Ce se află în spatele respingerii legii restructurării MAI? Nimic.

În ședința de marți a Camerei puterea a suferit o înfrângere, proiectul de lege care prevedea disponibilizări în cadrul MAI a fost respins, deși era inițiat și susținut de guvern. Au fost inclusiv un număr de deputați din coaliția guvernamentală care au votat împotrivă, iar doi miniștri au absentat de la vot. Am văzut un număr mare de comentarii publicate încercând să explice acest vot, punându-l în contextul convenției proaspăt încheiate, sau al disputei despre înlocuirea premierului, al dizolvării coaliției sau în legătură cu apropierea alegerilor, în general, încercând să explice cine ce semnal a vrut să dea și cui.

Modul acesta de a comenta un eveniment politic e mai degrabă regula decât excepția. În cazul bun, cititorului i se prezintă ipoteze și întrebări, în cazul rău speculațiile autorului sunt prezentate drept fapte certe, dar în ambele cazuri comentariul se preocupă de cine și ce ar putea sta în spatele unui anume eveniment, fie el vot, decizie, declarație, arestare etc. Or, în virtutea principiului numit briciul lui Ockham, explicația se află de obicei în față, cea mai simplă este și cea reală.

Cum se explică votul de marți?

Simplu. Pentru început, să spunem că votul a însemnat respingerea proiectului de lege, doar pentru că acesta avea un caracter organic: avea nevoie de peste 167 de voturi ca să treacă și nu le-a obținut. Dacă ar fi fost un proiect de lege ordinară ar fi trecut, căci a avut votul majorității deputaților prezenți. Acestea fiind spuse, o privire peste statistica acestei sesiuni parlamentare, la Cameră, lămurește chestiunea: dintre cele 68 de proiecte de legi adoptate, excluzând pe cele asupra cărora guvernul și-a asumat răspunderea, doar 8 au caracter organic. Iar toate aceste opt legi, fără excepție, au fost adoptate cu votul opoziției, în lipsa căruia ar fi fost respinse. Tot acolo putem vedea că există permanent cazuri punctuale de parlamentari indisciplinați, de la toate partidele, și de miniștri-deputați care absentează.

Pe scurt, nimic ieșit din comun nu s-a petrecut marți la Camera Deputaților, asta dacă nu considerăm că ar fi ceva excepțional ca opoziția să voteze împotriva guvernului. Nu e vorba de niciun scenariu, schimbare de situație sau semnal trimis de nu-știu-cine nu-știu-cui. Explicația eșecului de marți este cât se poate de ”pe față”: guvernul Boc II se bazează pe o majoritate fragilă în parlament (9 deputați și 1 senator) și că asta face să fie foarte dificilă adoptarea legilor organice – la care are nevoie de această majoritate –, de vreme ce rar se întâmpla ca toți parlamentarii să fie prezenți și să voteze disciplinat.

Dna judecător Viorica Dinu nu rezistă la presiuni

Dacă nu știți cine e dna Viorica Dinu, este judecătoarea care i-a luat locul dnei Bogdan, în procesul în care Sorin Ovidiu Vântu e judecat pentru favorizarea infractorului Nicolae Popa, după ce colega ei de la Tribunalul București, dna Burlan, decisese că dacă un dosar e judecat mai rapid decât dorește inculpatul atunci înseamnă că judecătorul nu e imparțial și trebuie recuzat.

Dna Dinu a prezidat săptămâna trecuta pentru prima dată un termen în acest dosar, iar prima decizie a fost să fie judecat cazul în ședință secretă. Motivarea? E prea mediatizat, cursul normal al justiției riscă să fie deturnat din pricina asta:

“(…)Tribunalul Bucureşti apreciază că în prezenta cauză, există circumstanţe speciale, datorită cărora publicitatea şedinţei de judecată ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei, în concret a înfăptuirii unui corect act de justiţie. Astfel, prin publicaţiile şi comentariile făcute cu privire la această cauză, şi la inculpaţii din prezentul dosar, presa nu s-a limitat la a prezenta obiectiv modul de desfăşurare a procesului, în scopul informării corecte a opiniei publice, în mod imparţial, ci şi-a depăşit atribuţiile, făcând aprecieri cu privire la vinovăţia inculpaţilor, competenţa sau integritatea magistraţilor învestiţi cu soluţionarea acestei cauze, publicând rechizitoriul cauzei, chiar înainte ca instanţa să fie sesizată cu trimiterea în judecată a inculpaţilor, comentând măsurile dispuse la fiecare termen şi încercând să determine judecătorul, prin reacţia negativă creată în rândul publicului, să pronunţe soluţia dorită de acesta şi nu soluţia care rezultă din cercetarea judecătorească. În acest sens, se crează sentimentul că presa incită la o „judecată populară” a inculpaţilor şi formează opinia în rândul populaţiei ca aceştia sunt vinovaţi mai înainte ca vinovăţia să fie stabilită de o instanţă competentă. Or, în acest fel există riscul ingerinţei mass-media şi publicului în desfăşurarea cursului normal al justiţiei, ceea ce într-un stat de drept nu este admisibil (…)”

(Judecător Viorica Dinu, motivând decizia de a judeca dosarul în ședință secretă)

Decizia e bizară, stupefiantă și scandaloasă. Nici nu știu de unde să încep.

1. ‘Presa ”și-a depășit atribuțiile”. A prezentat comentarii și chiar opinii despre funcționarea unei instituții publice. Trebuie sancționată!’ – ai zice că sunt comentariile de pahar ale vreunui politruc comunist,  uitat în funcție în vreun orășel de provincie, nu motivarea scrisă în 2011 de un magistrat la o instanță de judecată din Capitală. Premisa întregului eșafodaj e aberantă în orice societate democratică. Nu văd niciun exemplu de ingerință a mass-media în desfășurarea cursului justiției, în schimb este evident că avem exact contrariul. E o ingerință a unei instanțe a Tribunalului București în funcționarea mass-media!

