Risipomate

Ce înseamnă un ”preț corect”? Premierul Boc pare să se fi îndrăgostit de expresia asta, dar nu e nici primul și nici pe departe singurul. O parte vinde un bun la un anumit preț, altă parte îl cumpără. Plecând de la ipoteza că tranzacția e liber consimțită, se deduce imediat că ea reprezintă un câștig pentru ambele părți. Vânzătorul e mulțumit de preț, pentru că altfel n-ar mai vinde; cumpărătorul e mulțumit de preț, pentru că altfel n-ar mai cumpăra. Și atunci, pe ce temei posibil poate să decreteze o terță parte că prețul la care s-ar fi făcut tranzacția e unul incorect? Mai mult, ce temei posibil ar avea orice fel de intervenție a acestei terțe părți în tranzacție, presupunând că ar putea s-o facă? Bun, e clar că vânzătorul ar fi cu atât mai mulțumit cu cât ar primi mai mult pe bunul respectiv, iar cumpărătorul cu cât ar da mai puțin. Fiecare ar putea pretinde că ”prețul corect” e mai mare, respectiv mai mic, decât cel stabilit. Însă o intervenție nu ar face decât să oprească tranzacția, în condițiile în care ambele părți ar fi fost mulțumite de ea! Ce anume e ”corect” într-un asemenea scenariu? Da, statul (căci el are puterea să intervină în tranzacții private) ar putea să oblige una din părți, de obicei vânzătorul, să se conformeze ”prețului corect” și să vândă mai ieftin – însă, în timp și mai puțin evident, această alternativă este echivalentă în efect cu prima.

Aici s-ar putea spune că ipoteza mea e prea optimistă. Din punctul de vedere al cumpărătorului unele tranzacții nu sunt chiar atât de liber consimțite, în sensul că există bunuri ”de bază” pe care e obligat să le cumpere. Oare teoria de mai sus e invalidată în acest caz? Nu cumva aici are sens ca statul să intervină? Să devină el vânzătorul în tranzacția asta, să înființeze prin autorităție locale magazine tip ”Economat” în care să vândă produsele alimentare de bază la ”prețul corect”, mai scăzut decât oferă ceilalți vânzători? Răspunsul la întrebare se obține imediat, din cel la două întrebări retorice. Prima: să presupunem că acest aranjament ar merge, că statul ar putea să preia cu succes rolul de vânzător pentru produsele de bază; succesul însemnând prețuri mai scăzute pentru oameni, profit pentru stat și o situație cel puțin la fel de bună pentru producători. Întrebarea e, de ce am limita scenariul doar la produsele de bază? De ce nu ar organiza statul tot ce înseamnă activitate de retail? În memorandumul adoptat de guvern scrie că programul nu implică cheltuieli bugetare, doar un ”efort suplimentar de organizare”. Suplimentar față de ce anume? Față de mediul privat? Asta e genul de afirmație teoretică contrazisă constant și categoric de practică. O întreprindere economică va fi organizată întotdeauna mai bine de mediul privat, pentru că acolo există interesul direct pentru profit, acolo există expertiză și dedicație pentru o afacere. Acolo, mai ales, există motive cât se poate de evidente și de puternice de a nu face o investiție păguboasă, pentru că – spre deosebire de administratorii de la stat – privații suportă paguba din buzunarul lor. Și tot în buzunarul lor ajunge, după ce statul își ia partea, și profitul. Și aici vine a doua întrebare retorică, plecând de la aceeași ipoteză, că statul ar putea organiza vânzarea unor produse la prețuri mai mici, având în continuare un profit și fără să se folosească în vreun fel de puterea lui coercitivă : de ce oare n-au făcut privații asta, mai întâi? Dacă era o asemenea oportunitate de profit, cum de a ratat-o mediul privat?

