Justiţia românească începe să nu mai fie pe lună

Citesc cu multă satisfacţie că, la argumentul avocaţilor dlui Sorin Ovidiu Vântu că nu ar fi citit dosarul cauzei, judecătorii le-au acordat un nou termen, conform legii: luni. Nu, nu luni de zile, ca până acum. Luni, 29 noiembrie, adică peste trei zile. Deci, se poate. Se putea şi înainte, înainte de adoptarea legii “micii reforme în Justiţie”, dar orişicât, mai bine mai târziu decât niciodată. Să sperăm că o să continue judecata după acelaşi tipic, căci dl Vântu a avut un proces care s-a terminat cu achitarea lui pe motiv de intervenţie a prescripţiei, la patru ani după prima sentinţă pe fond.

De la Şoric la Bărbulescu &co. Cum e ruşinată legea chiar de oamenii legii

Aurelian Şoric &co.

Scriam săptămâna trecută despre un gen de filme care nu ar putea fi plasate în niciun caz în România. Nu poţi face un erou, bun sau rău, din sistemul public din România, pentru că e anapoda, debil şi inept. Am dat câteva exemple acolo, acum sunt nevoit să adaug încă unul la ele: filmul la capătul căruia, după mult chin şi sacrificii, eroul bun dezvăluie relaţia ascunsă dintre un şef corupt de poliţie şi un mafiot. Cum, cum să poţi plasa un film de genul acesta la noi? Ce suspans? La noi şeful poliţiei Neamţ are relaţii de notorietate cu un interlop, sunt vecini şi prieteni de familie. Ce dezvăluire dramatică a vreunui erou bun? La noi şeful cu pricina a venit singur în faţa presei şi a spus că relaţia dintre el şi cămătar era “cât se poate de firească”, la fel ca ocupaţia respectivului. S-a dus naibii tot dramatismul, realitatea românească bate orice scenariu hollywoodian.

Nu poţi avea cine ştie ce sfârşit fericit al unui episod care începe aşa de trist. Nu poţi face un erou din reprezentantul sistemului Şoric, căci individul nu pare deloc sofisticat şi nici măcar foarte malefic, e doar un imbecil. Nu arunc gratuit o insultă. Pur şi simplu constat două lucruri. Unu, dacă şeful poliţiei Neamţ nu ar fi ieşit atât de (anti)dramatic cu declaraţia respectivă e posibil să-şi fi păstrat postul în continuare, în loc să fie pus în situaţia să demisioneze. Doi, faptul că omul pare scos direct dintr-un banc cu poliţişti nu e chiar deloc de glumă. Un sistem care permite unui astfel de tăntălău să ajungă şef de poliţie este foarte vulnerabil pentru simplul motiv că condiţia inteligenţei pentru a fi “eroul rău” este cu mult mai restrictivă decât cea a lipsei de onestitate.

Dar ce e şi mai trist e că dl Şoric nu e excepţia, sistemul ia chipul şi asemănarea lui şi, într-un cerc cât se poate de vicios, îi uşurează ascensiunea. 78 de şefi de poliţie din Neamţ s-au solidarizat cu şeful lor şi au ameninţat cu demisia din poliţie. Nu am motive să cred că toţi aceştia aveau relaţii cu interlopul respectiv sau cu altul, în schimb sunt convins că ştiau de relaţia Şoric-Mararu. Cea mai probabilă explicaţie pentru această solidarizare ruşinoasă este următoarea: la fel ca şeful lor, respectivii nu văd o problemă în relaţia respectivă, nu sesizează sa nu le pasă că ei ar trebui să fie “oameni ai legii” iar cămătarul Mararu era de cealaltă parte a ei.

Lidia Bărbulescu &co.

Şi acum, să trecem la ceva complet diferit, cel puţin în aparenţă. Mă refer la alegerile pentru Consiliul Superior al Magistraturii de anul acesta. Din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a candidat şi Lidia Bărbulescu. Dna judecător este vicepreşedinte la Înalta Curte şi a fost aleasă pentru un mandat la CSM în 2004. În 2005 legea CSM a fost modificată şi a interzis posibilitatea reînvestirii membrilor CSM, limitând deci numărul de mandate la unul singur. În ciuda acestei legi CSM a admis candidaturile unora dintre membri săi.

Justificarea lor a fost că legea nu se poate aplica retroactiv. E o afirmaţie rizibilă, pur şi simplu; transferată din domeniul legal în cel aritmetic ar echivala cu pretenţia că numărul 10 e mai mic decât 5. Dacă legea adoptată în 2005 ar fi afectat în orice fel mandatul început în 2004, atunci da, ar fi fost retroactivă. Dar cum poate cineva pretinde că legea din 2005 se aplică retroactiv în 2010? Uite că poate. Mai mult, poate să o facă cu succes.

La fel ca în cazul Şoric, ceea ce e şi mai trist în toată trebuşoara este că nu e o excepţie, nu e doar un om ambiţios sau lacom care nu are niciun fel de respect faţă de lege şi faţă de demnitatea pe care o ocupă. Şi aici e vorba de mai mult decât de dna Bărbulescu (sau de dl Lupaşcu): e vorba de colegii lor. Căci candidatura ar fi fost doar un episod ruşinos dar limitat şi izolat, în cazul în care ar fi fost ratată. Însă dna Bărbulescu a fost aleasă în CSM, prin votul colegilor ei de la Înalta Curte. Repet, o majoritate de 69 de judecători de la cea mai înaltă instanţă de judecată din ţară au votat pentru un candidat, în condiţiile în care mandatul acestuia este, în mod evident, ilegal.

