Curtea Constituțională dă cu stângul în drepturi (continuare)

Am citit motivarea deciziei prin care Curtea Constituțională a respins unele propuneri de revizuire a Constituției. Nu am găsit nimic care să contrazică ce scriam în articolul trecut. În ce privește chestiunea eliminării pasajului care prezumă averea a fi licită constat că sunt de acord cu afirmația oferită de Curte, însă Curtea nu e de acord cu ea însăși, acesta fiind temeiul deciziei. Foarte ciudat.

1. Ce rol are Curtea Constituțională? Ce este (și ce nu este) proprietatea protejată de drept?

 
Haide să stabilim două chestiuni teoretice. Primul se referă la rolul Curții Constituționale, care pare să nu fie înțeles (acceptat?) chiar de către judecătorii de acolo. Rolul CCR este să asigure supremația Constituției, să se asigure că statul nostru funcționează după prevederile legii fundamentale. De aici se deduce imediat că CCR nu are niciun alt rol. Orice decizie luată de Curte, care nu este strict bazată pe prevederile legii fundamentale, reprezintă o încălcare a acesteia. E un abuz grav  pentru că, prin natura situației, în această privință nu putem avea un sistem de ”check and balances”, de control și echilibru între instituții. Instituțiile sunt ținute în interiorul limitelor constituționale de Curte, Curtea însăși nu poate fi controlată instituțional; judecătorii de acolo trebuie să aibă responsabilitatea de a nu lăsa instituția să-și depășească rolul.

Al doilea punct teoretic se referă la proprietate. Dezbaterea e strâns legată de ”dreptul de proprietate”, prin urmare e obligatoriu să (ne) înțelegem apropo de definiția acestei expresii. Mai ales că, din câte văd, definiția implicită dată de diverși comentatori ar fi ceva de genul ”proprietate sunt lucrurile pe care le ai, nimeni nu are dreptul să le ia”. Am o bicicletă pe care am cumpărat-o din banii mei, e proprietate protejată de un drept. În clipa în care mi-e furată, desigur, n-o mai am.  Să înțeleg că am transferat și dreptul de proprietate hoțului? Ridicol. E limpede că dacă ”proprietatea” e dată de posesiunea fizică asupra unui bun atunci noțiunea însăși de ”drept” de proprietate își pierde sensul. Dreptul de proprietate nu se poate referi la bunurile obținute, direct sau indirect, într-un mod ilegal, indiferent dacă sunt sau nu în posesiunea cuiva. Mai mult, de fapt. De vreme ce orice avere obținută prin furt – inclusiv unul intermediat de stat – se face în dauna proprietății cuiva, a proteja această stare de fapt nu e o garanție a dreptului la proprietate, ci invers, e o protecție a încălcării lui.

2. Subiectul dezbaterii: cine trebuie să demonstreze caracterul (i)licit al averii?

 
Haide să mai lămurim o chestiune care pare să fie în confuzie. Nu dezbatem dacă averea ilicită, respectiv cea licită, poate sau nu să fie confiscată. Situația este cât se poate de limpede aici: averea ilicită se confiscă, averea licită nu; așa e situația în acest moment și nu știu să existe vreo propunere de modificare a ei. Iar dacă statutul licit/ilicit al unei averi ar putea fi stabilit precis și în orice situație, atunci n-am avea nicio dezbatere și nicio problemă. Practic, însă, cetățenilor nu li se poate cere, în orice situație, să justifice caracterul licit al averii și nici statul nu are capacitatea de a demonstra, în orice situație, caracterul ei ilicit (nu fără să încalce alte drepturi ale cetățenilor, cel puțin). Cu alte cuvinte, disputa nu privește averea pe care statul o poate demonstra a fi ilicită, care se confiscă, și averea pe care cetățeanul o poate justifica, care nu poate fi confiscată. Disputa este asupra averii pe care nici cetățeanul n-o poate justifica prin venituri legale, nici statul nu o poate demonstra a fi altfel.