2. Titlul articolului nu e deloc o ironie, cel puțin nu din partea mea. E concluzia imediată și inevitabilă de pe urma motivării citate mai sus. Dna judecător consideră că presa, ocupându-se de acest caz, reprezintă o amenințare la adresa înfăptuirii justiției. De fapt, scrie asta negru pe alb: prin articolele pe care le publică, mass-media încearcă să determine judecătorul să pronunțe o anumită soluție. Or… înfăptuitorul justiției, judecătorul în acest caz, este ea  însăși. Dna judecător Dinu își bazează decizia pe afirmația că dna judecător Dinu ar putea să ia decizii greșite din pricina unor articole și comentarii despre caz. Presiunea mediatică riscă să îi compromită conduita profesională.

Bizar. Cu siguranță că există presiuni mult mai mari la care dna judecător poate fi supusă. Mă întreb, cu riscul ”să-mi depășesc atribuțiile”, ce ne facem dacă inculpații îi oferă bani pentru achitare? Ce ne facem dacă o amenință? Dna judecător recunoaște în scris că în instața pe care o conduce cursul normal al justiției poate fi deturnat de simple articole de presă, care i-ar pune în discuție sau chiar critica deciziile. Ne putem aștepta, atunci, ca același curs să continue neabătut dacă unul din cei aflați în boxa acuzaților o va amenința că ”îi adminstrează lecția maximă” ?

Dacă dna judecător Dinu nu poate să reziste presiunilor mediatice, dacă nu-și poate face datoria corect și imparțial, fie și doar de la niște comentarii negative apărute în presă, atunci poate că ar trebui să-și caute de lucru într-un domeniu lipsit de orice fel de presiuni, nu unul în care rezistența la ele e una din condițiile cheie.

3. Problema cea mare nu e că decizia asta este aberantă ca premise și rușinoasă pentru judecător prin ceea ce admite. Problema mare cu această decizie e că nu are acoperire legală:

” ART. 290 Publicitatea şedinţei de judecată

(1) Şedinţa de judecată este publică. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată.

(2) Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. (…)”

(Codul de procedură penală al României)

Unde anume derogă legea caracterul public al ședințelor de judecată pe motiv că judecătorul se simte presat de articolele apărute în presă?

4. Scriam în alt articol: constat (…) că se întâmplă din ce în ce mai des un fenomen îngrijorător legat de invocarea autorităţii şi jurisprudenţei CEDO. Sigur, în principiu invocarea asta nu ar fi un lucru rău, din contră. Problema stă în CUM se face asta, şi în faptul că CEDO ajunge să justifice, între ghilimele, opinii şi chiar decizii cât se poate de discutabile ale judecătorilor noştri. În cazul bun, dacă se poate spune aşa, motivările CEDO sunt citate parţial, trunchiat, pentru a argumenta afirmaţii sau raţionamente pe care judecătorii de la Strasburg nu le-au făcut niciodată.

Avem aici încă un exemplu, dus ceva mai departe. Iată cum își începe dna judecător motivarea deciziei de secretizare a ședinței de judecată:

Dar dispoziţiile art. 6 alin. 1 din CEDO şi Pactul Internaţional cu privire la dretpurile civile şi politice în art. 14 alin.1 prevăd că „orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află, să fie examinate în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege,care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei… Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, a ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care Tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanţelor speciale ale cauzei publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei

(Judecător Viorica Dinu, aceeași motivare, sublinierile îi aparțin)

Asta e ce oferă dna judecător drept fundament legal pentru decizie – fundament care, repet, nu apare în legea noastră. Cu alte cuvinte, dna Dinu a trecut la o nouă etapă în abuzarea, și, în acest caz, pervertirea jurisprudenței CEDO: Curtea de la Strasbourg ar fi uimită să afle că prin remarcile ei se poate substitui Legiuitorului țărilor semnatare!

Aceeași Curte ar fi mai mult decât uimită să constate că jurisprudența ei a fost citată drept temei pentru o decizie pentru care România ar putea fi condamnat acolo. O instituție a statului nostru decide să blocheze accesul jurnaliștilor (și, deci, și al cetățenilor) la o informație de interes public, sancțiune bazată pe faptul că un reprezentant al lui (judecătoarea Viorica Dinu) nu este de acord cu ce a publicat presa. Dacă se ajunge la proces la CEDO, statul n-are nicio șansă.

5. De fapt, chiar dacă pasajul respectiv ar fi parte a legii noastre, invocarea lui ar fi oricum lipsită de orice temei. Recitiți-l, condiția de derogare se referă la ”circumstanțele speciale ale cauzei”! Or, nimic din comentariul dnei Dinu nu arată dacă și cum anume e îndeplinită această condiție. Cauza în discuție aici e una cât se poate de comună din acest punct de vedere.

Iar asta ar trebui să îngrijoreze și organizațiile de media și pe cele care luptă pentru libertatea și independența ei. Pe baza acestui precedent, instanțele de judecată pot secretiza ședințele în orice alt caz. Pur și simplu, se poate copia motivarea dintr-un loc în altul, căci, repet, nimic nu o individualizeaza pe această cauză. Orice alt judecător care e deranjat de faptul că presa scrie despre el și despre cazul judecat va putea să dea afară jurnaliștii pe motiv că ”și-au depășit atribuțiile”.

Scriam demult de clișeul care spune că politicienii sunt sursa tuturor relelor, cei mai ticăloși dintre reprezentanții statului nostru. Iată încă un caz în care ar putea lua lecții de abuz și lipsă de transparență de la un magistrat. Și,  urmărind precedentul, și ei ar putea copia comentariul dnei judecător Dinu, înlocuind ”interesul justiției” cu ”interesul statului”, pentru motivarea unor legi sau decizii administrative care să trimită presa la plimbare.