Bun, oricine poate spune că asta e doar o teorie speculativă. Oricine poate spune, dar nu înseamnă că are dreptate, pentru că practica o confirmă. Guvernul român a avut o inițiativă similară în urmă cu zece ani, și s-au înființat peste tot în țară magazine care să vândă produse de bază la preț redus. După care, peste tot în țară, magazinele astea au falimentat. Cu alte cuvinte, ”Economatele” guvernului nu au făcut niciun fel de economie, și nici nu vor face. Din contră, sunt un (nou) mod de a risipi banul public. Sigur, spre deosebire de investitorii privați, care au la dispoziție doar banii lor, statul are disponibilitatea și posibilitatea de a împiedica falimentul unei întreprinderi, acoperindu-i pierderile cu bani publici. Dar, a spune că asta nu e risipă e ca și cum ai spune că mizeria încetează să mai fie mizerie, în clipa în care ajunge sub covor.

S-a pus un preț pe capul ministrului Funeriu!

Ar putea să pară ciudat ca o universitate care predă medicină dentară și științe ale comunicării să adauge brusc și un curs sui generis de economie avansată. Universitatea Apollonia Iași predă așa ceva, prin puterea exemplului, viitorilor săi studenți. Aceștia se pot înscrie la cursuri și fără diplomă de bacalaureat, cu condiția să obțină diploma până la finalul celui de al doilea an de cursuri. Nu știu dacă exprimarea aparține chiar Universității, dacă e așa e aproape amuzantă prin absurd și nerușinare. E absurdă pentru că vrea să condiționeze un eveniment de acum (înscrierea la facultate) de unul din viitor (luarea bacalaureatului). E nerușinată pentru că absolvă Universitatea de vreo responsabilitate în situația în care studentul nu ia bacul: e responsabilitatea lui exclusivă, căci a fost înscris cu condiția să-l treacă!

Asta e echivalentul unui ”fine print”, condiție bine ascunsă într-un contract, care oferă un avantaj semnificativ celui care îl redactează. Contractul în sine pare să fie unul din categoria exotică a instrumentelor derivate, care au ajuns celebre – într-un sens negativ – odată cu criza financiară începută în urmă cu doi ani. Pe cât pot eu înțelege, aceste contracte au în comun faptul că câștigul sau paguba lor depinde de evoluția viitoare a unui indicator. Universitatea Apollonia îi invită să joace la bursa bacalaureatului pe cei care n-au învățat destul ca să-l treacă. Dacă acesta o să aibă o evoluție pozitivă – în sensul că va putea fi trecut – în viitorii doi ani, atunci jucătorul devine absolvent de studii superioare cu unul sau doi ani mai iute. Dacă nu, atunci pierde nu doar bacul, ci și diploma de absolvire și taxele de studiu. Ar fi trebuit să citească scrisul mărunt din contract.

Însă indicatorul ”ușurința de a lua bacul”, de care e legat acest contract, este echivalent cu altul, considerând circumstanțele. Apollonia nu are cum să filtreze candidații ”care au picat bacul din greșeală, dar peste un an, doi o să-l poată lua sigur”. Nu are vreun mijloc să țină departe candidații care nu au luat bacalaureatul pentru că nu sunt în stare să-l ia, în mod cinstit, considerând nivelul de dificultate al examenului și pe cel de pregătire al lor. De asemenea, mă îndoiesc că universitatea ieșeană își propune să instruiască studenții ea însăși, să alterneze cursurile de medicină dentară cu cele de analiză matematică. Și atunci, ce alte variabile mai rămân? Trebuie doar să ne reamintim sursa dificultăților de anul acesta și faptul că, cu doar doi ani în urmă, bacalaureatul era aproape o formalitate. Indicatorul este, de fapt, ”scăderea stricteții examenului”. Mai departe, ținând cont de faptul că această strictețe a fost impusă de la vârf, și că dl Funeriu nu are motive și nu arată vreo intenție de-a renunța la ea, indicatorul devine ”înlăturarea ministrului Educației”. Universitatea Apollonia invită picații de la bacalaureatul de anul acesta să parieze 600-1200 de euro/an pe faptul că dl Funeriu își va pierde postul ministerial în următorii doi ani.

Bun, citesc azi că Universitatea Apollonia și-a retras oferta, spunând că au fost atacați din toate părțile și că a fost doar o propunere și au sperat doar să genereze o dezbatere serioasă despre această ”generație necăjită”. N-au precizat dacă se referă la elevi sau la profesorii fabricilor de diplome, am o bănuială că necazul acestora din urmă e mult mai mare. Oricum, cred că vorbim doar de un eșec de etapă. Războiul fabricilor de diplome cu ministrul Funeriu o să continue, și mai încrâncenat.