Ce semnificație are pasajul constituțional care spune că averea se prezumă licită? Interpretarea e simplă și imediată, fiind singura care are sens: cetățeanul nu trebuie, în nicio situație, să-și justifice averea. Statul e cel care, indiferent de circumstanțe, trebuie să probeze că o avere e ilicită, înainte să poată opera orice fel de confiscare. E ceva în neregulă cu prevederea asta? De ce nu apare prin Constituțiile statelor occidentale? Simplu: pentru că protejând inclusiv averea furată (furată de facto, furt pe care statul nu poate să-l probeze de jure), e o prevedere care tolerează încălcarea dreptului la proprietate. Or, aici argumentul pe care l-am văzut și în comentariile din articolul trecut, și chiar în motivarea Curții, este ceva de genul, ”da, dar ți se pare acceptabilă alternativa care ar însemna că (…) ?”

3. Eroarea și contradicțiile Curții Constituționale

 
Ați remarcat eroarea? E ceva ce se numește ”falsa dilemă”. Chiar termenul de la care se pornește e greșit! A vorbi de ”alternativă” presupune că avem de ales între două situații. În speță, înseamnă că avem de ales între situația în care statul trebuie să demonstreze, în orice circumstanțe, caracterul ilicit și alternativa în care cetățeanul trebuie să-și justifice, în orice circumstanțe, proveniența licită a averii. Or, asta pur și simplu nu e adevărat! Ar fi fost adevărat doar dacă revizuirea ar fi prevăzut înlocuirea prezumției cu cea de sens contrar, caz în care s-ar fi depășit într-adevăr limitele constituționale. Însă revizuirea nu prevedea așa ceva, ci doar scoaterea respectivului pasaj. Asta înseamnă că lăsa la alegerea Legiuitorului să stabilească între aceste două extreme: în ce situații și cum poate cere cetățeanului să-și justifice averea, în ce situații și cum poate cere statului să probeze că averea e ilicită; în ideea că protecția dreptului de proprietate cere în același timp și garantarea averii obținute licit și confiscarea celei obținute ilicit. Mai mult, nu doar Legiuitorul are un rol aici, căci legea va trebui să treacă filtrul …Curții Constituționale! Or, aici vine ciudățenia situației.

Pentru început, Curtea face aceeași eroare, scriind:

”În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului.”

Implicația e invalidă, raționamentul se bazează pe o falsă dilemă. E ca și cum ai spune că dacă în Constituție nu există un pasaj care să garanteze că avem voie să consumăm carne, de mâine ne putem lua adio de la fripturi. Confiscarea va trebui făcută după o lege, care va trebui să fie în conformitate cu Constituția revizuită. Or, eu sunt absolut de acord cu Curtea Constituțională: a ține proprietatea cuiva sub spectrul unei insecurități continue este interzis, pentru că e incompatibil și cu garantarea dreptului de proprietate (nemodificat în Constituția revizuită) și cu cea de stat de drept (nemodificat în Constituția revizuită). Dacă aș fi judecător la Curte, o lege care ar prevede așa ceva n-ar intra niciodată în vigoare, cu sau fără prezumția aia în Constituție. Prin urmare, sunt nevoit să întreb: sunt cei 9 judecători de acord cu propria afirmație? Dacă nu, am încheiat discuția, a purta dialog cu cineva care spune ”am o opinie dar nu voi fi de acord cu ea” nu mai ține de interpretarea legii ci de teatru absurd. Dacă da, atunci tocmai și-au dărâmat temeiul deciziei, căci ”alternativa” prezentată de ei ca sigură nu ar intra de fapt în vigoare!

Dar acesta nu e singurul loc în care Curtea se contrazice singură. Mai există unul, și mai grav. Așa cum remarcă, într-o opinie separată, judecătoarea Iulia Moțoc, există reglementări internaționale și acorduri la care statul nostru este parte care cer, în anumite circumstanțe, să se inverseze sarcina probei; cer cetățeanului să-și justifice averea, altfel riscând confiscarea ei. Dna Moțoc își bazează pe acest fapt opinia separată la acest capitol, pentru că în actualele circumstanțe așa ceva e interzis. Este în minoritate, însă. Ceilalți judecători răspund acestui argument cu… ”ba se poate”! Nu, nu se poate. Nu doar că, așa cum spuneam, acesta e singurul sens logic al pasajului respectiv (sarcina probei o are întotdeauna statul), dar e singura interpretare pe care Curtea i-a dat-o până acum! Brusc judecătorii fac cu ochiul, șmecherește: ”haide, dom’le că ne înțelegem noi cumva, oameni suntem”. Nu, nu ne înțelegem. Eu personal susțin eliminarea prevederii din Constituție, pe temeiurile deja pomenite. Însă, cât timp există acolo, ea trebuie respectată așa cum e, și judecătorii constituționali sunt primii care trebuie să spuna și să se asigure de asta! Pe de-o parte mi se prezintă o argumentație chinuită (și, de fapt, invalidă) care spune că legea trebuie să conțină o anumită prevedere pentru că cică ar fi garanția împotriva unui scenariu mai degrabă fantastic, …iar apoi aceiași oameni îmi spun că la o adică putem pune legea între paranteze, la mica înțelegere!