Avem practic acelaşi episod o dată la baza sistemului de apărare a legii, şi apoi la vârful lui. Şefii de post din Neamţ şi judecătorii ÎCCJ au exact acelaşi reflex. Colegii dlui Şoric au explicat de ce îi iau apărarea, o fac “din inimă”, pentru că “ne-a înţeles şi ne-a sprijinit”. Cu alte cuvinte, cu expresia comună, e băiat de gaşcă. Judecătorii ÎCCJ nu au explicat votul lor, nu trebuie să o facă desigur, dar sunt convins că ar fi dat o explicaţie similară. Şi dna Bărbulescu e “de gaşcă”. Prin urmare, nici pentru unii şi nici pentru ceilalţi nu mai contează că situaţia şefului poliţiei Neamţ sau cea a candidatului la CSM sunt certate cu legea. Gaşca oamenilor legii bate şi ruşinează legea.

[Publicat pe Contributors.ro]

Ce a decis Curtea Constituţională apropo de legea educaţiei? (III)

Am scris deja două articole, primul când am avut comunicatul privind judecata conflictului între Parlament şi Guvern legat de angajarea răspunderii, comunicat care nu era clar. Apoi am comentat motivarea deciziei, care nu era nici ea clară. Guvernul a cerut o clarificare; a sesizat un conflict juridic de natură constituţională pentru că parlamentul refuză să ia în discuţie moţiunea de cenzură depusă de opoziţie. Avem comunicatul deciziei Curţii… dar stă şi el sub semnul neclarităţii.

Hotnews spune că judecătorii au permis guvernului să continue angajarea, EvZ la fel, Mediafax spune că Curtea a decis că asumarea e constituţională… Reprezentanţii puterii spun acelaşi lucru, în timp ce dl Geoană care reprezintă opoziţia dar conduce Senatul, consideră că decizia Curţii trebuie luată “la pachet” cu cea anterioară şi că în Birourile Permanente reunite, unde opoziţia are puterea, urmează să fie “ucise” ambele procese. Mă întreb, au oamenii aceştia alte informaţii decât comunicatul respectiv? Acesta spune, citez,

“În urma deliberărilor, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi, a constatat că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită.”
(Curtea Constituţională a României)

Atât.

Acum, mă întreb unde anume e conflictul acesta; conform jurisprudenţei CCR acesta presupune, “acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”. Moţiunea de cenzură e cu siguranţă atributul exclusiv al Parlamentului; şi mai este o prerogativă politică, cu alte cuvinte depunerea, dezbaterea şi adoptarea unei moţiuni nu sunt obligaţii ale instituţiei. În fine, nu se poate spune că refuzul de dezbate şi eventual adopta o moţiune blochează exercitarea unei prerogative a Guvernului…

… Decât dacă moţiunea de cenzură e parte a unui proces constituţional care a început cu o iniţiativă politică a Guvernului şi care se termină în Parlament. Exact, este vorba de angajarea răspunderii. E singurul caz în care refuzul parlamentului de a dezbate o moţiune de cenzură poate fi sursa unui conflict între el şi guvern. De asemenea, la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi pe altă cale. Atunci când spune că dezbaterea moţiunii de cenzură nu poate fi oprită, Curtea ignoră cazul în care acest proces e neconstituţional şi neregulamentar – în acest caz dezbaterea poate şi trebuie să fie oprită. Or, Constituţia şi regulamentele camerelor interzic ca aceiaşi parlamentari să iniţieze mai mult de o moţiune de cenzură pe sesiune, cu excepţia cazului în care guvernul şi-a angajat răspunderea. Prin urmare, fie angajarea răspunderii şi moţiunea de cenzură e constituţională; fie angajarea răspunderii e neconstituţională şi cursul ei parlamentar e anulat, caz în care moţiunea de cenzură devine la rândul ei neregulamentară şi neconstituţională şi trebuie oprită.

Pe scurt, încă nu ştiu dacă judecătorii au spus un cuvinţel despre decizia precedentă, comunicatul lasă să se înţeleagă că nu. Pe de altă parte, decizia lor de acum nu poate fi luată la pachet cu cea anterioară, pentru că se contrazic reciproc. Chiar dacă în comunicat nu se spune asta explicit, decizia actuală infirmă faptul că procedura angajării răspunderii ar fi neconstituţională, de vreme ce consideră constituţională, ba chiar obligatorie, continuarea unei proceduri care nu poate fi decât parte a celei de angajare a răspunderii. Sper ca motivarea să clarifice asta, aş vrea foarte mult să mă opresc la episodul III…

PNL susţine votul uninominal

Aş începe articolul cu o paranteză: presa românească e mare amatoare de can-can. Singura diferenţă între tabloidele care se ocupă cu astfel de subiecte şi presa “de calitate” este că la cea din urmă locul fotbaliştilor şi starletelor e luat de politicieni şi analişti. În rest, reţeta e aceeaşi: “politicianul X. l-a acuzat pe politicianul Y. de…”, “purtătorul de cuvânt al partidului P1 a spus că cei de la partidul P2 sunt…”, “analistul A consideră că guvernul G este…” etc. Presă? Eu i-aş zice mai degrabă zgomot, împrumutând termenul tehnic care se opune informaţiei. Atunci când nu sunt simple înjurături, ştirile astea prezintă opinii fără vreun fel de argumentaţie sau acuzaţii fără vreun fel de temei. Sunt complet irelevante şi sunt date uitării imediat ce apare noul val de ştiri asemănătoare.