Cu bacul încotro?

Să stabilim de la bun început ce subiect are articolul: care e problema legată de bacalaureatul din acest an și ce fel de soluții căutăm.

Apropo de prima chestiune, ziarele titrează: ”Dezastru la bac”, referindu-se la recordul de elevi respinși. Dar asta e ca și cum ai spune că simptomele sunt o problemă, nu boala. Bac-ul de anul acesta n-a făcut decât să arate degradarea nivelului de pregătire (și) al elevilor de liceu, fenomen care se petrece de ani buni de zile. Asta e problema. La a doua chestiune, cred că ar fi mai bine să spun ce NU reprezintă o soluție. Din câte văd, mulți comentatori consideră că explicația și soluția problemei sunt cât se poate de simple și imediate, o înșiruire de ”ar fi trebuit/ar trebui”: elevii ar fi trebuit să învețe mai mult, profesorii ar trebui să predea mai bine șamd. Or, soluțiile astea nu sunt departe de superficialitatea pe care o acuză. E ca și cum, dacă ar exista o problemă cu furturile, soluția ar fi să afirmi, repetat și foarte apăsat, că oamenii ar trebui să fie cinstiți. Cu siguranță că asta nu e un lucru rău, și ar putea chiar să aibă un efect. Dar o soluție nu are cum să fie. Pentru asta trebuie să mergi mai departe și să afli de ce nu-s cinstiți cei care ar trebui să fie, și cum pot fi făcuți astfel. Dacă elevii nu învață sau părinții nu se implică, nu este îndeajuns să spui că asta ar trebui să facă, în principiu. Soluția cere să afli și de ce nu se întâmplă asta, în practică, și cum ar putea fi făcută să se întâmple.

Acestea fiind spuse, haide să căutăm responsabilii pentru situația asta problematică, sursa problemelor și soluțiile ei.

1. Elevii

Sunt uluit de potopul de invective care se revarsă acum în capul elevilor: sunt retardați, proști, leneși, stau prin baruri, la calculator etc. Și, desigur, ei sunt principalii vinovați. Ei ar fi trebuit să învețe, ar fi trebuit să fie responsabili, să nu se distreze, să muncească… etc.

Dacă s-ar opri puțin din șirul de injurii și indicații, cei care le aruncă ar putea să realizeze că peste 44% dintre elevi au trecut totuși bacalaureatul. Ar putea, de asemenea, să îi asculte și pe cei care nu l-au luat: dau vina pe faptul că anul acesta n-au mai putut copia și se plâng că sunt discriminați. Reflexul superficial e să fie taxată asta ca o nouă dovadă de lene, tupeu, prostie etc. Or, … elevii au dreptate. Sigur că în principiu nu e corect să se copieze – obrăznicăturile mici ar trebui să știe, nu? Păi, poate că știu asta bine, dar știu la fel de bine că anii trecuți incorectitudinea asta se întâmpla pe scară largă, cu concursul tuturor actorilor din sistem! Li se predică acum onestitatea după ce ani de zile în fața (colegilor) lor s-a exersat opusul ei. Pe bună dreptate se simt înșelați și discriminați! La fel de natural este și faptul că elevii nu și-au bătut capul cu un examen care, pe cât se puteau aștepta, putea fi trecut cu ceva mai mult decât un act de prezență. Înainte să reîncepem șirul de ”ar trebui…”, câți dintre noi ar proceda altfel? Câți dintre noi ar alege să muncească, în loc să se distreze, dacă ambele variante ar avea aceeași finalitate? Poate că distracția noastră nu mai e aceeași ca la 18 ani, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. În fine, aici mi s-ar putea reproșa că nu folosesc o comparație corectă. Elevii trebuie oricum să învețe, nu ca să ia bac-ul, ci pentru viitorul lor. Așa este, dar valoarea de argument a afirmației e aproape nulă. Am văzut o mulțime de adulți – nu, de specialiști, chiar – indiferenți sau incapabili să înțeleagă ce merge rău în sistemul de educație și ce se va alege de el, și atunci, cât de rezonabil e să ceri unui adolescent  obișnuit să prevadă foarte analitic consecințele tratării superficiale a examenului de bacalaureat și să reacționeze foarte matur la analiza respectivă?