În rest, lucrurile rămân cum le-am stabilit în articolul trecut: conform Curții Constituționale suntem o oază de civilizație între barbari, un model pentru țări înapoiate în materie de drepturi și libertăți gen Franța, Olanda, Belgia, Marea Britanie etc.

Curtea Constituțională dă cu stângul în drepturi

Curtea Constituțională ne aduce vești foarte grave, uluitoare …dar care ar trebui să ne facă să ne simțim foarte mândri. Până acum priveam Occidentul ca model de urmat în materie de sistem constituțional și regim al drepturilor omului. Ei bine, se pare că nu e deloc așa; cei nouă judecători constituționali români au descoperit că statele europene și americane sunt cu mult în urma noastră la acest capitol, că statul român e un fel de oază de civilizație între barbari.

Au afirmat asta, cât se poate de clar, în avizul consultativ dat astăzi propunerii de revizuire a Constituției.

De exemplu, proiectul prevede ca viitorul Consiliu Superior al Magistraturii să aibă 6 membri numiți de autoritățile publice alese (Parlament și Președinte) și 10 membri aleși de magistrați. Raportul actual este de 2 : 14. Curtea Constituțională a avizat negativ acest punct, pe temei că astfel s-ar încălca independența justiției. Dacă așa stau lucrurile atunci concluzia inevitabilă este că țările occidentale stau îngrozitor la capitolul independență a justiției. Nici nu merită să le pomenim pe cele în care nici măcar nu există o instituție similară, funcțiile ei fiind în sarcina directă a instituțiilor alese, sau chiar a publicului. Dar chiar și în cele care încearcă palid să ne copieze exemplul lucrurile stau mult mai rău. În Italia, raportul între magistrați și ne-magistrați în CSM este 1:2, similar cu cel propus de președinte. În Franța raportul e 1:1, la fel stau lucrurile și în Belgia; aceștia au avut și naivitatea ridicolă să ofere o explicație: paritatea ar fi, cică, necesară pentru a evita ”reflexul corporatist” al magistraților și pentru că instituția are nevoie de viziunea și experiența unor ”consumatori” de justiție. Ce oameni ciudați, se laudă cu asta în loc să declare că e neconstituțional! Iar situația este gravă: niciuna, niciuna din aceste țări nu își dă seama că un CSM astfel alcătuit ar aduce atingere independenței justiției. Noroc cu bravii noștri judecători, altfel riscam să pierdem statutul de strălucit exemplu pe care îl putem da Franței, Italiei, Belgiei la acest capitol!

La fel stau lucrurile și în ce privește alt pasaj din Constituția actuală, cel privind prezumarea averii ca fiind licită, pasaj care dispare conform proiectului de revizuire. Și această modificare a fost avizată negativ de Curte, ”deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate”. Or, e un fapt ușor verificabil că nu găsim prevederi similare în Constituțiile statelor europene. Prin urmare, ceea ce afirmă Curtea Constituțională română, la fel de evident ca și cum ar fi scris-o negru pe alb, este că suntem campioni la acest capitol, în timp ce sărmanii cetățeni germani, englezi sau olandezi trăiesc în țări unde dreptul la proprietate are de suferit. Va trebui, eventual, ca judecătorii constituționali să oblige statul nostru să ia măsuri ca să limiteze valul previzibil de cetățeni occidentali grăbindu-se să intre sub nivelul de protecție fără egal al drepturilor omului pe care îl oferă România.