Partea proastă este că zgomotul nu se opune informaţiei, ci o şi ascunde. Am observat, nu o dată, cum ştiri politice importante sunt trecute cu vederea de presă. Ultima ştire din această categorie o reprezintă schimbarea de poziţie a PNL în ce priveşte sistemul de vot. Partidul dlui Antonescu susţine sistemul uninominal:

“Opţiunea noastră pentru sistemul electoral este una pentru vot uninominal în două tururi – pentru primari, preşedinţii de consilii judeţene şi Parlament. Din cele două formule sănătoase şi perfect articulate – vot de listă care respectă principiul proporţionalităţii şi vot uninominal care dă alegătorului ultimul verdict – noi optăm pentru votul uninominal şi considerăm că trebuie făcut pasul de la formula intermediară pe care am consacrat-o la alegerile parlamentare din 2008, la o formulă de uninominal curat, în două tururi”
(Crin Antonescu, preşedintele PNL preluat de EvZ)

Singura observaţie pe care trebuie să o fac apropo de acest pasaj este legată de expresia “uninominal curat”. Nu există aşa ceva; expresia vine din impostura veche care a botezat “uninominal” sistemul de vot adoptat în 2008 pentru alegerile parlamentare, un sistem care e, în realitate, mixt-proporţional original. În rest, nu pot decât să susţin declaraţia preşedintelui PNL.

Împreună cu Mihai am scris foarte mult despre reforma sistemului de vot, pe Inventarul Stricăciunilor Politice. Am scris despre problemele sistemului pe liste şi despre necesitatea schimbării lui. Am scris şi despre sistemul original al dlui Stanciu imediat după ce a fost adoptat, înainte ca acesta să fie pus în practică (aici şi aici). Am vorbit despre motivele care îl fac să fie un pas înainte; am vorbit şi despre probleme pe care le are şi cele pe care nu reuşeşte să le rezolve (aici şi aici). La doi ani după adoptarea lui, şi după runda de alegeri parlamentare desfăşurate conform lui, problemele sunt tot acolo. Una din ele – dificultatea de a forma o coaliţie majoritară funcţională în parlament – este la baza blocajului actual, în condiţiile în care în plen e o majoritate fragilă iar în unele comisii parlamentare şi în Birouri Permanente există o majoritate la fel de fragilă dar de altă culoare politică.


Propunerea reprezintă, în acelaşi timp, o provocare şi o oportunitate pentru toate partidele.

Pentru PSD, care conduce detaşat în sondaje, reprezintă posibilitatea de a ieşi din zodia “combinagiilor”, reprezentată de dl Hrebenciuc şi, mai nou, de dl Geoană: oameni pentru care reţeta succesului stă în diverse combinaţii şi negocieri obscure, trafic netransparent de posturi şi de decizii. Mă văd obligat să dau ca exemplu aici înţelegerea dintre PNL şi PSD din 2007: PNL primea sprijin politic, inclusiv împotriva adoptării sistemului de vot uninominal, în schimb PSD primea promisiunea unui sprijin politic pentru un guvern după alegerile parlamentare din 2008. Refuzul PNL de a onora înţelegerea în 2008, precum şi eşecul de după 2009 l-au determinat pe dl Ponta să schimbe macazul, şi să vorbească de victorie pe cont propriu. Însă înfrângerea moţiunii de cenzură l-au “îmblânzit” la loc, şi preşedintele PSD vorbeşte din nou de alianţe şi combinaţii cu PNL. Pentru dl Ponta pasul înapoi e cu siguranţă amar. E treaba lui; problema, din punctul de vedere al interesului public, este că în condiţiile în care cele două partide se înţeleg atât de greu chiar şi în opoziţie, o eventuală coaliţie are toate şansele să fie instabilă şi imprevizibilă, cu toate problemele care decurg de aici.

Pentru PNL adoptarea unui sistem majoritar e o oportunitate de a se afirma ca principal partid pe scena politică. E o cale de a ieşi din postura de partid “balama” (partid care îşi oferă sprijinul oricărui partid mai mare, contra unor beneficii politice uneori excesive), sau din postura şi mai îngrijorătoare de partid anti-sistem (partid care refuză programatic orice fel de coalizare cu oricare din partidele mari).

Pentru PD-L propunerea este un test. PD-L este la ora asta pe locul trei în sondaje, într-o postură în care, teoretic, trecerea la un sistem majoritar i-ar afecta ca număr de parlamentari. În aceste condiţii partidul prezidenţial trebuie să decidă dacă îşi asumă acest risc; asumarea ar fi o dovadă de coerenţă (să nu uităm că există un referendum pentru vot uninominal, referendum la care PD-L a pledat pentru DA), dar, mai important, ar fi o dovadă de maturizare. Ar însemna că PD-L este destul de sigur pe viitorul său ca partid politic încât să accepte să treacă printr-un ciclu electoral din care riscă să iasă serios şifonat din pricina sistemului de vot. Alternativa ar fi să se reîntoarcă la confortul sistemului proporţional şi să spere că într-o bună zi o altă “locomotivă” şi/sau conjunctură fericită îi vor aduce din nou la putere.

În fine, e bine dacă problema se pune de acum, deşi mai sunt doi ani până la alegerile parlamentare la termen. Experienţa anterioară a arătat cât de dificilă poate fi o astfel de schimbare de sistem şi cum, dacă e lăsată până în ultima clipă, riscă să fie abandonată, ca în 2004, sau să fie adoptat un proiect făcut în pripă, ale cărui defecte să se vadă doar după alegeri, aşa cum s-a întâmplat în 2008.

