Sfârşitul unei iluzii: Moş Crăciun nu locuieşte în Palatul Victoria

Un om s-a aruncat de la balconul parlamentului în timpul unui discurs al premierului, strigându-i că i-a luat pâinea de la gura copiilor lui şi le-a ucis viitorul. A scăpat cu câteva fracturi, în condiţiile în care putea foarte uşor să-şi piardă viaţa. În aceste condiţii, comentariile la cald au presupus în mod natural că măsurile de austeritate luate de guvern afectaseră într-o măsură atât de mare venitul familiei dlui Sobaru încât acesta să ajungă să-şi ia viaţa. Odată ce presa a început să (se) informeze concret despre situaţia materială a acestuia, lucrurile n-au mai fost deloc la fel de clare şi categorice. Din contră:

“Potrivit aceloraşi surse, Adrian Sobaru are salariu de încadrare de 2.174 de lei brut. “Dar el are şi vechime mare, fapt pentru care beneficiază de 25% în plus din salariul lui. Apoi beneficiază de venituri provenite din orele suplimentare. În plus, are prin contractul colectiv de muncă, pentru că se ştie că are această problemă cu copilul, un sprijin material care are o valoare de trei salarii lunare de-ale lui, la nivelul unui an. Beneficiază şi de primă de concediu, care este de 85% dintr-un salariu lunar”, au mai spus sursele, care au precizat că, în aceste condiţii, se poate ajunge ca Adrian Sobaru să aibă şi un salariu dublu decât cel de încadrare.

Pe de altă parte, sursele au spus că Adrian Sobaru ar fi putut fi nemulţumit pentru că indemnizaţia pe care o primea pentru copil a fost diminuată (cu 15%, n.r.), în urma măsurilor de austeritate luate de Guvern. “Dar, el sau soţia lui primeau şi o indemnizaţie de însoţitor pentru persoană cu handicap de gradul I, cum este autismul”, au mai spus sursele.”
(Mediafax)

Din câte înţeleg, indemnizaţia a cărei diminuare ar fi stârnit nemulţumirea dlui Sobaru ar fost 550 de lei; diminuarea i-ar fi luat 82 sau 137 de lei, unele surse dau 25 în loc de 15%. Cu alte cuvinte, undeva în jur de 100 de lei.

Ce poate determina un om să încerce să-şi ia zilele pentru pierderea a 100 de lei?

Putem doar specula. O explicaţie, adoptată de multă lume, este că omul e nebun sau a avut un moment de nebunie. E o explicaţie simplă şi validă, nu ştiu dacă este şi reală pentru că nu e singura explicaţie posibilă. Dacă nu e vorba de nebunie?

Am să fac o paranteză, ca să nu cad şi eu în greşeala de a folosi foarte uşuratic acest termen. Gestul dlui Sobaru este, cu siguranţă, unul iraţional; dar nebunia nu e opusul raţiunii. Oricine are destule episoade de iraţionalitate, e parte a normalităţii nu a anormalităţii oamenilor. Ştiţi pe cineva care să nu fi făcut sau spus, la furie de exemplu, lucruri pe care să le fi regretat ulterior? Un sentiment puternic ne poate face pe fiecare dintre noi să facem lucruri fără să gândim… tocmai asta e ceea ce ne separă de nebuni. Se poate spune că nebunia nu e opusul raţiunii, ci raţiunea care a luat-o razna. Dacă e stăpânit de o emoţie puternică orice om poate face un gest nesăbuit; nebunii sunt cei care fac astfel de gesturi din calcul.

Acestea fiind spuse, pot înţelege cum un om normal care are motive de disperare poate recurge la un gest extrem cum e o tentativă de suicid, nu e vorba de nebunie aici. Întrebarea care se pune, în acest caz, este cum se poate întâmpla ca un concetăţean de-al nostru să fie adus la disperare de pierderea a 100 de lei din venitul lunar.

