR), rezumând relatarea din Evenimentul Zilei, avem următorii paşi, realizaţi între 2000 şi 2004:

1. Statul organizează o licitaţie prin care firma lui Ioan Nicolae (InterAgro) câştigă SNTR. Licitaţia este îndeajuns de trucată încât să fie ulterior anulată de instanţă. Statul încasează însă avansul plătit de InterAgro.

2. Statul ar fi trebuit să returneze avansul şi să reia licitaţia. În loc de asta, InterAgro reuşeşte ca pe temeiul avansului plătit să execute silit statul şi să sechestreze acţiunile SNTR.

3. Lupta în instanţă întăreşte, se pare, relaţia afectuoasă de afaceri între cele două părţi. Statul cedează dlui Nicolae 53% din acţiunile SNTR, la un sfert din preţul licitaţiei iniţiale, şi acceptă eşalonarea pe cinci ani a plăţii datoriilor societăţii la stat; contra unei promisiuni de investiţii.

4. Ioan Nicolae e acum la cârma SNTR, prin InterAgro. Urmarea? De atâta “muncă” nu s-au investit banii cu pricina şi nici nu s-au plătit datoriile către stat, mai mult acestea au crescut galopant în tot acest timp. Prin urmare,

5. Statul reintră în proprietatea SNTR, o curăţă frumuşel de datorii (adică le acoperă din banii contribuabililor). Şi o dă apoi, pe o sumă relativ simbolică…

6. …unei firme în spatele căreia e acelaşi Ioan Nicolae.

Asta e “munca” personajului. Un şir de afaceri extraordinar de proaste pentru stat, adică un şir extraordinar de pierderi din buzunarele voastre, tot atâţia ani foarte buni pentru averea sa şi a altora implicaţi în afacerile astea. Puneţi asta în relaţie cauză-efect. Dl Nicolae, şi ceilalţi în situaţia lui, ar trebui să ştie că să întinzi mâna e ruşinos dar nu mai ruşinos decât să o bagi în buzunarul celorlalţi, fie asta prin intermediul unui stat lipsit de orice integritate şi unor demnitari corupţi.

Să nu credeţi că e un episod izolat. În portofoliul de afaceri al dlui Nicolae intră şi câteva combinate de îngrăşăminte chimice. Ce credeţi că a făcut marele om de afaceri când au început să îi meargă prost? La cine a apelat? La Stat, desigur. Dl Nicolae a cerut statului ca firmele de profil din ţară să primească gaze din producţia internă, la jumătate din preţul pieţei. Argumentul a fost că altfel îşi închide combinatele şi îşi trimite oamenii în şomaj – marii “capitalişti” autohtoni l-au folosit nu odată ca să se laude sau să obţină ceva de la autorităţi, de la caz la caz.

Episodul spune multe şi despre degringolada ideologică din România. Cum ar fi trebuit să reacţioneze stânga? Cu furie, desigur; furie că un patron îşi foloseşte angajaţii pentru un astfel de şantaj şi ameninţă cu şomaj ca să obţină bani publici pentru o afacere privată. Stânga ar susţine subvenţia cu condiţia ca să fie vorba de o companie a statului. Cum ar fi trebuit să reacţioneze dreapta? Ridicând din umeri. Statul nu trebuie să intervină în economie; dacă o afacere are probleme atunci e treaba proprietarilor ei să o facă mai competitivă şi rentabilă, într-un fel sau altul, sau să o închidă. Din ambele direcţii o astfel de cerere ar fi trebuit să fie primită cu un refuz. La noi, însă, statul a acceptat-o şi de doi ani de zile vinde gaz în pierdere. În tot acest timp averea patronilor cu pricina a crescut. Faptul că, fie şi la preţul acesta firmele dlui Nicolae au acumulat datorii către Romgaz este doar cireaşa de pe tort.

Oamenii aceştia nu au nimic de valoare să ofere, din contră. Eu unul nu le cer nimic, cu mâna întinsă sau altfel. Nu le cer filantropia, solidaritatea sau taxele pe avere. Şi în niciun caz nu cer de la ei sfaturi duhnind a tupeu şi ipocrizie.

Averile şi integritatea stângii politice româneşti

Încheiam articolul trecut afirmând că atacul împotriva cotei unice nu poate fi susţinut de pe o poziţie principială de stânga pentru că discrepanţa economică majoră din societatea noastră nu a fost creată şi nici întreţinută de sistemul de impozitare. Marile averi din România nu s-au făcut din venituri impozabile din salarii, drepturi de autor sau dividende etc. S-au făcut şi se fac de obicei prin complicitatea statului, fie activă, atunci când statul face afaceri din care iese serios în pierdere, fie complicitate pasivă, atunci când statul tolerează dobândirea ilegitimă de venituri din evaziune, şantaj, escrocherii etc. Exemplele sunt destule, prea destule. De altfel, cu toate că am evitat generalizarea, mi-e greu să găsesc imediat exemple contrare, de români cu averi la nivelul de top, care să-şi fi făcut averea şi să şi-o întreţină din venituri legitime, nu din categoria celor enunţate mai sus.