Trebuie să abandonez aici tonul de pamflet de până acum, am recurs la el pentru că e cel mai potrivit pentru a descrie genul de aberații pe care Curtea tocmai le-a publicat. Nu vreau să fiu greșit înțeles. Faptul că averea nu mai e prezumată a fi licită nu înseamnă că de mâine oricare dintre noi își poate pierde mașina, sau apartamentul, sau hainele de pe el pe motiv că nu are  chitanțe de când le-a cumpărat. Confiscarea se face în continuare după o lege, lege care trebuie să treacă de filtrul Curții Constituționale. Dreptul la proprietate rămâne la locul lui, protejat de Curțile de judecată, sau, dacă acestea nu-și fac datoria, de CEDO. Ceea ce dispare este un obstacol de a face o astfel de lege care să privească cazurile grave și, în același timp, evidente. Avem destule exemple de averi făcute prin tunuri, averi pe care prevederea respectivă le-a pus la adăpost. Avem cazuri de oameni condamnați la închisoare pentru astfel de tunuri însă, cât timp statul nu poate dovedi că un bun a provenit dintr-o infracțiune, nu se poate atinge de el. Rezultatul este unul scandalos și umilitor: chiar și atunci când justiția penală își face datoria și condamnă avem situația în care, raportând durata de încarcerare cu averea făcută la modul infracțional, reiese că a fura în stil mare este cea mai rentabilă ocupație din România. Și e una protejată constituțional.

Oricum, mai sus e o opinie cu caracter politic, și e oferită ca paranteză. Cineva ar putea argumenta că prevederea respectivă trebuie să rămână, formulată în alt fel. Sau poate fi trecută în lege. Cineva ar putea argumenta că e bine  să avem în continuare pasajul exact cum este acum și exact unde este acum, în Constituție. Sunt puncte de vedere la fel de valide. Ce nu pot accepta e afirmația că scoaterea prevederii din Constituție ar aduce atingere dreptului la proprietate, asta e aberația pe care am demonstrat-o mai sus prin reducere la absurd. Nu e vorba de dreptul unor oameni, ci de ”drepturile” unor anumiți oameni, pe care aceștia le-au căpătat, nu o dată, în dauna drepturilor altora. Iar situația asta e și mai clară în alt exemplu de revizuire avizată negativ de Curte:

Judecătorii constituționali nu sunt de acord cu eliminarea imunității parlamentare și ministeriale. Motivul? Ar fi echivalentă cu, citez: ”suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică”! Stupefiant. Expresia e o contradicție de termeni. Nu doar că nu sunt, dar drepturile fundamentale nu pot fi recunoscute unei ”persoane care ocupă o demnitate publică”, așa cum nu pot fi recunoscute niciunei alte sub-categorii. Drepturile fundamentale sunt universale. Sunt universale în Constituția noastră (recunoscute doar ”cetățenilor”), sunt  universale în constituțiile tuturor statelor civilizate, sunt universale și în Convenția semnată de România care vorbește chiar din titlu despre ”drepturi ale omului”, nu ale bugetarului, demnitarului, magistratului etc.

Curtea Constituțională ne-a dat o știre gravă, dar nu e cea din primul pasaj, și nici nu e vreun motiv de mândrie. Ne-a dat știrea că este în continuare perfect capabilă să-și dea plenar cu stângul în dreptul. Atât.

De ce nu sunt de acord cu alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin

În sfârșit! Probabil că cititorii mai vechi ai ”Inventarului” știu cât am pledat pentru introducerea votului uninominal. Iată, marți a fost adoptată o lege care prevede acest sistem pentru alegerea unor demnitari!… Doar că e vorba de primari, care sunt aleși deja printr-un astfel de sistem, desigur, diferența fiind un tur de alegeri în plus. Dar n-ar trebui să mă surprindă. S-a spus că s-a introdus sistemul de vot uninominal la alegerea parlamentarilor, dar sistemul acela este unul mixt-proporțional și original, în sens rău. S-a spus că s-a introdus la alegerea președinților de CJ, dar nici acolo nu e adevărat, de fapt a fost o trecere de la o alegere indirectă la una directă. Reforma electorală s-a pus în mișcare, într-o mișcare haotică.