S-a spus, pornind de la mesajul transmis atât de dramatic de dl Sobaru, că guvernul Boc a ucis speranţa românilor. Eu nu cred că speranţa a fost ucisă. A fost ucisă o iluzie, şi guvernul Boc nu are nimic de a face cu asta, decât în măsura în care ar fi putut să o prelungească. A fost ucisă iluzia periculoasă că economia şi bunăstarea personală a românilor nu pot să meargă decât în sus. Gestul dlui Sobaru e singular însă situaţia sa este departe de a fi singulară, există cazuri mult mai dramatice decât pierderea a 100 de lei, există familii de bugetari care au pierdut 25% din venit, dar există şi destule cazuri din domeniu privat, care nu au nicio legătură cu măsurile de austeritate ale guvernului. Dacă ar protesta toţi aceşti oameni, fie şi mult mai puţin dramatic, atunci singurul lucru care ar pica în parlament ar fi guvernul. Pe de altă parte sunt oameni care au sperat că economia va merge permanent din ce în ce mai bine, s-au bazat pe asta şi au intrat în dificultăţi imediat ce s-a simţit criza economică, iar prelungirea ei i-a adus în situaţii dramatice. 100 de lei poate părea o sumă mică după cine ştie ce criteriu, dar e o sumă imensă pentru o familie care s-a angajat la cheltuieli apropiate în valoare de venit. O sumă destul de mare încât pierderea ei să conducă la disperare.

Tragică nu e ipoteza că guvernul Boc fi ucis speranţa dlui Sobaru prin măsurile de austeritate. Tragic ar fi dacă dl Sobaru, el şi alţii, şi-ar fi pus de la bun început speranţa că vreun guvern român sau de aiurea poate asigura creştere economică permanentă, poate să facă astfel încât veniturile tuturor să nu scadă niciodată, poate să scoată termenul “austeritate” din dicţionar. Cum spuneam, guvernul ar fi putut menţine această iluzie o perioadă împrumutând bani; dar atunci chiar ar fi fost în situaţia de a afecta viitorul copiilor, căci ei sunt cei care vor plăti împrumuturile noastre.

Vine Crăciunul! :-) Mă alătur lui Emil Stoica şi vă urez să fiţi optimişti, fericiţi şi plini de speranţă. Dar nu în vreun guvern sau altul.

Câteva observaţii despre votul parlamentului în dosarul Ridzi

1. În declaraţiile publice dl Băsescu s-a pronunţat tranşant în favoarea admiterii cererilor DNA în cazul Ridzi. Pe de altă parte, interviurile ulterioare îl arată într-o postură ambiguă şi confuză.

Preşedintele înţelege votul sentimental dat de unii membri ai PD-L (deşi nu-l aprobă), şi afirmă, cu acelaşi argument ad misericordiam (dna Ridzi este bolnavă), că e deplasat să se vorbească de excluderea ei din PD-L. Da? Atunci l-aş întreba (retoric) pe preşedinte: presupunând că dl Vântu chiar are o afecţiune cardiacă ar trebui oprit procesul penal împotriva sa? Situaţia îmi aminteşte cumva de o argumentaţie oferită de dna Nicolai, atunci când acelaşi preşedinte îi refuza postul ministerial: liderul PNL vorbea ca şi cum demnitatea cu pricina ar fi un fel de drept fundamental. Or, nu, demnitatea în stat, poziţia într-un partid sau protecţia de justiţia penală nu sunt drepturi individuale, universale. Sentimentele nu schimbă asta. Procesul dnei Ridzi ar trebui să ţină cont de starea ei de sănătate exact în aceeaşi măsură în care se ţine cont de starea de sănătate a oricărui inculpat.

Dl Băsescu a mai spus că percheziţia informatică nu ar fi serioasă pentru că, crede el, procurorii s-ar fi uitat deja în calcultatorul respectiv. Dl Morar a clarificat ulterior cum stau lucrurile: calculatorul cu pricina a fost ridicat de DNA şi sigilat. Dincolo de asta, chiar dacă procurorii ar şti exact ce se găseşte pe calculatorul respectiv, nu se pot folosi de conţinut fără o percheziţie făcută conform legii.

Dl Băsescu a mai spus că reluarea votului nu poate avea loc decât dacă parchetul va veni cu ceva nou. Nu, nu ştiu să existe astfel de prevederi. Parchetul poate cere un nou aviz sau poate aştepta un nou vot pe cererea asta. Iar Parlamentul are prerogativa de a cere începerea urmăririi penale împotriva unui ministru; îşi poate reglementa singur condiţiile în care face asta, desigur, dar exercitarea unei prerogative nu poate fi restricţionată de o altă instituţie. Poate să reia votul oricând.

