În apărarea guvernului din umbră al dlui Antonescu

Guvernul din umbră anunţat de dl Antonescu a fost primit în general cu reacţii adverse. Nu doar de la adversarii politici, unde ar fi poate de înţeles, ci şi în rândul presei. Indiferenţa faţă de subiect a fost un alt mod de a formula reproşul că e o glumă, o chestie neserioasă. Un joc de imagine.

În ce mă priveşte, nu cred că este aşa, cel puţin la nivel de principiu. Din contră, un guvern din umbră anunţat de unul din partidele de opoziţie este o idee foarte bună. Asta dintr-un motiv simplu şi în acelaşi timp fundamental: rolurile de bază ale partidelor sunt a) să formuleze politici pe baza cărora să câştige un mandat electoral şi b) să furnizeze oameni pentru demnităţile publice care le revin ca urmare a câştigării mandatului respectiv. Un guvern în umbră este un pas cât se poate de serios pentru îndeplinirea ambelor roluri. Electoratul, societatea civilă şi mediul de afaceri au astfel un mijloc de a afla cine va ocupa posturi cheie în administraţie şi, mai ales, la ce se poate aştepta dacă partidul de opoziţie respectiv va ajunge la putere. Ce şi cum va schimba, ce va lăsa să meargă la fel. Predictibilitatea actului de guvernare e un lucru foarte bun, cu atât mai mult cu cât România stă foarte prost la acest capitol.

Cum spuneam, asta este la nivel de teorie. Anunţarea membrilor guvernului din umbră este doar primul şi cel mai simplu pas. Mai departe, ca să putem vorbi de guvern în umbră trebuie ca membrii acestuia să facă public şi să susţină elemente ale programului de guvernare propus de partidul lor, eventual ca alternativă la deciziile luate de guvernul actual. Mă refer la propuneri şi critici concrete şi detaliate. Declaraţii de intenţie, pe cât de frumoase pe atât de superficiale, abundă în spaţiul public vândute fraudulos ca programe de guvernare. De exemplu, sună bine o intenţie de genul “vom reduce fiscalitatea”, dar nu e alternativa de guvernare cât timp nu oferi calcule şi nu spui cum vei acoperi găurile bugetare astfel create; e minunat să promiţi public că “vom reduce evaziunea fiscală”, dar dacă nu spui cum anume rămân doar vorbe goale. În cazul bun, guvernul din umbră va propune politici alternative, coerente şi concrete, nu vorbe goale sau tăcere. În cazul cel mai rău, “guvernul din umbră” va fi doar un nou cor pentru imprecaţiile pe care dl Antonescu le aduce constant liderilor puterii actuale. În acest caz, “guvernul din umbră” nu va fi altfel decât politicienii din lumina reflectoarelor, şi ideea bună va fi compromisă.

Ideea mai poate fi compromisă şi altfel: dacă “guvernul din umbră” e de fapt o păcăleală. Mai precis, dacă, odată ajuns la putere, partidul va uita şi de guvern şi de promisiunile pe care le-au făcut miniştrii din umbră. Stilul autoritar cu care dl Antonescu îşi conduce partidul nu e de bun augur. Conducerea PNL a fost pusă în faţa faptului împlinit, au votat componenţa guvernului după ce acesta a fost anunţat. Lideri din partid au sabotat deja public ideea: dl Fenechiu a anunţat că guvernul respectiv e bun doar ca soluţie pre-electorală, după alegeri “resursa PNL” va lua locul miniştrilor din umbră ai dlui Antonescu. Cu alte cuvinte, guvernul din umbră e doar un joc de imagine.

Cu accent pe doar. Nu ştiu de ce li se reproşează politicienilor că fac lucruri pentru imagine. Fireşte că fac pentru imagine, nu văd de ce ar fi asta o problemă. Sunt sigur că electoratul nu e deloc mulţumit de votul de tip “loz în plic” pe care e deseori nevoit să îl dea, prin urmare această nemulţumire poate fi capitalizată de un partid de opoziţie având un guvern în umbră. Faptul că o iniţiativă arată bine pentru electorat nu înseamnă automat că în realitate e un lucru rău. De cele mai multe ori arată bine pentru că e un lucru bun.