De ce i se cuvine dlui Băsescu un bilet de papagal. De ce i se cuvine Capitalei un referendum.

Dl Băsescu consideră că nu e nevoie de un referendum pentru București, deși crede de asemenea că organizarea administrativă a Capitalei, cu primarii de sector aleși, trebuie să fie schimbată. Argumentele sale sunt, unu, că schimbarea se face prin lege, în Parlament; și, doi, că bucureștenii nu realizează ce înseamnă păstrarea actualului sistem, cu alte cuvinte că nu pot evalua decizia în fața căreia i-ar pune un referendum. În aceste condiții, întrebarea retorică de pe biletul de papagal pentru dl Băsescu este: nu se pot aduce aceleași argumente împotriva celor două referendumuri naționale pe care le-a inițiat chiar el? Sigur ca se pot aduce, la fel de bine. Și referendumurile respective aveau valoare consultativă, tot Parlamentul fiind cel pus să le ducă la îndeplinire. Apoi, nu cred că poate cineva pretinde în mod rezonabil că locuitorii Capitalei sunt incapabili să înțeleagă ce ar reprezenta reorganizarea administrativă a administrației lor, în schimb locuitorii țării ar fi perfect capabili să urmărească și să judece implicațiile renunțării la bicameralism.

Acestea fiind spuse, eu sunt pentru un referendum local privind acest subiect. Mă grăbesc să explic și de ce, pentru că papagalul cu biletele e foarte intransigent și risc să îmi dea unul și mie – am afirmat cândva că referendumurile sunt arme politice foarte puternice și la care nu ar trebui recurs decât într-o situație excepțională. E aceasta o situație excepțională? Din punctul de vedere al fondului prevederii, cu siguranță că nu. Dacă am decide organizări administrative prin referendum atunci ar trebui să facem la fel cu domeniile finanțelor, educației etc. Nu e niciun motiv pentru care deciziile dintr-un domeniu ar fi excepționale, iar celelalte comune. Și atunci, de ce cred totuși că suntem într-o situație în care ar trebui să avem un referendum, și nu pur și simplu o lege adoptată de Parlament?

Ca să răspund, trebuie să vedem exact ce modificare își propune să facă puterea actuală, și care ar trebui, eventual, supusă unui referendum local: e vorba ca primarii de sector să nu mai fie aleși, ci numiți din rândul consilierilor generali, la fel cum e cazul viceprimarilor. Or, constat două lucruri apropo de o astfel de decizie:

1. Organizarea propusă astfel nu este mai particulară față de cea care există deja, în raport cu modul în care Legiuitorul (Parlamentul) a decis să fie organizate toate localitățile din această țară. Din contră, alegerea unor administrații în interiorul unei administrații era un lucru particular. Oricum, să nu uităm că Bucureștiul este diferit de toate celelalte localități din România, din acest punct de vedere, fiind mult mai întins și mai populat.

2. De asemenea, din punct de vedere al cheltuielilor publice lucrurile nu sunt ieșite din comun. Nu cred că cineva poate pretinde în mod rezonabil că întreaga administrație din Capitală costă prea mult acum, prin comparație cu cele din provincie, de vreme ce fiecare sector al Bucureștiului are un număr de cetățeni / contribuabili similar cu al celor mai mari orașe din țară. Cu atât mai puțin poate fi reclamată, din acest punct de vedere, schimbarea propusă, de vreme ce prevede restrângerea administrației, nu extinderea ei.

Ce arată aceste două lucruri? Arată că propunerea în chestiune, nu doar că îi privește doar pe locuitorii Capitalei, căci e vorba de administrarea orașului în care locuiesc, dar îi afectează exclusiv pe ei. Și atunci, mi s-ar părea normal ca tot ei să fie cei care decid în această privință. Nu văd pe ce temei aș putea eu, prin reprezentanții mei în Parlament (deputații și senatorii de Sibiu) să hotărăsc cum ar trebui să fie administrat alt oraș. Sigur, până la urmă tot Parlamentul are ultimul cuvânt, pentru că statul și instituțiile sale se supun legii, iar Parlamentul e singura instituție care poate adopta legi. Dar, dacă locuitorii capitalei nu pot decide în această privință, atunci ar trebui să fie măcar consultați! Acesta e scopul, și nu ar fi nevoie de mijlocul referendumului dacă partidele ar decide să facă asta pe calea ordinară, făcând din această chestiune un program politic pe baza căruia să obțină un mandat în alegerile locale din 2012. Dar, dacă puterea actuală dorește să schimbe prevederea până atunci, atunci singurul mijloc de consultare a locuitorilor Capitalei rămâne referendumul.

Deputații PDL dau un nou rateu

Nu înțeleg, sincer. Grupul parlamentar PDL de la Cameră are circa 120 de membri. Are un lider, dl Toader, 5 vicelideri și 6 secretari, fiecărui membru în conducerea grupului îi corespund circa 10 deputați. Nu-i mai amintesc aici pe liderii PDL pe linie instituțională, în frunte cu președinta Camerei. În condițiile astea, conducerea partidului ar trebui să știe și ce revistă (sau blog) citește fiecare în timpul lucrărilor. Ar trebui să aibă un control cât se poate de strict asupra prezenței și activității parlamentare a fiecăruia din cei 120. Bun, poate asta nu vor, nu consideră necesar sau nu reușesc s-o facă. Atunci măcar asupra proceselor parlamentare ar trebui să aibă control sau cel puțin știință. Repet, sunt 12 oameni la conducerea grupului, 4 la conducerea Camerei; iar parlamentul nu e tocmai genul de instituție în care evenimentele au loc cu viteza fulgerului. Nici măcar nu e echilibru aici, 16 oameni să țină cont de proceduri care durează luni de zile, ar trebui să fie floare la ureche, nu? Pentru PDL nu este. Nu pot înțelege de ce.