Nu, elevii nu sunt principalii responsabili de actuala stare de fapt. De fapt, nu le găsesc nicio responsabilitate rezonabilă pentru ea, din contră. Elevii sunt victimele acestei situații, nu artizanii ei. Merită scuze, nu înjurături.

2. Părinții

Ei ar fi trebuit să se ocupe mai mult de educația copiilor lor. Reproșul acesta este unul întemeiat, dar prea puțini cercetează acest temei. Bun, părinții ar fi trebuit să se ocupe mai mult de educația copiilor lor. Cum anume? Sau, mai precis, ce pot face părinții în raport cu sistemul public de învățământ? Ce opțiuni efective(nb!) au privind educația copiilor lor? Pot schimba ce anume li se predă, cum și de către cine? Da, sigur că pot!… dacă vor și își pot permite să plătească meditatori. Acolo și doar acolo au toată libertatea de a alege. Sistemul public îi exclude practic de la majoritatea deciziilor.

Dar asta, pe cât pot spune, nu e o tendință a ultimilor ani, poate chiar contrariul e într-o măsură adevărat. Alta e problema care a apărut în ultimii ani. La un moment dat, oameni din sistem, adepți ai reformei de dragul reformei, au remarcat că examenele stresează copiii, și s-au gândit că se poate obține (orice fel de) performanță și fără stres. Au decis, prin urmare, ca examenele să fie înlocuite, în totalitate sau parțial, cu diverse medii obținute în anii de studiu. Sunt multe de spus despre schimbarea asta, majoritatea împotriva ei, dar pentru discuția noastră contează doar un lucru, unul din efectele ei perverse: a sabotat mijlocul principal de comunicare între profesor și părinte. În mod natural, părinții au început să-și dorească note cât mai mari pentru copiii lor, indiferent dacă acestea aratau sau nu nivelul de pregătire. Profesorii au urmat, la fel de natural, tendința: note cât mai bune, nu cât mai corecte. Dacă și cât timp și examenele – cele care au mai rămas – au fost falsificate în același mod, iluzia a funcționat și toată lumea a fost mulțumită. Zilele trecute iluzia s-a făcut brusc bucăți. Câți dintre elevii picați la bac aveau note care să indice clar că ar putea avea o problemă cu examenul? Și atunci cum să ceri părinților să fie mai responsabili de rezultatele copiilor, cât timp părinții îi dau în grija unui sistem, care le e în bună măsură închis, și care în ultima vreme a devenit și opac?

Am să fac aici o paranteză, înainte de a trece la profesori. Am văzut criticată decizia de a ”îndrepta” bacalaureatul, cu un argument de genul ”nu cu asta trebuia început” și ”nu se face reformă cu pază și protecție.” E un non-sens. I-aș demonta ușor argumentele, dacă autorii ar aduce vreunul. În loc de asta, am văzut dat un exemplu de lucru care ar fi trebuit făcut înainte, ceva legat de subiectul la limba română care ar fi fost formulat astfel încât să inducă în eroare elevii. Or, exemplul respectiv e de fapt un contra-exemplu. Demonstrația e simplă: e prima oară când se dau astfel de subiecte, rău sau rău-voitor formulate? Hm? Vă amintiți o critică similară adusă subiectelor din anii trecuți? Vă amintiți, de fapt, orice fel de analiză critică asupra subiectelor la bacalaureat din anii trecuți? Nu. Din același motiv pentru care nu ar fi existat nici anul acesta dacă procentul celor promovați ar fi sărit de 80%. Cât de ridicol ar fi să spui, sau să pretinzi, că ar fi putut avea loc o dezbatere pornind de la următoarea observație: ”A fost o problemă cu formularea sau dificultatea subiectelor la bac… chit că l-au luat peste 80%. O mulțime de elevi ar fi picat nemeritat din cauza asta, presupunând că n-ar fi putut să copieze”. Chiar exemplul dat arată clar că lucrurile stau exact invers: ”paza și protecția”, cu alte cuvinte, asigurarea corectitudinii examenului, sunt singurul mod în care se poate începe efectiv reforma. Pentru că fără așa ceva nu există niciun argument vizibil pentru ea, niciun motiv să se dezbată ce ar trebui reformat și cum, niciun motiv să se ceară și să se facă vreo reformă.