Am scris articolul trecut din perspectiva unui om de stânga, din perspectiva cuiva care susţine principiul egalităţii sociale, a intervenţiei statului pentru a reduce discrepanţele economice existente în societate. Am să continui în acest articol de pe aceeaşi premisă. Am demonstrat că lupta împotriva cotei unice nu are de ce să fie printre priorităţile stângii, în România. La fel de evident este, din enumerarea din primul paragraf, care ar trebui să fie prioritatea stângii româneşti:

Proiectul principal al stângii politice din România ar trebui să fie în general integritatea, buna funcţionare a justiţiei şi, în special, lupta împotriva corupţiei.

Sună ciudat, nu? Nu pentru că afirmaţia în sine este chestionabilă, căci nu este chiar deloc. Pornim de la un principiu cât se poate de clar şi de fundamental al acestei ideologii şi de la o realitate incontestabilă a României actuale, pasul următor al raţionamentului este chiar afirmaţia de mai sus. Motivul pentru care afirmaţia sună ciudat este altul: este una foarte străină de cei care se consideră şi sunt consideraţi la noi a fi de stânga – de exemplu, pentru că se opun cotei unice. De fapt, e greşit să spun că le e străină; de cele mai multe ori sunt în opoziţie vehementă faţă de ea. Anticorupţia nu e proiectul principal al “stângii” ci este eventual denunţată ca o obsesie a celorlalţi, “de dreapta” cum ar veni, ca un demers inutil şi motivat politic(sic!). Departe de a fi campionii acestui proiect, “stânga” politică autohtonă i-a pus mereu piedici, l-a denunţat şi l-a sabotat constant.

Ultimul în acest şir de sabotări şi piedici este cel legat de legea ANI: în aprilie anul acesta o majoritate de judecători constituţionali (numiţi de PSD, PNL şi UDMR) au făcut praf legea acestei agenţii. Partidele “stângii” au salutat decizia. Nu au criticat direct fondul legii, pentru că aşa ceva ar fi dat prost la UE; aşa se justifică şi poziţia foarte ambiguă pe care o au faţă de acest proiect. Au criticat însă neconstituţionalitatea proiectului, ceea ce, ţinând cont de argumentaţia oferită de judecătorii mai sus menţionaţi, înseamnă de fapt unul şi acelaşi lucru. Argumentul oferit într-o formă sau alta, nu doar de dl Frunda dar şi de reprezentanţi ai celorlalte partide care au votat în Comisia Juridică să se renunţe la cercetarea averilor demnitarilor, este că statul se amestecă în viaţa lor privată, le încalcă drepturile etc.

E aici o chestie cât se poate de contradictorie. Cum spuneam, din perspectiva stângii nu doar că este permis dar e unul din rolurile fundamentale ale statului cel de a reduce inegalităţile de avere între cetăţenii aceluiaşi stat. Or, cum poate un om care susţine acest principiu să susţină în acelaşi timp că averea lui ţine de viaţa sa privată şi nu e treaba publicului sau a statului? Cele două afirmaţii sunt mutual exclusive. De altfel, avem problema şi contradicţia asta şi la un nivel practic, nu doar teoretic. În acelaşi timp în care Agenţia este trasă pe linie moartă, tot din direcţia “stângii” (din guvern şi din Opoziţie) vine ideea taxării averilor mari. Da, ideea e cât se poate de coerentă cu principiile de stânga, dar e cât se poate de incoerentă cu aceea că averile nu pot fi expuse şi/sau controlate. Cum o să fie taxată averea dacă nu e controlată? Ne încrederem în deplina onestitate a declaraţiilor lor despre averea dobândită, vezi bine, la fel de onest? Cum o să fie taxată averea dacă nu e expusă public? Ne încredem în competenţa şi integritatea instituţiilor statului, a statului a cărui incompetenţă şi lipsă de integritate reprezintă chiar sursa acestor averi?

Nu ştiu cum se împacă aceste lucruri la nivel teoretic, dar mi-e teamă că bănuiesc cum vor fi împăcate la modul practic. La fel cum se împacă faptul că ANI (care privea direct averea şi afacerile demnitarilor) este moartă pe motiv de neconstituţionalitate, în timp ce “n” alte instituţii de control financiar nu par să aibă această problemă, la fel cum nu par să fie capabile sau dornice să se atingă de afacerile demnitarilor şi de “cealaltă ligă” din care ei şi cei apropiaţi lor fac parte. În lipsa unor instituţii anticorupţie funcţionale, în lipsa unui mediu politic, economic sau juridic integru, mă tem că şi taxarea averilor va ocoli “cealaltă ligă”, care e şi cea a averilor mari, care e şi cea care generează discrepanţa socială majoră din România. Nu va fi mai de stânga decât înlocuirea cotei unice cu impozitul progresiv; adică taxarea “privilegiaţilor” care au un venit lunar de 1-2000 de euro la cererea unor politicieni sau lideri de sindicat care au afaceri de sute de mii sau milioane de euro şi care pretind că nu e treaba statului ce averi au şi cum şi le-au făcut. Politica “stângii” (auto)proclamate de la noi, tolerând sau protejând această ligă şi prin urmare şi această discrepanţă socială, nu este de fapt de stânga, ci este exact împotriva ei. Ceea ce nu o face, desigur, să fie de dreapta.