Tactica jandarmului

“La tac-tac-tac-tactique du gendaaarme,

C’est d’être toujours là, quand on ne l’attend pas … ”

Cunoasteti refrenul? E dintr-unul din cantecele popularului actor francez Bourvil. Daca nu sunteti francofoni pot sa va traduc: tactica jandarmului este sa-si faca aparitia atunci cand nimeni nu-l asteapta. As putea sa vi-l si cant, dar nu cred ca acest lucru v-ar incita sa cititi articolul pana la capat, asa ca mai bine va indic versiunea originala :

L-ati ascultat? Acum imaginati-va ca personajul principal ar fi, in locul jandarmului, un perceptor. Nu suna prea bine. Si nu  numai fiindca nu se potrivesc rimele. Perceptorul, pur si simplu, nu prea intra in pielea unui personaj care  incearca sa epateze publicul cu  ispravile sale. De fapt, perceptorul nu este un personaj public. Contribuabilul francez ii trimite bani periodic fara a-l cunoaste. Si nici nu tine sa-l cunoasca, fiindca a face cunostiinta cu respectivul implica de obicei plata unor penalitati piperate. Imaginatia populara il descrie ca un personaj cenusiu,  lipsit de sentimente, preocupat in mod exclusiv de colectarea darilor. In mod firesc, un tip antipatic: nimeni nu-i trimite bani cu placere. Au ramas celebre imaginile cu cantaretul Serge Gainsbourg arzand in direct o bancnota de 500 de franci in semn de protest pentru impozitele prea mari. In schimb, pe cel vizat de Gainsbourg, pe perceptor care va sa zica, nu l-am vazut niciodata la televizor.  In Franta vreau sa zic, fiindca in Romania lucrurile stau cu totul altfel.

De pilda, oricine a avut un televizor in stare de functionare prin 2005-2006 il cunoaste din vedere pe seful Fiscului de atunci, dl. Sebastian Bodu. Cu o experienta solida de DJ in spate, dl. Bodu a ajuns rapid in centrul atentiei mediatice. Interviuri, conferinte de presa, declaratii de razboi impotriva cluburilor de fotbal, a manelistilor, a firmelor de protectie si paza si asa mai departe: chelia sa lucioasa a fost omniprezenta pe ecrane. Cine nu-si aminteste bunaoara de celebrul meci Bodu-Becali relatat zilnic de televiziunile de sport-cancan? Nici in  scurtele momente de pace fiscala dl. Bodu nu-si gasea astamparul. Ci  mergea prin tara sa promoveze virtutile fiscului in licee. Pacat ca ministrul invatamantului Hardau a interzis rapid  campania cu pricina  intitulata “S-o facem legal”  astfel ca  texte memorabile precum cel care urmeaza n-au fost suficient gustate de publicul de toate varstele.

“Cand o sa te faci mare si o sa ai serviciul tau, afacerea ta, banul tau, o sa simti o mana invizibila care iti usureaza buzunarul. E Fiscul, frate, care aduna bani pentru buget prin taxe si impozite. Ce, tu n-ai facut cheta in curtea liceului, sa iesi la un suc?”;

Cu asemenea lectii de “tactique dans la pratique” primite de la intaiul jandarm fiscal al tarii, nu incape indoiala ca liceenii de atunci au ajuns astazi contribuabili model. Intre timp, insa, dl. Bodu a pierdut meciul cu dl. Becali precum si alte cateva razboaie similare, a sfarsit prin a pierde si postul de sef ANAF, dar a reusit sa-si salveze celebritatea. Pana la urma  a ajuns departe, parlamentar la Bruxelles, si astazi este vestit in toata Europa pentru amendamentele pe care le promoveaza.

Actualul sef al Fiscului, dl Sorin Blejnar, a preluat tactica predecesorului sau de-a apare acolo unde nu te-ai astepta sa-l vezi. Nu vorbesc aici de scandalul vamilor in care de altfel dl. Blejnar ar fi preferat fara indoiala sa nu fi fost citat. Ce sa credem insa despre declaratia  televizata de acum o luna in care dl Blejnar se lauda ca

” Fiscul va verifica provenienţa veniturilor unui număr de 12 persoane care au conturi în Elveţia în valoare totală de 50-60 milioane de euro”

adaugand ca a primit vreo 80.000 de informari de la autoritatile elvetiene despre diverse depuneri ale cetatenilor romani?  Va marturisesc ca am citit declaratia cu pricina  de vreo sase-sapte ori si, spre rusinea mea, n-am reusit sa deslusesc tactica ascunsa in spatele ei. Cui se adreseaza ? Publicului roman pentru a-l informa ca Fiscul urmeaza sa-si faca treaba ? Celor doisprezece mahari in chip de avertisment ? Sau elvetienilor –  indeobste renumiti pentru discretie in problema depunerilor bancare – pentru a-i face de rusine? Pana sa ne dumirim cum stau de fapt lucrurile, dl. Blejnar a trecut la alta batalie, si anume  la traditionalul razboi romano-maghiar .  Unde s-a remarcat din nou printr-o tactica surprinzatoare: l-a transferat la Abrud pe un functionar de origine maghiara din Harghita, vinovat de spanzurarea papusii lui Avram Iancu. Reprezentantilor fiscului din Abrud li s-a incredintat, asadar,  o misiune mult mai interesanta decat verificarea a tot felul de hartoage: pedepsirea dusmanului national. Trimisii speciali la Abrud ai televiziunilor de stiri ne vor tine la curent cu modalitatile si detaliile.