Ultima poznă ridicolă e adoptarea tacită a unui proiect de lege pentru scoaterea predării Istoriei și Geografiei în limba minorităților. Legea a fost adoptată anul trecut, prin asumare, prevederea respectivă fiind unul din punctele esențiale cerute de partenerii de coaliție de la UDMR. Inițiativa care scoate această prevedere e propusă de un singur deputat, dl Giurgiu. Care e la PDL. Un parlamentar vrea să modifice un punct esențial dintr-o lege pe care propriul guvern și-a asumat răspunderea cu câteva luni în urmă. Pe cât pot spune, evenimentul a fost tratat în partid ca ceva absolut firesc, care nu merită vreo atenție deosebită. Sigur, în comisia de resort propunerea a primit aviz negativ, după care a fost sărită la vot ca să fie, într-un final, adoptată tacit.

Indignarea UDMR este cât se poate de înțeles, în aceste condiții. Prin urmare, ce nu e deloc de înțeles este ușurința cu care cei de la PDL au tratat acest subiect. Nu e vorba aici (doar) de discuții teoretice și principiale despre corectitudinea în politică etc.; este vorba de ceva foarte practic, de pragmatism partizan sec și imediat. Uniunea e supusă la presiuni interne și externe ca să părăsească această coaliție, lideri udemeriști (dl Frunda) au ajuns să ceară asta public. Ce argument mai bun pentru cererea lor decât faptul că UDMR e păcălită de parteneri în acest fel? Or, fără UDMR nu mai există coaliție, majoritate în parlament pentru PDL deci guvernare PDL. Iar sperietura cu anticipatele probabil că n-o să mai meargă, la 19% în opțiunile de vot, doar pedeliștii ar putea fi speriați de o asemenea perspectivă. Cu alte cuvinte, nu e îndeajuns că dl Giurgiu ar vrea să pună pe foc majoritatea parlamentară a guvernului său, dar se joacă cu chibrituri în magazia de arme. Iar partidul, liderii grupului de la Cameră, tratează întreg episodul perfect senini. E o disfuncționalitate care urmează să fie corectată (de alții, desigur).

La fel ca în alte cazuri, un asemenea nivel extrem de inepție poate să te arunce în cealaltă extremă, să crezi că e cine știe ce scenariu premeditat și ascuns în spatele acestei mișcări, atât de ascuns încât e imposibil să vezi ce câștig posibil ar putea avea partidul de pe urma lui. La fel ca în alte cazuri, eu nu cred că e vorba de niciun fel de efort meditativ acolo, nici ”pre” și nici ”post”. Dacă ar fi prima oară când se întâmplă asta, aș putea măcar lua în calcul scenariul. Dar deja rateuri de genul acesta date de liderii pedeliști de la Cameră fac o listă consistentă: erau cât pe-aici să piardă votul pentru nominalizarea judecătorului la CCR, nu au putut mobiliza deputații la legea pensiilor, au votat invers decât a cerut guvernul la o lege pentru micșorarea TVA…

Un argument pentru premeditare – cea a deputatului inițiator – ar putea fi că a făcut-o din interes electoral propriu. E un argument foarte șubred. Chiar dacă ar aduna voturi în circumscripția sa, nu văd cum îi poate ajuta pe termen lung unui politician precedentul de a fi inițiat o lege împotriva propriului guvern, cu atât mai puțin precedentul de a fi distrus majoritatea parlamentară a guvernului respectiv. Cât despre voturi… Există o mulțime de clișee în spațiul public românesc, de exemplu, ca să fim în temă, vestita pâine care ar fi imposibil de cumpărat prin Covasna. Afirmații care sunt considerate adevărate, uneori deasupra oricărei îndoieli, deși nu e deloc clar pe ce temei, dacă există vreunul. Adică unul valid, nu unul circular de tipul ”am citit undeva”, ”am auzit undeva”, ”mi-a zis cineva”. Sunt destule și în ce privește comportamentul electoral al românilor. Politicienii par să creadă că un candidat de succes trebuie neapărat să finanțeze construcția de biserici. Politicieni și publiciști consideră că electoratul român e misogin. Sau consideră că, dintr-un punct de vedere sau altul, e de-a dreptul prost. A cercetat și confirmat cineva lucrurile astea? La fel, a verificat cineva dacă un proiect de lege menit să calce pe bătături UDMR aduce voturi suplimentare în Ardeal? Până atunci, deputatul Giurgiu nu are nici măcar scuza asta.

În fine, o observație de final. Articolul privește modul în care funcționează un anume partid în parlament și într-o coaliție, nu discută dacă prevederea respectivă din lege este bună sau rea, în sine; nu prezintă opinia mea în această privință. Din punctul de vedere al articolului acest aspect e irelevant.

Cine va fi președintele PDL? (II)

Teza articolului precedent era că victoria proaspătă și categorică a dlui Boc în competiția cu Vasile Blaga nu însemna automat că el va rămâne șeful partidului său, în sensul efectiv al termenului. Scriam acolo că dl Boc riscă să fie președinte de partid doar cu numele în cazul în care renunță la postul de premier. Asta pentru că nu va putea fi locomotivă electorală și va trebui să secondeze, de facto, pe cel care îi va lua locul la palatul Victoria.

Discuțiile despre înlocuirea dlui Boc cu un tehnocrat au început imediat după terminarea Convenției, ”sursele” vorbesc de dezbateri și în partid și cu șeful statului; se vorbește, de asemenea (tot neoficial), că dl Boc ar fi făcut o înțelegere cu președintele Băsescu, și că ar fi urmat să-și dea demisia imediat după obținerea mandatului de președinte al partidului. Cu toate astea, dezbaterile par să fi ajuns la o concluzie: dl Boc va continua să ocupe postul de premier. Deși sunt sigur că e o concluzie temporară (înlocuirea dlui Boc din fruntea guvernului va rămâne ”pe masă”) ea reprezintă un succes pentru premier, o primă dificultate depășită.