De ce trebuie să demisioneze Roberta Anastase şi conducerea Camerei

Sistemul, ca un film prost

Citesc la ştirile mondene că Nicholas Cage face aici un film a cărui acţiune e plasată tot în România. Dacă înţeleg bine, subiectul filmului este ceva gen “iad pe şosele” şi, la modul figurativ cel puţin, se potriveşte. Traficul din România e departe de a fi ceva foarte angelic sau măcar ordonat. Totuşi, există un gen de filme de acţiune care nu ar putea fi plasat în ţara noastră, nici chiar cu suportul profesionist al vreunei vedete de Hollywood. Genul de filme care ar putea fi rezumat la “individ vs sistem”. Cred că ştiţi reţetele:

“Evadarea”. Un condamnat face un plan elaborat de a ieşi din închisoare, care poate presupune de la evadări cu elicopterul la târâtul printr-un canal mizerabil. E urmărit insistent de poliţie dar într-un final dramatic scapă, dacă e eroul bun. Dacă e eroul rău, e prins şi trimis înapoi la puşcărie. Cum ar fi la noi filmul similar? Condamnatul se duce la un medic şi obţine un diagnostic, are testicolele atrofiate sau e claustrofob şi nu suportă regimul de detenţie. Pe baza lui autorităţile îl pun în libertate şi nu-l mai urmăreşte nimeni. The end. Regizorul nu poate nici măcar să obţină un efect dramatic la obţinerea diagnosticului, indiferent cum ar filma el nu e niciun mister cum se fac lucrurile astea. “Dramă în curtea de judecată” Aici eroii principali sunt avocaţii sau procurorii, judecătorul sau membrii juriului. Avem tactici ale apărării şi acuzării, martori şi dovezi surpriză, pledoarii patetice, suspans până în final când se dă verdictul şi eroul e achitat, dacă e bun, sau condamnat, dacă e rău. Cum ar fi la noi filmul similar? Foarte repetitiv, mă tem. Scena 1. Inculpatul cere amânare, pentru că nu are avocat. Scena 2. Avocatul cere amânare pentru a copia dosarul. Scena 3. Avocatul cere amânare pentru a studia dosarul. Scena 4. Amânare, nu au fost citate corect părţile. Scena 5. Se ridică o excepţie de neconstituţionalitate. Scena 6. Amânare, inculpatul nu s-a prezentat. Scena 7. Amânare… etc. Magia filmului nu poate face multe în situaţia asta, poate să sară peste câteva scene şi să comprime lunile şi anii, dar chiar şi aşa, produsul final nu ar avea nimic dramatic, nici măcar comic.

Ca să poţi face un erou din sistem, fie de partea binelui, fie de partea răului, el trebuie să aibă caracterul lui normal, adică trebuie să fie masiv, mecanic, rece şi redutabil. Nu poţi face erou dintr-un sistem care e debil şi inept. Şi problema nu e doar în sala de cinema. Înainte să exaspereze publicul spectator la un eventual film, “evadarea” în variantă românească exasperează publicul în general. Justiţia românească creează în rândul justiţiabililor şi publicului un sentiment de confuzie şi enervare mai mare decât ar creea un film despre ea spectatorilor.

Un episod în parlament

Am lăsat la final ultimul gen de filme din categoria sus-pomenintă: “drama politică”, bătălia pe o lege dusă până la suspansul ultimului vot din parlament. Nu e doar film, îmi amintesc că au fost cazuri în parlamentul britanic în care puterea şi-a adus la vot parlamentarii direct din pat (de acasă sau de la spital) pentru că votul era prea strâns şi riscau să-l piardă. Cum ar fi filmul similar din parlamentul nostru? Pe fondul unui dezinteres general, conducerea Camerei ar număra 170 de voturi pentru, chit că doar 80 de parlamentari sunt prezenţi.

Da, acesta e motivul pentru care preşedinta Camerei deputaţilor şi secretarii de la şedinţa în care s-a adoptat legea pensiilor trebuie să demisioneze. Sunt responsabili pentru un episod de funcţionare debilă şi ineptă a sistemului, sunt responsabili pentru o greşeală, nu pentru o scăpare, sunt responsabili pentru o greşeală deloc trivială. Cererea opoziţiei este cât se poate de legitimă. Fără o asumare a responsabilităţii pentru episodul respectiv sistemul va continua să funcţioneze în acelaşi mod.

Aici am văzut că se aduc două argumente împotriva sancţionării responsabililor. Primul e de tipul “scopul scuză mijloacele”, legea respectivă e bună şi trebuia să treacă. Nu am să intru aici în dezbateri politice apropo de legea pensiilor, pentru că nu am motiv. Problema cu o justificare de tipul “scopul scuză mijloacele” este că, lăsând în confuzie ce anume e un scop şi ce e un mijloc, ajunge în final să scuze orice. Sunt absolut de acord că lipsa unei legi a pensiilor riscă să compromită sistemul de asigurări sociale. Dar lipsa unui minim respect din partea demnitarilor şi instituţiilor faţă de formă, faţă de legi şi regulamente riscă să compromită întreg sistemul. Pe ce temei posibil evitarea primului scenariu intră la categoria “scop” iar evitarea celui de-al doilea intră la categoria “mijloc”?