Si uite asa, acompaniati de muzica lui Bourvil, ajungem si la sfarsitul articolului. Si la concluzia ca, din punct de vedere tactic, reprezentantii Fiscului nostru aduc pana la urma destul de mult cu jandarmul din cantec. Sau cu cei,  si mai cunoscuti, din filmele cu Louis de Funès. Zgomotosi si nu foarte eficienti, dar hilari.

În cazul SOV, justiția trebuie să meargă încet și cu capul spart (decizie a judecătoarei Elena Burlan)

Intenționez să depun o sesizare penală împotriva judecătoarei Elena Burlan de la Tribunalul București. O s-o acuz de tentativă de vătămare corporală gravă, în formă continuată. Să mă explic. Dna Burlan face uz din când în când de obiecte contondente, e adevărat? Este. Ei bine, de fiecare dată când folosește un asemenea obiect, eu consider că dna judecător ar putea să fractureze oasele sau să spargă capul cuiva. Prin urmare, cred că ar trebui pusă imediat sub urmărire penală pentru o astfel de infracțiune.

O să spuneți aici că ”raționamentul” meu de mai sus este într-atât de absurd încât poate demonstra, eventual, doar că am luat-o complet razna. Dacă insist, o să explicați un lucru cât se poate de evident: e o diferență categorică între a putea să faci ceva, de exemplu o infracțiune, și a o face efectiv. Codul penal incriminează doar faptele, dacă ar incrimina și posibilitatea producerii lor am fi toți vinovați. O să spuneți că diferența ar trebui să fie clară oricărui om întreg la cap și că nimeni care are o urmă de integritate, cu atât mai puțin un magistrat, n-ar putea lua o decizie în care să trateze posiblitatea producerii unei fapte ca și cum fapta s-ar fi produs.

Aveți dreptate, am făcut o demonstrație prin reducere la absurd. Aveți dreptate, cu excepția ultimei afirmații. Camelia Bogdan, judecătoarea dosarului SOV – Popa, a fost schimbată din dosarul respectiv, în urma admiterii unei cereri de recuzare. Decizia a fost luată de dna judecător Burlan, de la Tribunalul București, cu următoarea motivare:

“Instanta retine astfel si faptul ca administrarea probatoriului cu o celeritate nejustificata, ‘plimbarea’ dosarelor intre instante de grade jurisdictionale diferite pentru diverse motive, dar mai ales mentionarea ‘NECESITATII’ inaintarii dosarului intr-un termen rezonabil, de regula de pe o zi pe alta catre instantele respective, deci mentionarea acestor lucruri ca temei pentru respingerea cererii formulate de inculpat la termenul din 15.03.2011, alaturi de conditionarea furnizarii informatiilor necesare efectuarii expertizei, in conditiile mentionate deja, poate crea de asemenea confuzii in randul justitiabililor, atat cu privire la impartialitatea judecatorului, dar si la dreptul sau la un process echitabil, si o perioada prea scurta de timp putand compromite echitatea procedurii prin neacordarea persoanei in cauza a timpului si a facilitatilor necesare pregatirii apararii, cu atat mai mult cu cat acesta necesitate este mentionata ca temei al cererii formulate de inculpat, putand conduce la parerea, pe care si-a exprimat-o deja inculpatul, ca judecatorul recuzat si-a creat deja opinia vinovatiei inculpatului si de aceea doreste sa solutioneze cauza in regim de urgenta, fara a preciza ca temei al cererilor formulate de inculpat, motive de fapt si de drept temeinice, in litera si spiritul legii”
(jud. Elena Burlan, motivând admiterea cererii de recuzare a jud. Bogdan)

Sublinierile îmi aparțin, dar nu fac decât să pună în evidență ce e scris nergu pe alb. Da, dacă un judecător nu e imparțial, dacă încalcă dreptul la apărare al inculpatului, dacă se antepronunță, toate astea sunt lucruri grave – la fel de grave cum ar fi, în domeniul penal, vătămarea corporală. Dar motivarea nu conține nicio demonstrație a unor astfel de fapte. În loc de asta, judecătoarea Bogdan e recuzată pentru posibilități, pentru că ”poate creea confuzii” relativ la imparțialitatea ei, că ”poate compromite echitatea procedurii”, pentru că ”poate conduce la părerea” că ar avea deja o opinie asupra vinovăției inculpatului. Afirmația din urmă conține un absurd suplimentar, pentru că citează ca temei …părerea inculpatului. Justiție cu capul spart: inculpații judecă judecătorii. Dacă ar fi să urmăm precedentul ar trebui să golim pușcăriile, sunt sigur că toți condamnații o să fie de părere că judecătorii care i-au condamnat nu au fost imparțiali, echitabili etc.