Al doilea reproş care e făcut iniţiativei dlui Antonescu porneşte de la constatarea că e practic imposibil să facă un guvern de unul singur, în cel mai bun caz vor intra într-unul de coaliţie. Or, asta nu schimbă cu nimic motivele pentru care un guvern din umbră e un lucru bun: partidul va negocia posturi ministeriale pentru cei mai importanţi miniştri ai săi din umbră, la fel cum va negocia introducerea celor mai importante politici de guvernare propuse de ei în programul guvernului de coaliţie.

Scriam la începutul lui 2008 că PD-L are defectul copilului născut în purpură: e gata obosit (citeşte, se complace). Proaspăt “născuţi” ca principal partid de guvernământ democrat-liberalii se comportau ca şi cum nu ar avea niciun fel de responsabilitate în direcţia asta. Ce s-a întâmplat după 2009 a confirmat diagnosticul. PD-L a părut foarte surprins că trebuie efectiv să guverneze, şi încă în condiţii grele, nu (îi) era clar nici cine îşi va asuma responsabilitatea şi nici pe ce politici. Dacă ar fi venit cu un guvern din umbră lucrurile ar fi stat mai bine din acest punct de vedere.

Mai poate fi suspendat preşedintele după modificarea legii Curţii Constituţionale? Bineînţeles!

La sfârşitul săptămânii trecute ziare şi bloguri ne anunţau, rezumând ştirea, că Băsescu şi-a asigurat protecţie la suspendare din partea Curţii Constituţionale. Parafrazând un banc cu Radio Erevan: e adevărat, doar că nu Băsescu şi PD-L sunt autorii modificării iar ea nu oferă o protecţie suplimentară la suspendare.

Despre ce e vorba? Parlamentul a modificat legea Curţii Constituţionale, principala modificare fiind că procesele nu se mai suspendă după ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate. La Senat legea a primit un amendament suplimentar prin care controlul Curţii era extins asupra hotărârilor adoptate de plenul camerelor separate sau reunite. Amendamentul a fost propus de un reprezentant PSD, senatorul Dan Şova. Legea, cu tot cu amendament, a trecut cu voturi PD-L în timp ce PSD s-a opus; PSD a atacat-o la Curtea Constituţională, inclusiv pe modificarea operată de dl Şova, fără succes. Iar acum, citesc pe Hotnews cum reprezentanţi ai PSD apără modificarea, în timp ce reprezentantul PD-L se plânge că el încalcă constituţia făcând imposibilă suspendarea preşedintelui. Se vorbeşte de “lacrimi de crocodil” dar cred că şi crocodilii ar avea dubii pe umerii cui să plângă în cazul ăsta.

Amendamentul încalcă Constituţia? Pe fond, nu văd un argument valid. Argumentul PSD în sesizarea de neconstituţionalitate (şi cel al dlui Boldea de la PD-L) este că el adaugă atribuţiilor Curţii Constituţionale prevăzute imperativ şi limitativ în Constituţie. “Imperativ” da, “limitativ” nu: legea fundamentală spune că Curtea Constituţională îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică. În schimb, pe formă cred că amendamentul dlui Şova ar fi fost victimă sigură: n-a fost dezbătut de Camera deputaţilor, încălcându-se astfel principiul bicameralismului.