Care ar putea fi explicația? Eu văd două. Noua echipă de conducere a PDL nu dorește să fie departe de resursele guvernării; iar dl Boc, oferind posturi taberei adverse, a lărgit baza de susținere a acestei echipe, prin urmare și suportul în partid pentru păstrarea șefiei guvernului. (Trocul ăsta n-a fost fără pierderi, a dus la îndepărtarea unor oameni apropiați dlui Boc, așa cum notează depreciativ dl Lăzăroiu).

A doua explicație e că dl Boc a fost sprijinit, în partid, de cei rămași în jurul dlui Blaga. Acest sprijin poate să pară surprinzător, dar nu este. Dacă recitiți articolul trecut, există acolo o variantă, o posibilitate de desfășurare a evenimentelor în care dl Blaga revine în cărți pentru conducerea PDL: un eventual eșec al PDL/guvernului condus de dl Boc. Să explic. În clipa în care un tehnocrat ajunge la palatul Victoria, el poate fi și locomotiva dar și țapul ispășitor. Dacă se va dovedi popular, el va fi noua vedetă a partidului, el și președintele Băsescu, cel care l-a ales și l-a susținut. Iar dacă PDL va continua să scadă în sondaje tehnocratul respectiv va fi pus pe făraș, dl Boc păstrându-și președinția partidului. Dl Blaga nu are în acest scenariu nicio șansă. În schimb, dacă dl Boc rămâne premier, atunci va trebui să dea socoteală pentru scăderea partidului în sondaje, și eventual pentru un eșec și mai categoric, mă refer la pierderea majorității parlamentare. Un astfel de eșec i-ar face poziția în partid foarte greu de menținut, și lui și echipei sale. Nu văd cine ar putea să ocupe vidul decât perdanții convenției de duminică.

Așa că adepții dlui Blaga au uitat că susțineau cu ceva vreme în urmă că funcția de premier și de președinte de partid trebuie separate, acum îl susțin pe dl Boc la frâiele partidului și guvernului. Sigur, au o explicație (posibilitatea ca un nou guvern să nu poată să treacă prin parlament, desigur NU din cauza lor). Pe de altă parte, dl Berceanu a plătit din banii săi un sondaj pe care l-a făcut public, pe post de cântar și clepsidră. 53% (PSD) contra 19% (PDL). Dacă până în toamnă nu se strâng destule procente în dreptul PDL, dl Berceanu, dl Blaga și grupul lor vor reveni asupra necesității păstrării dlui Boc în oricare din posturile de conducere. Și la PDL și la palatul Victoria.

Cine va fi președintele PDL?

Știu că e tentant să răspundeți: ”Tot Boc! Culcă-te la loc!”, fie și doar de dragul rimei, dacă nu al evidenței. Trecând de glumă, știu și eu foarte bine cine a fost ales președinte la congresul de azi. Dar lucrurile nu sunt atât de evidente, iar întrebarea rămâne valabilă, deși ar trebui mai întâi să explic ce anume întreb.

Poate ar ajuta un exemplu. Diverse instituții (Președintie sau Parlament) organizează din când în când o zi a porților deschise. Uneori, vizitatorii – copii, de exemplu – au prilejul să se joace de-a parlamentul, și o fac cu toată grija și sobrietatea de care sunt în stare. Stau în bănci și la prezidiu, țin discursuri, votează. Apoi vin oamenii mari și le iau locul, ei sunt cei care adoptă legi, numesc guverne etc. Prin urmare, ei sunt parlamentul real; ceilalți, copiii, doar se joacă – oricât de atent și de sobru ar face-o, e doar o joacă. La fel, un președinte trebuie să-și conducă partidul în alegeri, să câștige eventual șefia executivului (unul din cele două posturi, în cazul ciudat la României) și să-și numească în demnitățile politice oamenii din echipă. Acesta e rolul președintelui de partid în sistem parlamentar, dacă nu și-l poate îndeplini atunci e președinte doar cu numele, nu e într-o situație fundamental diferită de copiii care se joacă în sala parlamentului.

Cum spuneam, știu că dl Boc a câștigat la acest congres. La fel cum știu că se confruntă cu cereri insistente din partea partidului și a șefului statului să renunțe la postul de premier. Acum, trebuie spuse două cuvinte despre motivele acestor presiuni. Dl Boc a fost un premier ”de comitet” în partidul său, a dat și bani organizațiilor locale, n-a forțat adoptarea detestatelor principii de integritate, nu s-a certat cu nimeni, nici măcar cu dl Blaga. Iar partidul tocmai l-a sprijinit categoric la conducerea lui. La fel, nu avem niciun motiv vizibil de ruptură între șeful Executivului de la Victoria și cel de la Cotroceni. Și dl Băsescu l-a sprijinit categoric pe dl Boc în competiția cu Vasile Blaga. Și atunci de ce nu-l mai vor nici unul și nici ceilalți la conducerea guvernului?

Răspunsul e evident, ni-l spun și oameni din partid și președintele însuși și orice sondaj de opinie. Dl Boc nu se bucură de încrederea populației. Ca să folosim un termen blând. În realitate premierul actual este detestat cu sete, pe scară largă. Motivul e la fel de evident. Dl Boc a condus guvernul într-o perioadă de criză – să nu uităm că aceasta a lovit pentru început, foarte dur, sectorul privat -, tot guvernul Boc este cel care a redus apoi salariile și cheltuielile publice, decizii care au afectat serios bunăstarea unui număr mare de oameni. Bun, ca să fac o paranteză, nu mă intreseaza aici dacă e corect ca dl Boc să fie învinovățit pentru toate astea. E complet irelevant. Constat doar o stare de fapt existentă în rândul alegătorilor: dacă nu e învinovățit atunci e asociat cu toate problemele astea, iar asta are același efect asupra încrederii și intenției de vot. Trebuie spus că e o reacție mai degrabă emoțională – sunt convins că sunt foarte puțini oameni care să nu fi auzit de criză sau care să creadă că premierul s-a trezit într-o zi nervos și a decis să taie din salarii ca să se calmeze. Mai trebuie spus că e normal să fie o reacție emoțională; de fapt, ce e complet irațional este să crezi că un om ar putea să stea și să gândească foarte calm și rațional la cauzele și resorturile economice ale deciziilor guvernamentale, după ce tocmai și-a pierdut în cazul bun 25% din venit, iar în cazul rău slujba, sau afacerea la care o muncit ani de zile și la care are încă datorii.