2. Dezbaterea publică, din parlament şi presă, ratează raţiunea existenţei acestei protecţii constituţionale acordate miniştrilor, parlamentarilor sau preşedintelui. O ratează şi cei care discută şi votează ca şi cum ea nu ar exista, o ratează şi cei care discută şi votează ca şi cum raţiunea ei este să transforme parlamentul într-o curte de judecată sau într-un fel de familie unde deciziile se iau pe baze sentimentale. Există o noimă unică şi foarte limpede pentru imunitatea demnitarilor: protejarea prerogativei politice. Dacă justiţia ar avea dreptul să cenzureze deciziile politice pe temei de oportunitate – pe calea unui proces penal, de exemplu – atunci am putea ajunge în situaţia în care mandatul politic ar fi efectiv golit de conţinut. Degeaba aleg milioane de oameni un parlament (şi, indirect, un guvern) şi un preşedinte, dacă ulterior o mână de procurori şi de judecători le pot dicta deciziile.

Exclusiv pe baza acestei noime trebuie să decidă parlamentul şi decizia lui trebuie să fie judecată de presă, societate civilă şi alegători. Mai precis, există doar două situaţii în care decizia procurorilor trebuie refuzată: a) dacă e un caz frivol – asta nu presupune o judecată pe fond, ci doar o constatare a faptului că fondul nu există; b) dacă procurorii incriminează exercitarea unei prerogative politice. Tot ce intră la acest ultim capitol, iniţierea unei legi sau ordonanţe, emiterea unor norme de aplicare sau hotărâri pentru punerea în practică a unei legi, numirea cuiva într-un post sau exercitarea unei puteri oferite de lege etc., toate astea nu pot fi, în sine(!), incriminate penal. Parlamentul trebuie să facă o formalitate la ridicarea imunităţii, nu în sensul că e normal să aprobe automat toate cererile procurorilor, ci în sensul că decizia ar trebui luată pe baza a două teste clare şi, raportat la dosar, foarte superficiale.

3. De asta decizia Camerei în cazul fostului ministru al Tineretului şi Sportului nu este una corectă: cazul Ridzi nu se încadrează în vreuna din situaţiile mai sus pomenite, la fel cum nu s-au încadrat şi dosarele de miniştri ajunse în parlament în ultimii ani. Nu sunt acuzaţii frivole şi nu incriminează decizii politice, prin urmare parlamentul ar fi trebuit să aprobe cererea procurorilor. Respingerea cererilor în plen este nejustificată, iar argumentaţia oferită de comisia juridică este neavenită.

4. Din păcate, cum spuneam, formal vorbind chiar decizia asta e o prerogativă politică, care nu poate fi supusă cenzurii vreunei instanţe de judecată. Nici măcar Curtea Constituţională nu are dreptul să oblige parlamentul să voteze într-un anume fel.

5. În schimb, Curtea Constituţională ar putea interveni, odată ce i s-ar cere asta, pentru a îşi revizui două decizii controversate date în această materie în anii anteriori. Prima a fost decizia din 2007 prin care au declarat neconstituţională legea privind responsabilitatea ministerială, pentru că nu oferea imunitate şi foştilor miniştri (cum era cazul dlui Năstase şi e cazul dnei Ridzi). Argumentaţia judecătorilor nu era întru-totul lipsită de logică, însă era lipsită de temei constituţional. În schimb, mai scandaloasă a fost decizia luată în 2008: judecătorii au decis atunci că, în cazul în care miniştrii sunt şi membri ai parlamentului, procurorii sunt obligaţi să ceară avizul de urmărire penală Camerei din care aceştia fac parte.

6. De asemenea, reacţia trebuie să fie în interiorul partidului. Dna Macovei a cerut excluderea dnei Ridzi din PD-L, dar, fără sprijinul preşedintelui e greu de crezut că cererea va avea un ecou; deşi episodul reprezintă pentru PD-L o pierdere de imagine majoră şi, lucru care ar trebui să îi îngrijoreze şi mai mult, una de durată. De asta, probabil, dna Macovei s-a văzut secondată de Sulfina Barbu şi Elena Udrea.