Iar, dacă eliminăm din motivare această confuzie absurdă între fapt și posibilitatea lui, ce rămâne ca motiv de recuzare? Judecătoarea dosarului SOV – Popa se face vinovată că își face treaba eficient și rapid. După motivarea dnei Burlan, s-ar zice că există un drept de a fi judecat foarte încet. Nu, în realitate nu există un astfel de drept – din contră, justițiabilii au dreptul să li se facă dreptate cât mai rapid. Desigur, cei care se știu vinovați n-ar vrea probabil să invoce dreptul acesta, dar asta nu înseamnă că el nu există, sau chiar că există cu semn contrar. Inclusiv în procesele penale, soluționarea lor în termen rezonabil este un drept, al tuturor membrilor societății care sunt reprezentați acolo de procuror. Tărăgănarea proceselor, eventual până la prescripție, reprezintă de fapt încălcarea unui drept. ”Celeritatea nejustificată” de care vorbește dna Burlan e un non-sens iar necesitatea înaintării dosarului în termen rezonabil este o cerere normală, care ar trebui să fie de la sine înțeleasă, nu este un temei de recuzare.

Acestea fiind spuse, ca să revin la exemplul cu care am deschis articolul, nu cred că dna Elena Burlan se face vinovată de tentativă de vătămare corporală gravă când pune mâna pe un obiect contondent. În schimb, cu lovitura de ciocănel în acest caz, la fel ca în altele, dna judecător a fracturat rău logica și a spart capul justiției. Dar asta nu e treaba parchetului, ci a CSM.

Cuplul de atacanți Oana și Iri au dat un gol spectaculos Ligii I

Am să las pe moment la o parte analiza politică pentru un alt domeniu la care ne pricepem, zice-se, cu toții:  fotbalul. De fapt, mărturisesc că mă pricep foarte puțin la acest sport, nu știu aproape deloc să joc și nici nu-l urmăresc de obicei în presă. Chiar și așa, m-aș opri incidental să mă uit la o știre care ar începe cam așa: ”Iată fazele spectaculoase înregistrate ieri în meciurile din Liga I…” Doar că nu reușesc să dau de o astfel de știre. Jurnalele de sport sunt compuse aproape exclusiv din relatări despre ce a declarat X. despre Y. și Z. despre X. E foarte ciudat, pe undeva seamănă cu politica; dar, chiar cu mărturisita-mi lipsă de interes, genul acesta de pase verbale mi se pare cu mult mai plicticos decât cele cu mingea. Eu îl știu pe Gigi Becali ca politician mediocru, nu știam că e și jucător de top – dar după frecvența cu care apare la știrile sportive trebuie că este unul dintre cei mai buni fotbaliști ai României.

Lăsând pe moment ironia la o parte, am spus că fotbalul nostru, așa cum e prezentat în știri, seamănă cu politica. Mai corect ar fi să spun că amândouă seamănă cu un alt domeniu de mare interes public: can-can-ul. Cum l-a provocat sau înjurat unul pe celălalt, de ce s-a certat antrenorul cu patronul, ce mașină sau gagică și-a tras jucătorul cutare – toate astea nu sunt știri de sport, sunt știri de can-can care se întâmplă să-și aleagă subiecții din domeniul fotbalistic, pe temeiul notorietății pe care aceștia încă o au.

”Încă” pentru că notorietatea lor e în declin. Acesta a devenit evident astăzi, când la licitația pentru drepturile de televizare ale Ligii I doar 3 din 9 pachete s-au vândut. Este, de asemenea, și perfect explicabil: în domeniul can-can-ului competiția este foarte strânsă. Sigur, sunt patroni de fotbal care se pot lăuda cu mai multe divorțuri de antrenori decât au Iri cu Moni și Prigoana cu Bahmu la un loc, dar sunt oare la fel de spectaculoase? Se lasă cu detalii intime și procese de custodie? Fără îndoială că între jucători și echipe se petrec despărțiri la fel de tumultoase cum e cea dintre Oana și Pepe, dar poate pretinde un jucător că echipa de care s-a îndrăgostit l-ar fi lăsat însărcinat ? Meciurile astea sunt mai ieftine, durează mai mult, căci protagoniștii sunt neobosiți, și oferă mult mai multe întorsături dramatice de situație decât miuța leșinată de pe terenurile de fotbal ale Ligii I. Bineînțeles că sunt preferate de televiziuni…