Revenind la discuție, în aceste condiții premierul e sub o mare presiune să lase locul altuia. Problema dlui Boc este următoarea: dacă renunță la conducerea guvernului atunci nu mai are nicio șansă să scape, în timp util, de această asociere care îi toacă serios cota de încredere. Va rămâne cu tot acest bagaj negativ pe care l-a acumulat până acum. Cu atât mai mult dacă cu alt premier, oricine va fi acesta în 2012, nivelul de trai va începe să urce, ceea ce e foarte plauzibil. Oamenii se vor întreba, pe bună dreptate, de ce nu a fost numit premier în locul dlui Boc de la bun început! Un ex-premier Boc nu va putea fi o locomotivă a partidului în alegeri, din contră. Ultimul lucru pe care l-ar vrea votanții în 2012 e să-și amintească de criză, scădere, reduceri, tăieri etc. și să voteze ca să-l readucă în postul de premier pe cel asociat cu toate astea. Oricum, e de presupus că în 2012 guvernul nu va fi condus de un tehnocrat, ci de un ”tehnocrat” devenit om politic – avem precedente destule – sau chiar de un politician. (Ca să speculez mai departe, pot face un portret robot: are o relație veche și strânsă cu președintele Băsescu, are o imagine de tehnocrat, a avut mereu o cotă bună de încredere, și chiar a fost opțiunea inițială în locul dlui Boc). Premierul popular din 2012 va fi și locomotiva din alegeri, și favoritul la postul de premier după. În acest scenariu, conducătorii  de facto ai PDL vor fi Traian Băsescu și cel pe care îl va numi premier pentru 2012, iar dl Boc va fi președinte de partid doar cu numele.

Poate să evite dl Boc acest scenariu? Da. Cum spuneam mai sus, această reacție electorală împotriva sa are un temei emoțional. Acesta dispare în timp, oricum, dar poate dispărea foarte rapid dacă sursa emoției negative e îndepărtată sau chiar inversată. Dacă dl Boc va fi la cârma guvernului când economia va crește, oamenii vor ”uita” că a fost premierul recesiunii. Dacă guvernul condus de dl Boc va crește salarii sau pensii, furia declanșată de reducerea lor va fi uitată la fel de rapid și categoric cum a apărut. Însă, ca să reușească în acest scenariu, dl Boc are o opțiune, unu, foarte dificilă: trebuie să convingă partidul, parlamentarii și președintele să accepte să-și continue mandatul, sau să se încăpățâneze cu succes s-o facă; și doi, foarte riscantă, dacă rămâne premier acum și partidul nu urcă destul de rapid riscă ulterior să piardă parlamentari și, odată cu ei, controlul majorității, și, odată cu asta, postul de premier și, inevitabil, și pe cel de președinte de partid de facto și de jure (post care va reveni probabil dlui Blaga). Dacă însă vrea și reușește asta, atunci cu siguranță va fi președintele PDL fără să-l mai secondeze pe dl Băsescu.

Cum spuneam, răspunsul la întrebarea ”cine va fi președintele PDL” e departe de a fi evident.

[Contributors.ro]

Fragmente de justiție strâmbă. Și de ce tabloul nu e deloc atât de rău pe cât pare

1. În urmă cu trei săptămâni o știre ne anunța că judecătoarea Turcu a fost achitată de acuzația că ar fi condus un autoturism cu alcoolemie peste limita legală. La data respectivă, în 2007, dna judecător Turcu fusese actorul principal al jurnalelor tv, imaginile fiind grăitoare. După patru ani, dna Turcu este achitată; procurorii recunosc că nu pot proba nivelul de alcool datorită modului neregulamentar în care fusese recoltată și sigilată proba de sânge. Codul penal definește ca infracțiune doar conducerea cu o alcoolemie peste o anumită limită, fără proba depășirii limitei nu avem infracțiunea, de unde și decizia instanței. Mă îndoiesc că publicul larg știe aceste detalii sau poate să le înțeleagă relevanța. În schimb, oamenii se întreabă, pe bună dreptate, de altfel, ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă ar fi făcut aceleași lucruri. Mai mult, de vreme ce dna Turcu nu fusese sancționată de CSM în 2007, iar cererea de pensionare fusese blocată de președinte, ea revine pe postul de judecător, și primește salariile cuvenite din 2007.

2. Hotnews scrie despre un proces în care e acuzat S. Ghiță, managerul de la Realitatea TV. După o achitare în 2004, recursul se judecă de 5 ani de zile, s-au dat 37 de termene și 28 de amânări. Un exemplu de justiție pe lună, despre care am tot scris. De fapt, în acest caz realitatea justiției noastre a bătut categoric ironia mea. Din relatarea ultimului termen aflăm că unul din inculpați, dna Stela Ștefan, a absentat de la proces… patru ani. La acest termen s-a prezentat, a fost legitimată – bine că n-au uitat-o cu totul – și și-a cerut scuze. După care a solicitat o amânare ca să-și angajeze avocat. A primit-o. E aici una din situațiile în care constați uimit că există totuși o graniță între extreme, între chutzpah (tupeu care te lasă fără replică) și bună-credință. Pe undeva, spre deosebire de alte cazuri, e posibil ca motivul pentru cerere să fie unul perfect întemeiat. Dacă vreme de patru ani justiția n-a deranjat-o în niciun fel cu procesul în care era acuzată, e foarte posibil să-și fi uitat cu totul și de el, și de nevoia de a avea un apărător. Procesul s-a amânat cu o (altă) lună.