Dincolo de asta, dl Boldea are dreptate doar când spune că CCR se va putea pronunţa şi asupra fondului hotărârilor parlamentului, nu doar aspura formei. Hotărârea de suspendare are următorul text “X se suspendă din funcţia de preşedinte.” Ce anume ar putea găsi Curtea neconstituţional la asta? Are parlamentul printre atribuţii adoptarea unei asemenea hotărâri? Are. Are preşedintele sau orice altă instituţie o cale de recurs? Nu are. Pe scurt, nu s-a schimbat nimic din punctul acesta de vedere: Curtea Constituţională nu poate să pună piedică procesului de suspendare. Asta dacă plecăm de la ipoteza că se respectă legea. Putem presupune şi că judecătorii vor abuza de lege şi vor bloca suspendarea. Dar putea face asta şi până acum: nu hotărârea parlamentului a trimis preşedintele pe tuşă, ci cea a Curţii Constituţionale care a constatat interimatul – în lipsa ei preşedintele ar fi continuat să îşi exercite mandatul. Sigur, aceasta ar trebui să fie doar o formalitate; dar dacă plecăm de la ipoteza că CCR ar putea face un abuz de putere, modificarea iniţiată de dl Şova nu îi oferă vreo putere pe care să n-o fi avut-o până acum, cel puţin în privinţa suspendării.

Faptul că presa a considerat că amendamentul e o protecţie împotriva suspendării dlui Băsescu l-a pus pe dl Şova în situaţia de a fi atacat din direcţii partizane neaşteptate; de unde probabil şi excesul de zel pe care îl face să apere modificarea. Aşa apare un atac stângace la dna Anastase şi justificarea că amendamentul vine să împiedice situaţia în care, în mod abuziv, dna Anastase ar conduce şedinţa comună de suspendare în locul dlui Geoană. Argumentul e demontabil imediat: stabilirea preşedintelui de şedinţă comună nu se face printr-o hotărâre (cine ar conduce şedinţa comună care ar adopta-o?), prin urmare Curtea Constituţională nu ar putea interveni cu tot cu amendament. În realitate, cred că amendamentul era menit să împiedice revocarea forţată a dlui Geoană, act care presupune o hotărâre a plenului Senatului. Odată cu modificarea asta, Curtea Constituţională va putea interveni – conform unei decizii din 2005, dl Geoană nu poate fi revocat decât la cererea grupului său parlamentar.

În fine, mi-e greu să mă pronunţ asupra oportunităţii acestui amendament. Am văzut destule abuzuri ale regulamentului, legilor şi Constituţiei în parlament, dar am asistat la aşa ceva şi din partea Curţii Constituţionale. În măsura în care dreptul Curţii Constituţionale de a judeca hotărârile parlamentului va face ca prima instituţie să corecteze derapajele celeilalte, modificarea e bună.

Poliţişti vs. Autorităţi, sau despre lipsa de înţelegere

E uimitor cum analizele ratează uneori explicaţiile simple şi evidente ale unui eveniment şi se concentrează în schimb pe scenarii complicate şi greu de dovedit. Mai mult, adesea explicaţiile respective, simple şi evidente cum sunt, sunt şi cele mai importante.

Am auzit tot felul de scenarii despre ce s-a petrecut la finalul săptămânii trecute, marşul poliţiştilor la Cotroceni şi manifestările de acolo. Am citit că în spatele episodului ar fi ambiţia nemăsurată a lui Bogdan Hossu sau a altor şefi de sindicate. Sau că e un gambit al unor structuri militare. Sau că e reacţia grupării Voicu. Că e o lovitură pusă la care de opoziţie. Ba nu, e pusă la cale de Băsescu împotriva lui Blaga. De Blaga împotriva lui Boc.

Să fie adevărate toate astea? Habar n-am. Se poate ca o parte să fie adevărate, într-o anumită măsură; se poate să fie fără excepţie false. Oricum, variate şi contradictorii cum sunt, toate au ceva în comun: se preocupă de cine sunt şi ce motive au cei care stau în spatele episodului. Mă întreb dacă cineva s-a preocupat de cei care au stat în faţa episodului, şi de motivele lor. Trebuie să fii foarte nerezonabil să crezi că mii de poliţişti s-au trezit într-o dimineaţă cu faţa la pernă şi au decis (spontan sau nu) să participe la o manifestaţie ilegală, dintr-un moft sau vreun motiv la fel de trivial.