Acesta e unul din reproșurile pe care le aduc împotriva legii nou-adoptate. Reproșul ”nu te lega la cap, dacă nu te doare”, reproșul ”dacă merge, nu încerca să-l repari” etc. Nu e clar care e scopul, beneficiul urmărit de această modificare, mă grăbesc să spun că mă refer doar la cel de interes public. Inițiatorii citează diferența față de alegerea președintelui de CJ – de ce nu au propus alegerea acestuia în 2 tururi de scrutin? Alt motiv ar fi nevoia de economisire, care ar pleda pentru renuntarea la un tur de vot și la costurile asociate lui. Din nou, nu stă în picioare, la fel de bine ar fi putut propune revenirea, în cazul președintelui CJ și trecerea, în cazul primarului, la un sistem de vot indirect – alegerea lor de către respectivele Consilii – care e gratis. Și atunci, care e problema cu modul în care erau aleși primarii până acum?

Putem identifica ușor o problemă existentă la nivel local, din pricină că există două instituții care trebuie să colaboreze, primarii și președinții de CJ, respectiv Consiliile Locale și Județene: deși sunt aleși de către același electorat, e posibil ca primarul să aibă altă culoare și program politic decât majoritatea din Consiliul Local. Așa cum remarcă europarlamentarul PDL Cristian Preda, condițiile noii legi vor agrava această problemă. În al doilea tur candidații ar fi motivați pentru formarea unor alianțe politice, cu care să obțină majoritatea și în Consiliul local și în rândul alegătorilor. De altfel, sistemul de vot majoritar cu două tururi are această calitate distinctă: indică foarte clar care e majoritatea naturală, în singurul sens corect al termenului, cel care se referă la majoritatea pe care o preferă alegătorii. Ei validează sau nu, la vot, alianțele făcute după primul tur al alegerilor. După părerea mea, este o calitate la care s-ar renunța prea ușor de dragul reducerii unor costuri! Căci este o problemă incontestabilă a sistemului politic românesc faptul că se fac alianțe post-electorale conjuncturale și surprinzătoare din punctul de vedere al publicului. Iar asta duce la o problemă de reprezentativitate a alegerilor.

Apropo de reprezentativitate, am văzut des termenul folosit în dezbaterea privind sistemele electorale și l-am vazut folosit interpretat în sensuri foarte ciudate. Un sistem electoral este reprezentativ în măsura în care, atenție la termeni!, rezultatul alegerilor pe baza lui reprezintă alternativa cea mai bună în opinia majorității alegătorilor, și în măsura în care face ca votul acestora să ducă la un rezultat natural și predictibil. Alte definiții, atunci când nu se referă la aceasta, duc la rezultate cât se poate de absurde. De exemplu, numărarea mecanică a voturilor pentru învingător: sistemul majoritar cu un tur ar fi zice-se ”nedemocratic și nereprezentativ” pentru că poate ieși un învingător cu doar 30% din voturi. Dacă aceasta e definiția atunci se deduce imediat care e sistemul cel mai democratic și reprezentativ: cel în care doar reprezentantul unui partid are voie să participe la vot, vot care este și obligatoriu.

Acestea fiind spuse, sistemul majoritar cu un tur are un deficit de reprezentativitate față de cel cu două tururi. Are o problemă (doar) în măsura în care, într-un eventual tur doi, alegătorii ar fi schimbat ocupantul primei poziții. Oricum, deficitul acesta e relativ mic dacă îl comparăm cu sisteme de vot care permit pierzătorului dintr-un colegiu să ia mandatul câștigătorului, după o logică și un calcul greu de urmărit. Sau dacă îl comparăm cu sisteme electorale care dau o putere disproporționat de mare unor partide mici. Dacă sistemul majoritar cu un tur ar fi luat locul acestora ar fi fost un pas înainte, din acest punct de vedere. Așa, însă, e un pas înapoi.

În fine, mai există un reproș, legat de primul. Schimbarea sistemului electoral fără un motiv obiectiv și de interes public reprezintă un precedent rău. Ne putem aștepta pe viitor la alte modificări similare. Or, volatilitatea legilor electorale, a legilor în general, este un minus, e un minus la efort legislativ și la funcționarea instituțiilor afectate de modificări. În cazul legilor electorale e un minus suplimentar, cum spuneam, rezultatul alegerilor trebuie să fie natural și predictibil, or publicul larg nu ține totdeauna pasul cu modificările legislative, iar schimbarea lor face ca rezultatul să poată apărea fabricat. Iar schimbarea alegerilor din motive partizane va face pe viitor foarte greu să se ajungă la o înțelegere care să permită modificarea acestora, atunci când schimbarea e cerută de un interes public.