3. Alt caz, de la Iași. Cât se poate de simplu, cât se poate de scandalos: două persoane au o dispută legală, judecătoarea din proces face o afacere cu pârâtul și apoi îi dă dreptate. Restul sunt detalii: faptul că afacerea, tranzacția unui teren, s-a dovedit foarte avantajoasă pentru judecătoarea Acrâșmăriței; sau faptul că, înainte de efectuarea ei, respinsese două cereri de contraexpertiză ale pârâtului Zapodeanu, iar după tranzacție i-a acceptat imediat aceeași cerere. Repet, astea sunt detalii; contează eventual pentru un dosar penal. Din punctul de vedere al conduitei profesionale, însă, nu ar trebui să mai fie necesare: descrierea inițială a cazului e motiv îndeajuns pentru excluderea dnei Acrâșmăriței din magistratură. Apărarea dnei judecător a fost invocarea neretroactivității legii ANI, ceea ce pare fals și e oricum irelevant, și invocarea vechii ștampile cu ”încălcarea separației puterilor/ingerință în treaba justiției”.


Am dat trei exemple, trei fragmente; n-aș avea probleme să dau destule de același fel. Și cu siguranță că arată rău, rău de tot. Și atunci, de ce ar fi asta doar o aparență?

E aici o situație similară cu cea a climei extreme, o discuție care se poartă prin Occident. A devenit clima planetei mai violentă decât în trecut? Cu siguranță că așa pare. Dincolo de aparențe, însă, explicația poate să fie faptul că îi dăm o atenție mai mare. Sau, dacă vreți o comparație ceva mai apropiată de casă: avem aici aceeași situație, și reacție, pe care am avea-o dacă am ridica preșul sub care am măturat vreme îndelungată mizeria: lucrurile stau rău, nu pentru că am ridicat preșul acum, ci din pricină că atâta timp n-am făcut asta și am măturat gunoaiele sub el.

Da, judecătoarea Turcu va reveni în post; e din pricina sentinței care s-a dat de curând? Sau din pricina refuzului CSM-ului din 2007 de a o sancționa, sau din pricina modului în care unii oameni ai legii au adunat probele, iar alții au instrumentat dosarul, toate datând de acum patru ani? Să fi funcționat justiția mai bine în cazul Ghiță dacă noi am fi continuat să nu avem habar de el? Problema cu cazul judecătoarei Acrâșmăriței e faptul că acum a intervenit ANI și acum a apărut în presă, sau că din 2007 și până acum nu s-a întâmplat nimic?

Întrebările sunt retorice. În realitate, presa este cu mult mai interesată de domeniul justiției decât era în anii trecuți, instituțiile statului, ANI și cele ale justiției însăși, sunt mai active decât erau anii trecuți. Doar azi (sau în 2007) primeau magistrații mită? Nu. Însă azi auzim în mod curent de magistrați prinși și judecați pentru asta. Doar azi făceau trafic de influență diverși sereiști, avocați etc.? Nu, dar azi auzim de cazuri în care aceștia sunt aduși în fața instanței și condamnați. Doar de azi fură înalții demnitari? Nu, dar zilele astea am auzit de primul caz de fost ministru condamnat pentru corupție (cazul Ioan Avram Mureșan). De asta lucrurile par că stau atât de rău, acum le vedem, acum am ridicat preșul sub care stătea mizerie măturată acolo ani de zile. Iar acesta e al doilea pas ca să facem curățenie.

Despre alegerile din Baia Mare

La o primă vedere, rezultatul electoral este aproape identic cu cel din 2008:

2011:
Catalin Chereches (USL, sprijinit și de UDMR): 51,66%,
Mircea Dolha (independent): 23,34%
Mihai Patrascu (PDL): 13,07%
Vasile Vlasin (independent): 4,68%

2008:
Cristian Anghel (PNL): 50,5%
Corin Chereches (PDL): 17,72%
Mircea Dolha (PSD): 15,64%
Istvan Ludescher (UDMR): 6,15%
Codrut Seres (PC): 4,54%

Deci, candidatul PNL a obținut primul loc și mandatul din primul tur cu puțin peste 50% din voturi, PDL are 17,7%, candidatul Mircea Dolha punctează semnificativ… Cum spuneam, aproape identic. Sunt însă câteva diferențe.

1. Au fost semnificativ mai puțini oameni la vot. 35.442 voturi valabile ieri, față de 42.517 în 2008. Dezamăgire față de oferta electorală, probabil.

2. UDMR nu a mai candidat independent, și nici nu a sprijinit candidatul colegilor de guvernare, ci pe cel al adversarului lor. E drept, nici asta nu e o surpriză, UDMR a fost mereu de partea învingătorului.

3. PDL a obținut la fel ca în 2008, dar pe bucăți. Candidatul independent Vlasin este membru PDL, din câte știu partidul n-a decis excluderea lui, deși a concurat cu candidatul lor propriu. E de rău augur pentru PDL această lipsă de disciplină. În acest caz, cu sau fără candidatura dublă, rezultatul ar fi fost același; pe de altă parte, tolerarea unei astfel de situații poate fi un semnal extrem de prost pentru alte competiții electorale. Rivalii din interior ai candidaților PDL ar putea fi încurajați să participe la alegeri și ei, iar în condițiile în care alegerile locale sunt dominate de sistemul uninominal-majoritar, fiecare astfel de situație ar putea însemna un mandat de primar/șef de CJ pierdut, acolo unde ar fi putut fi câștigat.