Al doilea argument este “şi ceilalţi au făcut-o”. La fel ca în cazul anterior, nu contest că afirmaţia e adevărată, ci că are valoare de argument. Faptul că e ipocrit, şi este, nu înseamnă că demersul opoziţiei e mai puţin legitim. Politicienii au mare drag de privi orice situaţie prin prisma “ei contra noi”, şi de a găsi justificări în asta. De multe ori, însă, sunt “ei şi ei” contra publicului. Politicienii noştrii au mai prins un mare drag faţă de termenul “cutumă”, termenul sună frumos. Pe bună dreptate; că tot vorbeam de parlamentul britanic, acolo e un întreg sistem care funcţionează pe bază de cutume. Însă doar termenul e la fel, înţelesul e diferit, opus chiar. Căci o cutumă acolo înseamnă o regulă nescrisă pe care o respectă toată lumea pentru că e bună. La noi cutumă înseamnă cel mai adesea o regulă nescrisă şi rea, pe care o adoptă puterea pe temeiul că şi ceilalţi au făcut la fel cât au fost la putere. La ei e un mod de a merge înainte, la noi e o justificare ca să ne învârtim în cerc.

[Publicat pe contributors.ro]

Ce a decis Curtea Constituţională apropo de legea educaţiei? (II)

Am pus întrebarea asta înainte să avem motivarea Curţii. Acum o avem şi, din păcate, întrebarea rămâne la fel de pertinentă ca înainte. Fără să analizez temeinicia argumentelor, decizia Curţii este cât se poate de confuză.

Natural, primul lucru pe care trebuie să-l facem ca să răspundem la întrebare e să citim decizia respectivă, “Cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională, în numele legii decide” două lucruri: unu, angajarea răspunderii guvernului pe legea educaţiei e neconstituţională şi doi, ea a declanşat un conflict juridic de natură Constituţională între Guvern şi Parlament. În motivare (nu în decizie!) Curtea se pronunţă şi asupra cererii reprezentantului Parlamentului de a opri procedura de angajare a răspunderii: judecătorii declară că nu ţine de competenţa lor, ci că soluţia trebuie să vină de la autorităţile aflate în conflict.

E limpede? Nu, nu e limpede deloc. Să le luăm pe rând. Judecătorii s-au împărţit patru la patru pentru şi împotrivă. Al nouălea judecător, dl Petre Lăzăroiu, a scris o “Opinie Concurentă” în care spune că e de acord cu punctul doi al deciziei (existenţa unui conflict) dar nu e de acord cu punctul unu, faptul că angajarea e neconstituţională.

“Această împrejurare poate conduce şi la concluzia atenuării conflictului între cele două autorităţi, motiv pentru care, în dispozitivul deciziei sus menţionate nu trebuia să figureze sintagma “angajarea răspunderii este neconstituţională şi a declanşat un conflict”, ci doar constatarea declanşării şi existenţei conflictului prin angajarea răspunderii Guvernului. ”
(judecătorul Petre Lăzăroiu)

Dl Lăzăroiu nu e de acord cu decizia majorităţii la acest prim punct… Am scris majoritate? Păi, haideţi să numărăm, sunt patru judecători care susţin că angajarea răspunderii e neconstituţională, patru judecători care sunt împotrivă, cu dl Lăzăroiu fac cinci. Sugerez dlor judecători să numere pe degete şi să compare, cei care sunt împotrivă (cinci) sunt mai mulţi decât cei care sunt pentru (patru), nu? Deci sunt majoritatea. Cum de figurează atunci acest punct în decizia Curţii?? Dacă Curtea nu revine singură asupra acestei greşeli ridicole atunci guvernul ar trebui să ceară el însuşi Curţii să o facă, sesizând un conflict între el şi CCR. Iar dl Lăzăroiu ar trebui să ne explice cum înţelege el conceptul de “opinie concurentă”.

Trecem la punctul doi. De data asta el e chiar opinia majorităţii, există un conflict instituţional între Guvern şi Parlament declanşat de decizia primei instituţii de a-şi angaja răspunderea pe proiectul de lege al Educaţiei. Bun. Dnii judecători nu ne spun, însă, cum anume se manifestă acest conflict; ne spun doar care e cauza, nu şi care e efectul. Parlamentul e împiedicat să îşi exercite vreo atribuţie? Care? Cum anume? Guvernul şi-a depăşit atribuţiile în relaţia cu Parlamentul? Cum anume? De altfel judecătorii se grăbesc şi, citând mecanic decizia precedentă, spun:

“Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusiva a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale.”
(CCR, motivarea deciziei)

Am subliniat eu: parlamentul nu poate condiţiona iniţiativa angajării răspunderii. Cum poate fi atunci în conflict cu guvernul în aceste condiţii? Cele două enunţuri se exclud reciproc! Sigur, odată ce iniţiativa angajării răspunderii a fost luată de guvern, desfăşurarea procedurii în sine este exclusiv atributul parlamentului, până la momentul adoptării sau nu a unei moţiuni de cenzură. Dar atunci unde e conflictul? Între Parlament şi Parlament?

De altfel, nu doar că decizia nu spune nimic despre cum se manifestă acest conflict care ar exista între cele două instituţii, ci nu spune nimic nici despre cum s-ar putea rezolva el. Pretenţia Curţii că solicitarea excedează competenţele sale mi se pare absurdă. Legea fundamentală îi cere Curţii să soluţioneze conflictele, nu doar să le constate. Cum anume poate face asta dacă nu obligând o instituţie să pună capăt actelor prin care încalcă Constituţia? Judecătorii spun: soluţia aparţine în exclusivitate autorităţilor aflate în conflict. Păi, se presupune că conflictul a ajuns pe masa Curţii tocmai pentru că autorităţile nu l-au putut soluţiona!