Geoană, acest Assange din PSD. Şi cum se pierde un onor.

Dl Geoană a sărbătorit un an de la pierderea alegerilor prezidenţiale luându-şi un fel de interviu pe blogul personal. Interviu care vrea să fie un fel de confesiune, dezvăluire şi sfaturi politice pentru partid. Totul în numele adevărului. Dl Geoană mărturiseşte de altfel că nu poate minţi pentru că i se vede pe faţă.

În realitate, cred că singurul lucru care se vede este că preşedintele Senatului minte foarte prost. Dl Geoană mărturiseşte că s-a dus la dl Vântu să afle întrebările din dezbaterea de a doua zi. Care întrebări? Dacă e vorba de temele de dezbatere, acestea fuseseră stabilite în prealabil inclusiv cu stafful său, dnii Guşă şi Ponta. Să nu îi fi spus asta cei doi? La fel, dl Geoană spune că nu a aflat de pozele care îl arătau la poarta patronului Realităţii decât cu câteva minute înainte de dezbatere. Or, acestea circulau deja de ore bune, din nou, să nu fi aflat stafful său de asta? Să nu-l fi informat din timp? Dacă acesta ar fi adevărul, atunci ar avea motive foarte serioase să-l acuze pe dl Ponta!

În loc de asta, dl Geoană îl acuză pe actualul şef PSD că l-ar fi pus să mintă, să spună că a stat acasă în seara respectivă. Asta e foarte posibil să fie adevărat, …dar care anume e acuzaţia aici? Care e dezvăluirea răsunătoare? Dacă fostul preşedinte PSD se aşteaptă ca lumea, publicul, susţinătorii sau adversarii politici să fie cutremuraţi de această confesiune-denunţ atunci mă văd dator să-l informez că singura cutremurare posibilă e cea de râs. Cum să acuzi un membru al stafului tău de campanie că încearcă să te scoată din groapa în care ai dat singur? Dl Geoană nu-şi dă seama ce gafă a făcut cu această dezvăluire. Înţeleg că are în continuare ambiţii prezidenţiale, dar sunt curios care dintre liderii PSD va accepta să-l secondeze pe viitor – presupunând că va ajunge efectiv să candideze – în condiţiile în care dl Geoană, beneficiarul sfaturilor şi informaţiilor sale, ar putea să ajungă ulterior să le folosească ca armă împotriva sa.

În fine, la capitolul sfaturi, dl Geoană spune că partidul a făcut o greşeală intrând la guvernare fără premier – omită să spună că în schimbul cedării acestui post un anumit lider de partid a primit o anumită demnitate în stat, demnitate pe care continuă să o ocupe. Dl Geoană spune că partidul nu ar trebui să repete greşeala asta (hm, …proiectul Johannis la ce anume se referea?). În acelaşi timp, dl Geoană îl atacă pe preşedintele PSD Ponta pentru anunţul unui posibil tandem cu liberalii, care să presupună că PSD va susţine candidatul PNL la preşedinţie. Cu alte cuvinte, dl Geoană pledează pentru o colaborare cu liberalii în condiţiile în care PSD să aibă propriul candidat la preşedinţie, şi să nu mai intre la guvernare fără premier. Din această dilemă PSD nu poate ieşi, presupunând că partidul dlui Antonescu nu se va prosti pe parcurs.

Repet, pot înţelege raţiunile din spatele acestei mişcări, sunt destul de străvezii. Însă între ce şi-ar fi propus dl Geoană şi ce a obţinut… e o diferenţă mare. Dan Tapalagă spunea la B1 TV că nu poate fi doar prostie; eu cred că se aplică acel corolar al briciului lui Ockham de care am mai pomenit: dacă explicaţia cea mai simplă este cea adevărată, atunci prostia protagonistului este probabil explicaţia cea mai bună pentru acest episod.


Da, e greu să-l iei în serios pe dl Geoană, în condiţiile în care face atâtea eforturi să-şi confirme porecla. E cu atât mai greu să le ceri adversarilor săi politici să-l trateze cu respect, fie că vorbim de cei din propriul partid fie că vorbim de cei de la alte partide. Ce n-ar trebui să uităm nici noi, şi cu siguranţă nici oamenii politici, este graniţa dintre zona politicii partizane şi zona instituţiilor.