4. Formal vorbind, câștigătorul primăriei este membru PNL, la fel ca în 2008. Dincolo de acest nivel superficial, însă, diferența în aceasta privință este enormă. În timp ce dl Anghel era un vechi membru PNL (din 1993), dl Cherecheș a fost ales cu doar 3 ani în urmă pe listele PSD, și a avut între timp un traseu excepțional: independent, afiliat UNPR, intrat în PNL, exclus din PNL (pentru provocarea de neînțelegeri locale cu reprezentantul PSD) în negocieri cu PSD și (zice-se) chiar cu PDL, revenit apoi în PNL… Partidul dlui Antonescu se poate lăuda cu (re)câștigarea primăriei Baia Mare, însă sunt convins că dl Cherecheș va părăsi rapid și fără vreun fel de regrete partidul, în clipa în care interesele personale i-o vor cere.

5. În fine, ar trebui să adaug unul din motivele pentru care dl Cherecheș a câștigat, cu mențiunea că în acest caz nu avem o diferență față de 2008. Din contră, avem o remarcabilă similaritate. În urmă cu trei ani făceam un pronostic, facil dar și exact, și anume că în majoritatea localităților primarii în exercițiu vor intra cu prima șansă în alegeri, dând exemple de primari care urmau să fie aleși în iunie 2008. Explicam atunci motivul pentru această stare de fapt, modul inept în care funcționează partidele noastre:

”Iar în acest caz incompetenţa lor se manifestă în modul în care şi-au desemnat candidaţii. Pe cât pot eu să spun, majoritatea au fost dezvăluiţi (şi probabil şi desemnaţi) efectiv pe ultima sută de metri. Par scoşi din pălărie, inventaţi pe loc. Uneori partidele chiar se laudă cu asta, liderii lor vorbesc cu superioritate despre “candidaţi surpriză” sau “strategii secrete”. Stupid.”
(Inventarul Stricăciunilor Politice, Candidații instant ai partidelor)

Suntem în 2011 și partidele, cu atâta experiență în spate, dacă nu și cu consilieri bine plătiți să le dea sfaturi, n-au fost în stare să înțeleagă nimic din greșelile proprii. Alegerile de azi au fost provocate de condamnarea definitivă a primarului în exercițiu, Cristian Anghel, condamnare pronunțată la finalul lunii martie 2010. Cu alte cuvinte, organizațiile locale ale partidelor au avut un an(!) în care să se pregătească de aceste alegeri, cel puțin prin alegerea și anunțarea unui candidat. Când au făcut-o? Lăsăm la o parte PNL, care poate pretinde (superficial) că nu are ce să-și reproșeze de vreme ce au câștigat primăria. PSD ar fi vrut să aibă candidatul propriu, au susținut asta până în ultima clipă (11 aprilie, anul curent) dar vreme de mai bine de un an de zile n-au fost în stare să aleagă pe unul. Iar candidatul PDL a fost unul, ca să vezi!, surpriză!, anunțat cu trei săptămâni înainte de scrutin. În aceste condiții, pot bănui că liderii PDL locali ar fi surprinși să afle că, la data alegerilor, vor fi fost destui băimăreni care nu știau nici măcar cum se numește candidatul lor, darămite să-l ia în considerare la vot. La fel, pentru liderii locali ai PSD, poate părea surprinzător că dl Cherecheș s-a impus în interiorul USL, probabil se așteptau sincer să concureze singur și să iasă pe locul doi.

De ce sunt Băsescu și Udrea o amenințare teribilă pentru angajații trustului Intact

Răspunsul: pentru că din pricina lor ar putea să piardă o sumă enormă de bani. Dintr-un articol din Evenimentul Zilei aflăm cum arată contractul unui senior-editor angajat la televiziunea Voiculescu. Iată un pasaj:

 
“Sub sancţiunea de daune-interese în valoare egală cu 100 000 euro, Prestatorul se obligă să nu discrediteze prin declaraţii sau orice altă atitudine ori modalitate, individual sau colectiv, persoanele din conducerea actuală sau viitoare a Beneficiarului [Trustul Intact] (…) ”

Acum, pasajul acesta poate părea destul de inofensiv, date fiind circumstanțele actuale. Dacă îmi amintesc bine, singurul caz în care angajații Intact au avut ceva …nu tocmai pozitiv, de spus, despre alde Voiculescu, a fost să-l roage frumos să bage aer condiționat prin studiouri – ceea ce a și făcut ulterior, mărinimia ”mogulului” fiind lăudată pe post. Nu prea intră la categoria discreditare, nu? Și atunci unde e primejdia? Și ce are a face cu inamicii politici ai dlui Voiculescu?

Citiți mai atent pasajul din contract. V-ați prins? Sancțiunea nu se dă doar pentru discreditarea actualei conduceri, ci și a celei viitoare! Dacă, prin cine știe ce schimbare de circumstanțe, Elena Udrea va fi cooptată la conducerea Intact? O frugală căutare prin arhiva emisiunilor Antenelor și toate vedetele postului vor fi găsite a fi încălcat clar, grav și repetat pasajul sus-menționat din contract, și prin urmare bune de sancțiunea de daune-interese în valoare de 100.000 de euro.

De asta sunt Băsescu, Udrea etc. o amenințare la adresa angajaților trustului Voiculescu. Pur și simplu, patronul îi poate folosi pe post de bau-bau împotriva propriilor angajați, angajați care au făcut carieră înjurându-i zi de zi. Ironic, nu? Cu atât mai ironic cu cât, din același contract, aflăm că angajații sunt obligați, citez: ”să se conformeze tuturor cererilor, instrucţiunilor şi reglementărilor Beneficiarului.” Zodia botniței, într-adevăr…

[Episodul a venit parcă să confirme ce scrie Ionuț Popescu aici. Poza am furat-o de la Bleen.]