Se presupune, zic. Pentru că, repet, nu e clar cum se manifestă acest conflict, nu e clar cum poate să existe un conflict instituţional între cele două instituţii în condiţiile în care, fix la capătul procedurii care se spune că l-a declanşat, guvernul responsabil de el poate fi demis, cu tot cu proiect, de către parlament. De altfel, parlamentul a decis continuarea procedurii de angajare. Dacă CCR ar continua să pretindă că e un conflict între cele două instituţii ar fi în situaţia dintr-un banc, ar face o faptă bună trecând o bătrână strada, împotriva dorinţei ei; ar sesiza o situaţie conflictuală împotriva deciziei ambelor autorităţi aflate în conflict!

Pe scurt, fie guvernul Boc renunţă unilateral la angajarea răspunderii, ceea ce ar fi în mod evident o decizie înafara Constituţiei de vreme ce parlamentul a votat deja calendarul ei şi procedura e deja în desfăşurare; fie persistă în acest conflict fantomatic şi continuă o angajare declarată neconstituţională de judecători cu un vot de 4 la 5. Din această dilemă nu se poate ieşi – a zis Curtea Constituţională.

Justiţia română continuă să privatizeze

E concluzia logică şi inevitabilă la decizia luată astăzi de Tribunalul Vâlcea. Un număr de angajaţi ai primăriei Voineasa au dat în judecată instituţia solicitând ca, în ciuda legii privind diminuarea cu 25% a salariilor bugetarilor, să primească salariul integral. Judecătorii le-au dat dreptate, motivând :

“Un tert fata de acest contract individual de munca nu poate interveni pentru a modifica acordul partilor semnatare. Statul, tert raportat la contractul individual de munca, incheiat intre angajator si salariat, nu poate modifica ceea ce partile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora in mod direct, prin edictarea unei legi in acest sens, caci protectia juridica a raportului juridic de munca stabilit contractual este acelasi atat pentru personalul bugetar, cat si pentru cel incadrat la angajatori privati. Nu se poate vorbi de o protectie a legii mai mare in cazul angajatilor privati.”

(decizia Tribunalului Vâlcea, citată de Hotnews)

Fără îndoială contractele semnate între angajator şi angajaţi privaţi sunt protejate de intervenţia unor terţe părţi. Dar, cum poate fi statul român terţă parte în raport cu primăria Voineasa? La fel ca în cazul Romsilva, judecătorii argumentează ca şi cum primăria respectivă ar fi fost între timp privatizată, finanţându-se din bani proprii, eventual obţinuţi de la stat pe baza unei relaţii contractuale. Ceea ce e absurd. Primăria Voineasa este parte a statului român, prin urmare nu există nicio terţă parte aici.

Mă rog, la fel ca în cazul Romsilva, demonstraţia şi soluţia se face prin reducere la absurd. Dacă justiţia consideră că primăria Voineasa e o entitate privată atunci foarte bine, statul român n-are decât să ia act de situaţie şi să reacţioneze ca atare. În acest caz lucrurile sunt foarte simple: statul trebuie să ridice din umeri. A dat şi va da banii pentru salariile diminuate cu 25%, atât şi nimic mai mult, în conformitate cu legea în vigoare. Căci disputa legală, rezolvată cu atât aplomb de tribunal, este între primăria Voineasa şi angajaţii ei. Dacă instituţia poate să le dea şi în aceste condiţii salariul întreg, bravo ei. Iar dacă nu poate face asta, ghinion. Ce se poate întâmpla? Primăria Voineasa să dea în judecată statul, “statul” din rândurile căruia judecătorii au exclus-o? Pe ce temei? Un contract? Nu există aşa ceva. O lege? Legea în vigoare prevede diminuarea salariilor. Un drept al omului? Sper că onoratele instanţe să nu fie atât de ridicole încât să decidă că şi instituţiile beneficiază de drepturi individuale. Pe scurt, primăria nu are temei legal să primească din bugetul statului diferenţa de lei pe care trebuie s-o plătească conform acestei decizii. Atunci poate că au chiar angajaţii ei? Nu. Asta scriu negru pe alb chiar judecătorii noştri, dragii de ei: statul român e terţă parte în raport cu acest contract. Prin urmare, aşa cum nu are niciun drept să îi modifice prevederile, tot aşa nu are nicio obligaţie să le vadă duse la îndeplinire. Primăria Voineasa n-are decât să se descurce. Iar dacă asta înseamnă să falimenteze şi să-şi dea toţi angajaţii afară, atunci cu atât mai bine: tribunalul a decis că angajaţii la stat trebuie să aibă aceeaşi protecţie juridică cum au cei din domeniul privat. Or, în domeniul privat se mai întâmplă şi falimente.

COMPLETARE: Am fost indus în eroare de articolul de pe Hotnews, care face aceeaşi eroare: pasajul citat nu face parte, în formularea lui, din motivarea prezentată de judecători, ci din argumentele prezentate de reclamanţi. Argumentul Curţii pare să fie altul: echivalarea salariului cu o proprietate, şi deci a scăderii salariului cu o expropriere, pe baza jurisprudenţei CEDO. La fel ca episodul legii pensiilor (unde a existat aceeaşi pretenţie din partea unor magistraţi), în realitate nu există o astfel de jurisprudenţă. Nu există, nici în cazurile prezentate în argumentaţie şi nici în altele de care ştiu, vreun caz în care CEDO să fi decis că dacă un angajat îşi pierde o parte din salariu, sau pe tot, atunci i se încalcă dreptul la proprietate. Am putea vorbi de asta doar dacă statul face asta intervenind (“ingerinţă” e termenul folosit de magistraţii vâlceni) într-un contract …ca terţă parte.