Scriam în urmă cu câteva luni că pentru soarta pensionarilor, ameninţaţi de reducerea venitului, stau la coadă politicieni şi jurnalişti să le plângă de milă; în schimb de reducerea mult mai drastică a veniturilor bugetare se preocupă prea puţină lume. Oamenii aceştia şi-au pierdut 25% din venituri; dacă nu mă înşel, pierduseră deja anterior din veniturile pe bază de sporuri. Cum vă aşteptaţi să reacţioneze la aşa ceva? Să nu le pese? Să scrie scrisori politicoase politicienilor, “Domnule Boc, cu convingerea că veţi face ceva…”, “Domnule preşedinte, cu tot respectul vă informez că nu sunt de acord…” ? Nu, o să se adune în faţa palatelor şi o să strige despre javre ordinare, hoţi etc. E de înţeles.

Vorbesc, nota bene, despre înţelegere. Atât. Nu spun că ce s-a întâmplat e în regulă, sau scuzabil, că manifestanţii au fost sau nu îndreptăţiţi sau altele asemenea. Nu intru într-o polemică poliţişti vs. sistem sau bugetari vs. mediul privat. Spun doar că şi publicul şi societatea civilă şi autorităţile ar trebui să facă un efort să înţeleagă ce îi mână în luptă pe oamenii aceştia, înainte să se uite după scenarişti şi păpuşari. Zilele trecute, citeam o ştire pasageră despre un pompier militar care s-a sinucis din cauza datoriilor. Bun, sunt ştiri despre sinucideri de patroni sau angajaţi din sistemul privat; repet, nu intru în polemica asta. Se poate spune că e un exemplu extrem, se poate, dar ideea e că s-a ajuns la astfel de extreme din cauză că bugetarii în general au fost loviţi rău de reducerile de venituri.

E drept, însă, că înţelegerea ar trebui să meargă în ambele sensuri. Trebuie să fii foarte nerezonabil să crezi că dnii Băsescu sau Boc s-au trezit într-o dimineaţă cu faţa la pernă şi au decis să taie grămadă pensii sau salarii, dintr-un moft sau vreun motiv la fel de trivial. Dacă ştiri tragice sunt trecute cu vederea, şi ştiri bune au parte de acelaşi tratament: zilele trecute Comisia Europeană a renunţat la procedura de sancţionare a României pentru deficit excesiv, procedură începută după 2008. Problema nu e atâta sancţiunea europeană, chit că oprirea procesului e un plus de încredere pentru statul nostru, iar încrederea e un capital cât se poate de preţios. Problema e deficitul, în sine. În 2008, după 7 ani de creştere economică, bugetul nostru naţional era pe un minus la fel de istoric. Termenul pentru actualele reduceri de cheltuieli bugetare nu este neapărat reformă (caracterul reformator este cât se poate de inegal) ci este de corecţie. La fel ca populaţia, nici statele nu pot funcţiona la nesfârşit pe bază de împrumut. Criza economică din aceşti ultimi ani n-a făcut decât să facă această corecţie inevitabilă şi mult mai dură pentru cei afectaţi. Şi lucrurile astea ar trebui să se înţeleagă…

Putere şi îndreptăţire. Scandalul adoptării legii pensiilor

Războiul permanent nu e ceva specific mediului nostru politic, şi nici nu este neapărat ceva rău. Problema pe care o are România este că combatanţii de partid folosesc instituţiile pe post de arme în acest război, ignoră legi, regulamente, cutume; lasă la o parte şi bunul simţ şi responsabilitatea.

Ultimul exemplu este ce s-a întâmplat în parlament la votarea legii pensiilor. Reţeta pentru abuz nu e deloc nouă: înlocuirea lui “a trebui” cu “a putea”; a considera că a avea puterea formală de a lua o decizie este echivalent cu a fi îndreptăţit să iei decizia respectivă. Cândva, demult, am atras atenţia asupra acestei probleme, consecinţă a unui act iresponsabil.