Preşedintele statului e primul care ar trebui să îşi amintească şi să respecte această graniţă. Din păcate, dl Băsescu şi-a uitat-o. “Dezvăluirea” dlui Geoană a pus în umbră episodul în care, cu ocazia zilei naţionale, armata a refuzat să îi prezinte onorul, în lipsa şefului statului, prezentându-l în schimb premierului Boc. Mai mult, episodul i-a dat o justificare preşedintelui Băsescu: nu putea umili armata, spune el, lăsând-o să dea onorul unui personaj “cu atâtea mizerii în spate”.

Dl preşedinte bate câmpii. Onorul militar, ca şi ordinea de precedenţă, nu se dă respectiv nu se referă la Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Onorul militar se dă preşedintelui statului român, în virtutea demnităţii pe care o ocupă. Ordinea de precedenţă, diferită de cea de succesiune, e o chestiune simbolică, de protocol, se referă la instituţii nu la persoane; nu ştiu vreun stat în care aceasta să pună premierul, reprezentantul unei instituţii numite, în faţa liderilor parlamentului, instituţie care deţine, ca şi preşedintele, un mandat popular. La fel cum nu ştiu un stat în care demnitarii pot “delega” pe cineva în această privinţă.

Dl Geoană a pierdut ocazia de a primi onorul militar. Dl Băsescu a pierdut din demnitatea funcţiei sale, care îl obliga să facă diferenţa între dl Geoană, adversarul său politic, şi reprezentantul Senatului şi Parlamentului României, instituţiile ale statului în fruntea căruia se află.

Cazul Ridzi. Anticorupţia continuă să fie în opoziţie

Da, coaliţia de la putere se schimbă, anticorupţia însă rămâne prin opoziţie, atunci când nu e pe nicăieri. Deputaţii din Comisia Juridică au respins ieri cererile DNA de extindere a urmăririi penale şi de percheziţie în cazul Ridzi. Nu ştim exact care membru al Comisiei cum a votat, pentru că dezbaterile au fost secrete, prin decizia tuturor membrilor cu excepţia celor de la PNL.

Dl Mate Andraş de la UDMR a propus secretizarea:

“Sunt informatii cu caracter secret de natura personala. Nu putem sa le facem publice pentru ca am dauna anchetei procurorilor. De aceea cer sa dezbatem in sedinta secreta”

… ocazie cu care primeşte un bilet de papagal. De dragul de a nu dăuna anchetei procurorilor se secretizează şedinţa în urma căreia se dă un aviz negativ – aviz care, confirmat de plen, ar bloca ancheta procurorilor. Asta dincolo de ridicolul pretenţiei, dna Ridzi e acuzată de infracţiuni de corupţie, ce anume e “de natură personală” în dosar? Excesul de intimitate cu banul public nu e protejat de vreun drept al omului.

Un bilet de papagal primeşte şi dl Buda (PD-L), preşedintele Comisiei Juridice. Dincolo de votul pentru secretizare, dl Buda este responsabil de tergiversarea vreme de luni de zile a dezbaterii acestui dosar cu justificări hilare: comisia a fost foarte ocupată cu alte chestii. S-a demonstrat ieri că au avut nevoie de câteva ore şi s-a rezolvat.

Un bilet de papagal îl împart frăţeşte cei de la PSD şi de la PD-L. Partidul dlui Ponta a scos după vot un comunicat în care deplânge votul din comisie şi efectele pe care le-ar putea avea. Îl deplânge cu lacrimi mari, de crocodil, şi ei au votat pentru secretizarea dezbaterilor. Şi cei de la PD-L au votat, după ce erau marii campioni ai dezbaterii publice atunci când a fost vorba de votul pentru dosarele lui Adrian Năstase.

Doar cei de la PNL au avut o poziţie corectă, susţinând dezbaterea şi votul public. Le-aş cere doar să îşi amintească motivul pentru care această cerere se dezbate în parlament, şi nu poate fi aruncată în curtea dlui Băsescu.

În fine, vorbim doar de votul din Comisie, pentru un aviz consultativ. Plenul Camerei este cel care va lua decizia finală. Să vedem dacă şi acolo anticorupţia e în opoziţe