COMPLETARE (4 iunie 2011): Curtea de Apel Pitești a invalidat decizia instanței inferioare în această materie. Așa cum am scris mai sus, Curtea a arătat că nu există niciun fel de jurisprudență CEDO care să justifice decizia Tribunalului Vâlcea, că pasajele respective erau pură fantezie.

O petrecere fără trecere la români

“Petrecerea ceaiului”.

Pentru cine nu ştie la ce se referă expresia, “tea party” e un episod din istoria SUA care precede războiul de independenţă: în 1773 coloniştii americani din Boston au aruncat în ocean ceaiul importat din Marea Britanie, considerând că taxa pe el era injustă, impusă de un parlament în care nu erau reprezentaţi. În 2009 expresia a fost preluată de o mişcare politică protestând împotriva măsurilor luate de guvernul federal, în principal “pachetele de stimulare” şi cele de salvare a băncilor. Mişcarea nu există la modul formal, nu are o conducere şi nu e un partid, dar manifestările publice sub eticheta ei s-au dovedit foarte populare, la fel şi candidaţii care au participat la alegerile din 2 noiembrie.

Acum, am explicat foarte în rezumat ce e cu mişcarea asta politică, dar nu ea e subiectul acestui articol. Mişcarea politică este heterogenă şi pestriţă, fără îndoială că poate fi un excelent subiect de dezbatere în detaliu şi în contradictoriu. Ce se poate spune despre ea, totuşi, este că există un numitor comun care îi uneşte pe politicienii care defilează sub eticheta ei: ideea că guvernul american e “prea mare”, cheltuie prea mult, legiferează prea mult, reglementează prea mult. Or, aceste idei, înainte să fie preluate de o mişcare politică organizată, înainte să fie susţinute de un grup de politicieni, sunt prezente în dezbaterea publică şi sunt împărtăşite de un număr considerabil de americani de rând. Mişcarea politică e cea care a apărut în 2009, dar nu pentru că atunci au ajuns milioane de oameni la ideea de principiu că un guvern mare şi cheltuitor e un lucru rău, ci pentru că atunci guvernul american a început să cheltuie şi să reglementeze ca şi cum ar fi uitat complet de existenţa lor.

De asemenea, nu vorbesc de politicieni şi partide nici când vine vorba de comparaţia cu situaţia din România. La noi, la fel ca în SUA şi aiurea, mişcările politice nu anticipează principiile politice ale alegătorilor, ci le urmăresc. Nu există un grup de politicieni români partizani ai “petrecerilor cu ceai” pentru că nu există o masă critică de comentatori şi de alegători români care să respingă din principiu ideea unui guvern mare şi cheltuitor. Bun, sunt convins că mi se pot cita destule proteste publice şi mediatice autohtone împotriva unor reglementări guvernamentale proaste sau al unor cheltuieli greşite; dar aici e vorba despre ideea că reglementarea în sine poate deveni o prostie, despre ideea că cheltuiala în sine poate fi o greşeală. Acestea sunt genul de idei care, altfel decât excepţional, sunt absente din spaţiul public românesc. Vedem manifestaţii care cer salarii mai mari în sectorul public, vedem destule – foarte bine. Eu însă nu-mi amintesc să fi văzut una singură în care participanţii să ceară statului să cheltuie mai puţin sau să nu reglementeze în exces.

În fine, atunci când constat absenţa din spaţiul public a acestor idei afirm un fapt. A le susţine sau nu ţine de opţiunea politică a fiecăruia. Mă întreb, însă, în ce măsură suntem toţi de acord, de-o parte şi de alta a spectrului politic şi partizan, că prea multe dintre cheltuielile pe care le face statul nostru sunt pur şi simplu risipă de bani. Mă întreb dacă la situaţia asta nu s-a ajuns inclusiv prin faptul că lipses din dezbaterea publică voci care să spună că o cheltuială făcută de autorităţi, dacă nu e un lucru de-a dreptul rău este cel puţin unul suspect. E mult mai uşor pentru un stat să risipească prosteşte bani atunci când există aproape o unanimitate în opinia că guvernele care “dau” pensii, salarii, slujbe etc. sunt guverne bune, iar guvernele… (“care iau” am scris iniţial, dovadă că şi eu pot cădea victimă modului în care e privită chestiunea de majoritate), …iar guvernele care dau mai puţin sunt guverne proaste. Cred că, indiferent de opinia pe care o avem fiecare apropo de cât trebuie să cheltuiască statul, nimeni nu poate să aplaude situaţia actuală: cheltuielile statului nostru nu sunt determinate de acordul şi decizia politică asupra unui nivel optim, în schimb tendinţa neobosită a statului nostru de a cheltui mai mult e limitată de factori cum ar fi evaziunea fiscală, fiscalitatea deja împovărătoare (pentru cei ce nu fac evaziune), costurile prohibitive ale împrumuturilor externe etc.

[Publicat iniţial pe contributors.ro]

Mapa domnului Lazaroiu

Decizia CCR de-a declara neconstitutionala asumarea raspunderii guvernului pe legea educatiei a incins spiritele pe scena politica. Reactia tembela a lui Mihail Hardau, supararea amenintatoare a lui Marko Bela, zvonurile de demisie a premierului Boc par sa anunte sfarsitul acestei coalitii de guvernare intr-un moment critic in care stabilitatea noastra financiara depide de cea politica. Astfel,  decizia celor noua judecatori i-a stricat aniversarea presedintelui Basescu, care si-a petrecut-o la radio si la televizor  incercand sa ne  convinga ca inca mai este stapan pe situatie. Pe langa implicatiile politice ale hotararii cu pricina, dat fiind ca a fost luata cu o majoritate minima, s-a comentat indelung optiunea judecatorului numit de Traian Basescu la CCR. Este vorba de Petre Lazaroiu al carui vot impotriva asumarii raspunderii a inclinat balanta in favoarea acestei decizii. Cum de a putut omul lui Basescu de la CCR sa voteze impotriva presedintelui ?