Camerele parlamentului adoptă decizii doar în prezenţa a peste jumătate din membri săi. Aşa scrie textul constituţional. Teoria cu alte cuvinte. Practic, însă, *cine* stabileşte formal prezenţa? Conducerea camerelor, secretarul prezent în şedinţă. Dl Voinescu a numărat 170 de deputaţi prezenţi. Sigur, în realitate erau prezenţi cam jumătate din acest număr, deci nu exista cvorum şi parlamentarii puterii nu aveau dreptul să adopte nicio lege. Dar realitatea, se pare, nu contează; puterea bate îndreptăţirea. Conducerea Camerei poate să decidă că au fost prezenţi majoritatea, poate să valideze votul. Dacă iese cu scandal, poate eventual să pună la vot chestiunea, şi parlamentarii puterii pot să voteze că sub 90 e egal cu peste 170, deci legea rămâne adoptată.

Iar din partea opoziţiei nu vedem altceva. Nu mă refer la precedentul pomenit mai sus. Chiar în acest episod se comportă la fel. Cvorumul e obligatoriu, dar la fel de obligatorie e prezenţa deputaţilor la lucrări, conform Regulamentului. Există o întreagă discuţie dacă şi în ce condiţii boicotul ar fi îndreptăţit; e îndeajuns să spun că blocarea lucrărilor parlamentului în felul acesta nu este îndreptăţită. Oricum, discuţia asta nu se poartă deloc. Parlamentarii opoziţiei nu-şi justifică absenţa de la lucrări în astfel de termeni, e de la sine înţeles cum stă treaba: pot să o facă, nimeni nu îi poate obliga să participe la şedinţele plenului, mai ales când au posibilitatea de a-l bloca prin absenţă. Iar dacă pot să o facă atunci, nu-i aşa?, sunt şi îndreptăţiţi.

Nici soluţiile disputei nu se caută în domeniul la ce ar fi drept, corect normal să se întâmple după legi, regulamente, cutume şi bun-simţ. Din acest punct de vedere, Camera ar trebui să-şi reia lucrările cu o altă conducere decât cea a dnei Anastase&Voinescu, ar trebui să reia inclusiv votul la legea pensiilor; opoziţia ar trebui să rezerve boicotul pentru situaţii grave şi excepţionale, în niciun caz pentru o lege pe care o resping pe fond. Iar dacă are pretenţii contra vot, ar trebui să le facă publice şi să le justifice îndreptăţirea. (Ca paranteză, Alina Mungiu-Pippidi nota foarte pertinent lipsa unui termen românesc pentru “colluding”, termenul s-ar traduce ca înţelegere secretă şi oneroasă; în consecinţă nu putem diferenţia cazurile şi judecăm mereu la exteme: fie orice înţelegere politică este valabilă şi îndreptăţită, fie ele sunt invariabil ceva condamnabil.)

În schimb, soluţiie se caută tot în domeniul la ce necaz poate face fiecare tabără celeilalte, şi implicit instituţiei. Cum spuneam, puterea poate să voteze că legea pensiilor a fost adoptată valabil, pot să denunţe “şantajul” opoziţiei. Opoziţia poate continua să blocheze lucrările parlamentului, refuzând să ia parte la Birourile Permanente. Poate să încerce şi suspendarea de la lucrări a dnei Anastase, primul pas e la Comisia Juridică, care va da un aviz favorabil cu vot pe linii partizane; apoi în plen care va respinge cererea, cu acelaşi tip de vot. Pierdere de vreme.