A pune astfel problema este revelator pentru modul anormal in care a ajuns sa functioneze Curtea Constitutionala. Perioada de instabilitate politica indelungata a transformat CCR dintr-o institutie al carei rol traditional este (sau ar trebui sa fie) verificarea constitutionalitatii legilor, intr-un “sfat al batranilor” care valideaza legile si care arbitreaza conflictele politice dupa criterii  greu de inteles  care adesea  nu mai au nimic de a face cu Constitutia. Consecinta fireasca a acestei evolutii aberante fost ca miza numirii judecatorilor a devenit foarte importanta. Poate ca va amintiti de declaratiile lui Crin Antonescu despre “razboiul politic” in  care incerca sa se apere numind un apropiat – pe dl. Melescanu – la CCR.

Iata insa ca avem un judecator de la CCR care voteaza fara a tine seama de politicianul care l-a numit, avem vreo problema aici ? A priori nu, omul ar trebui chiar felicitat. Dl Ponta s-a si grabit de altfel sa salute o decizie care nu tine seama de comenzile politice. Inainte de-a ne alatura dlui Ponta sa nu uitam insa ca traim intr-o tara in care normalitatea trezeste suspiciune. Si in mod trist aceasta suspiciune este adesea intemeiata. In cazul dlui Lazaroiu, e suficient sa ne uitam pe CV-ul sau de pe site-ul CCR si sa citim proiectul de lege al ministrului Funeriu pentru a descoperi un evident conflict de interese. Articolul 282 (2) al respectivului proiect prevede ca lectorii universitari sa aiba titlul de doctor, in lipsa caruia alineatul (5) al articolului 267 prevede desfacerea contractului de munca. Or, dl. Lazaroiu la 57 de ani dintre care nu mai putin de 18 de activitate universitara la Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir, nu poseda inca  acest titlu conform CV-ului sus-citat. Cu alt cuvinte dl. Lazaroiu este chiar genul de personaj care justifica o reforma grabnica a invatamantului superior : lector fara doctorat timp de 12 ani, cu foarte putine lucrari publicate si necunoscator al limbii engleze. Votul sau – mai precis  faptul ca si l-a exercitat in aceste conditii –  arata odata in plus  necesitatea unei reforme a CCR, mult mai greu de realizat de vreme ce  functionarea acesteia e reglementata de Constitutie.

Revenind la interventia televizata a presedintelui Basescu, acesta a spus firesc ca nu i-a sugerat niciodata dlui Lazaroiu cum sa voteze. Dar, daca ne intereseaza mai putin de ce  Universitatea Cantemir i-a oferit crestineste dlui judecator o catedra si cursul de Drept Financiar, e mai greu de inteles si de acceptat  faptul ca  dl. Basescu l-a numit in functie . Dl. Lazaroiu nu este specialist in drept constitutional si nimic din CV-ul sau nu indica excelenta care ar trebui sa fie o conditie pentru ocuparea unui post de asemenea importanta. Ba dimpotriva !  In cazul Noricai Nicolai, cu “realizari” academice  similare cu ale dlui Lazaroiu, dl. presedinte a refuzat numirea pe postul de ministru al justitiei  invocand “mapa profesionala” necorespunzatoare. In ceea ce-l priveste pe dl. Lazaroiu insa Traian Basescu  n-a avut se pare acelasi nivel de  exigenta.  Iar mapa dlui Lazaroiu a revenit   ca un bumerang si acum  ii  da dureri de cap.

Ce a decis CCR apropo de legea educaţiei?

Citesc şi eu ştirea Agerpress preluată de Hotnews:

Curtea Constitutionala a Romaniei a decis, cu majoritate de voturi, ca Legea educatiei este neconstitutionala constatand ca exista un conflict juridic de natura constitutionala intre Parlament si Guvern deoarece si-a asumat raspunderea pe o lege care era deja in dezbatere parlamentara

Ceva e în neregulă aici. Curtea Constituţională nu a fost sesizată încă asupra proiectului legii educaţiei. O astfel de sesizare ar fi fost inadmisibilă întrucât traseul parlamentar al acestuia nu s-a încheiat – el se încheie după discutarea moţiunii de cenzură depuse de opoziţie. CCR nu a fost sesizată pentru a constata constituţionalitatea unui proiect de lege, în control anterior, ci pentru a constata şi rezolva existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern.

Despre ce e vorba? Dl Geoană, în calitatea sa de preşedinte al Senatului, a sesizat Curtea apropo de decizia guvernului de a retrage proiectul legii din dezbaterea Senatului, cu ocazia angajării răspunderii, considerând că se încalcă prerogativele parlamentului în această privinţă. Dacă despre asta e vorba, înclin să îi dau dreptate şi să consider temeinică decizia Curţii. Ea nu va avea efect, însă, decât că va bloca retragerea proiectului, Parlamentul (Senatul) având astfel libertatea de a-l adopta sau respinge când şi cum consideră de cuviinţă.

Dacă însă Curtea Constituţională a decis că asumarea răspunderii crează un conflict, aşa cum pare să considere presa, atunci decizia nu e temeinică nici pe fond şi, depăşind limitele sesizării, nici pe formă. Aşa cum nici decizia de anul trecut a Curţii, prin care au blocat asumarea răspunderii pe legea Educaţiei, nu a fost temeinică.