În fine, opoziţia caută să implice şi alte instituţii în dispută. Pentru modul în care a condus şedinţa, dna Anastase şi dl Voinescu s-au ales cu o plângere penală. Din fericire, până acum procurorii au refuzat să se implice în astfel de cazuri. E limpede că nu sunt îndreptăţiţi să o facă, funcţionarea parlamentului nu e treaba poliţiei şi a procuraturii, e doar treaba instituţiei în sine. Dar ar putea să o facă? Păi, cine îi poate împiedica, mai ales că li se cere insistent asta şi formal şi public chiar de către parlamentari? Ce ar fi dacă Parchetul ar considera că are dreptul să incrimineze modul în care preşedintele Camerei îşi îndeplineşte mandatul? Mâine ar putea incrimina şi votul fals al dlui Ponta (iresponsabilitatea e de ambele părţi, răspunsul puterii la iniţiativa opoziţiei nu a fost să spună că Parchetul nu e îndreptăţit să intervină… ci să ceară şi ei acelaşi lucru împotriva adversarilor politici). Poimâine procurorii ar putea să ceară condamnarea penală a chiulangiilor (boicot sau nu), iar apoi ar putea să considere că pot aduce parlamentari în faţa justiţiei şi pentru modul în care se votează. Ştiu, scrie pe undeva că e interzis, dar cu ajutorul unei majorităţi parlamentare şi a unor procurori se poate face şi asta.

Nici recursul la Curtea Constituţională nu stă diferit, în principiu. Şi judecătorii de aici au fost reţinuţi până acum în a se implica în activitatea parlamentului, şi bine au făcut. Ar putea să facă altfel de data asta, să respingă legea pe motiv de lipsă de cvorum. Repet, în realitate e limpede că într-adevăr nu a fost cvorum. Explicaţia pe care am auzit-o ieri de la dna Anastase, că de fapt erau parlamentari şi în colţul care nu era filmat, e penibilă şi atât. Însă Curtea Constituţională trebuie să lucreze pe actele formale, nu pe filmări. Altfel mâine judecătorii constituţionali ar putea bloca orice lege care nu le convine apreciind că nu exista cvorum, în ciuda oricăror acte formale şi a realităţii. Că doar şi ei pot face asta…

Justitia lui Pristanda

Arestarea preventiva a lui Sorin Ovidiu Vantu a dat tonul unei noi reprezentatii – televizate, de buna seama – a corului  obisnuit al criticilor actului de justitie din Romania. Cu ariile cele mai cunoscute, despre  “justitie la televizor”, “proces politic”,  “stat politienesc”  si asa mai departe. Ceea ce ar trebui sa intelegem de aici, noi, spectatorii, este ca personajele acestui “spectacol ieftin” sunt croite – de marele papusar  – dupa chipul si asemanarea celebrului Ghita Pristanda. “Curat violare de domiciliu, dar umflati-l” ar fi asadar principiul director al actului de justitie daca mergem pe aceasta logica.

Trebuie recunoscut ca pana la un punct aceste argumente critice se sustin. De ani buni incoace asistam la arestari spectaculoase cu ocazia carora oamenii legii apeleaza la  toata recuzita din dotare : imi amintesc de pilda de Gigi Becali in halat si in papuci de casa vizitat  de mascati sau de catusele cu care au fost legati Casuneanu si Costiniu pentru a sublinia complicitatea lor vinovata. Pe urma, oricat ne-ar place sa vedem escroci de teapa lui Vantu in spatele gratiilor – macar pentru o perioada scurta de timp – trebuie sa admitem ca motivele care stau la baza arestarilor preventive si a eliberarilor din arest sunt adesea neclare.  Daca in cazul amintit motivarea pare bine fundamentata  (sunt curios sa o vad in schimb sa o vad pe cea a eliberarii) putem lua ca exemplu pe cel al asistentei de la maternitatea Giulesti. Citim in motivarea arestarii ei  despre “sentimentul puternic de insecuritate provocat in randul opiniei publice” si despre faptul ca asistenta “a avut o atitudine partial nesincera” !  Impresia este ca arestarea preventiva in loc sa “previna” o recidiva sau o sustragere de la ancheta asa cum ar fi firesc, este mai degraba o decizie luata in mod arbitrar de judecatori, sub presiunea opiniei publice. Nu e de mirare deci ca unii vorbesc de comanda politica in acest context : daca atitudinea partial nesincera te poate trimite la zdup, ce ar trebui sa se intample in cazul distrugerii unor probe incriminatoare, de care a fost acuzata ex-ministra Monica Ridzi ?

Odata epuizat subiectul arestarii preventive, corul criticilor justitiei incepe insa sa cante fals. Bunoara sunt criticati procurorii pentru ca n-au existat inca condamnari definitive in cazurile numite “de mare coruptie”. Politicieni cu pregatire juridica precum Victor Ponta sau Norica Nicolai incearca sa acrediteze ideea ca aceste dosare facute “la comanda” de procurorii-Pristanda nu pot conduce la condamnari. Mai putin cunoscut e faptul ca Pristanda, numele celebrului personaj mentionat aici, vine de la un dans traditional romanesc in care se bate pasul pe loc. Problema principala a justitiei romane nu este nicidecum excesul de zel al procurorilor ci faptul ca si-a facut o traditie in a bate pasul pe loc. Pentru a va convinge, este suficient ca in loc sa pierdeti vremea cu argumentele sofisticate ale avocatilor invitati la televiziuni care explica de ce arestarea preventiva a lui X sau interceptarea convorbirilor lui Y sunt ilegale, sa aruncati o privire pe site-ul hotnews la sectiunea “Dosare anticoruptie” : http://anticoruptie.hotnews.ro/dosare_anticoruptie  Veti gasi un inventar al principalelor dosare trimise in judecata si ramase blocate acolo timp de ani de zile.  Principala preocupare a acuzatilor nu pare sa fie apararea proprie  ci amanarea procesului. Avocati absenti, bolnavi, sau care n-au avut timp sa studieze dosarul, diverse alte vicii de procedura si la loc de frunte celebra exceptie de neconstitutionalitate, orice motiv e bun pentru a cere noi si noi amanari. “Loteria” lui Copos si “Bunurile chinezesti” ale lui Adrina Nastase  stau astfel blocate de patru ani !  Oricat de complicate ar fi spetele respective, limita rezonabilului este net depasita. Si ce sa mai spunem de dosarul Remes-Muresan, banala mita cu carnati, care asteapta o solutie de mai bine de doi ani ? O critica onesta a sistemului judiciar ar trebui sa inceapa cu acest aspect, dar ea nu-si gaseste din pacate locul in dezbaterile televizate. Intr-un tarziu actuala putere a luat unele masuri pentru accelerarea proceselor prin actul numit cu o buna doza de umor involuntar “al micii reforme”.  Ramane sa vedem efectul acestora.

Revenind la capitolul “justitie la televizor”, cei care folosesc aceasta sintagma pentru a critica aspectul public al justitiei nu au dreptate. Atat in cazul Vantu-FNI cat si in altele de acest fel cetatenii asteapta sa afle adevarul. Stabilirea si explicarea (ne)vinovatiei unui acuzat este de interes public. Doar ca toate acestea trebuie sa se intample in timpul procesului, iar  procesele sunt dominate de discutii procedurale si amanari. Asa se face ca momentul maxim de expunere publica s-a deplasat spre arestarea preventiva : In jurul celor 29 de zile de arest se da marea batalie intre acuzare si aparare. Situatia este in mod evident anormala, dar unii spun ca e mai bine decat nimic de vreme ce este unica ocazie cu care  se dau publicitatii unele detalii despre caz. In schimb, in lipsa finalizarii proceselor, publicul percepe arestarea preventiva ca pe o condamnare si eliberarea din arest ca pe o achitare. Iar politicienii alesi pentru a corecta prin lege situatiile anormale prefera sa participe la interminabilele dezbateri procedurale care produc “spectacolul ieftin” criticat chiar de ei. In acest timp din arestare in eliberare si din  amanare in uitare, justitia romana avanseaza in ritm de Pristanda, conform traditiei.