3. Profesorii

Ei ar fi trebuit să-și dea mai mult silința la clasă. Da, la fel ca în cazul părinților, reproșul e întemeiat. Problema profesorilor nu este însă cum anume, ci de ce să facă acest lucru. Împreună cu elevii și părinții, și ei au fost prinși în cercul vicios al degradării nivelului de pregătire compensat cu creșterea nivelului de falsificare al bacalaureatului. Mai multă silință la clasă pentru un profesor înseamnă mai multă muncă și mai mult stres pentru el, mai multă muncă și stres și pentru elevi. Nu-s lucruri pe care să și le dorească cineva, cel puțin nu în sine; sunt acceptate doar pentru rezultatele pe care altfel nu le-am putea obține. Or, în cazul bacalaureatului, în ultima vreme nu mai exista vreo astfel de compensație. Elevii profesorilor sârguincioși luau bacul… la fel ca majoritatea celorlalți. E o demonstrație suplimentară a afirmației anterioare: corectarea examenului de bacalaureat e o condiție absolut necesară reformării sistemului.

Nu cred că e suficientă, însă. Există un alt cerc vicios, în care sunt prinși alături de părinți, și care le reduce motivația de a-și da silința la clasă. O bună parte dintre profesori își întregește venitul prin meditații. Acolo au toate motivele să muncească și să se streseze: recompensa succesului e cât se poate de palpabilă și imediată, la fel este și pedeapsa pentru un eșec. E o diferență majoră față de situația de la clasă. Chiar și cu bacalaureatul dat în mod corect: care sunt recompensele pentru un profesor care și-a făcut foarte corect meseria în clasă? Și care sunt riscurile pentru unul delăsător?

4. Administrația

Cu alte cuvinte, ministerul Educației și inspectoratele școlare. Ei ar fi trebuit să…? Hmm … bună întrebare! Simplul fapt că nu e limpede ce ar fi trebuit să facă cei de la conducerea domeniului arată limpede care e problema în ce îi privește. Nu e singurul lucru care o pune în evidență. Nu știu dacă ați remarcat situația stranie în care se află conducerea ministerului, mai exact dl Funeriu. Pe scurt, dl ministru a făcut un lucru absolut necesar, care a enervat pe (aproape) toată lumea. Chiar dacă nu toți își exprimă aprecierea, măcar nimeni nu contestă categoric modul în care s-a organizat examenul de bacalaureat de anul acesta. Însă ministrul este criticat și i se cere demisia. Nici măcar colegii de guvern și de partid nu se înghesuie să-i ia apărarea. Toată lumea e de acord că ceva trebuia făcut, deci, implicit, că predecesorii dlui Funeriu nu și-au făcut datoria. Dar câți comentatori, sau câți politicieni, chiar, le-au cerut demisia foștilor miniștri dupa examene de bacalaureat luate cu procente neverosimile, în condițiile în care fraudarea ajunsese un fel de secret al lui Polichinelle? De ce a fost nevoie de voința unui anumit ministru pentru a se corecta desfășurarea examenului de bacalaureat? De ce a fost nevoie de o decizie venită de sus în jos? De ce ceea ce ar trebui să fie o reușită este tratată ca un eșec?

Problema conducerii Educației este că, așa cum e organizat domeniul acum, se află inevitabil într-un conflict de interese. Pe de-o parte, ei sunt cei care conduc sistemul, sunt implicați în funcționarea lui la toate nivelurile, chiar dacă împart sarcina asta cu autoritățile locale sau cu conducerea unităților de învățământ. Pe de altă parte, tot ei sunt cei care au rolul de-a organiza examene care să evalueze nivelul de pregătire al elevilor. Implicit, evaluează astfel și propria lor performanță, în celălalt rol. Interesul de a organiza examenele cât mai corect și mai strict e în conflict cu interesul de a apărea că au condus Educația în mod competent. Explicația devine completă cu o observație suplimentară: e mult mai ușor pentru demnitarii și funcționarii de care vorbim aici să sacrifice primul interes. Situația dlui Funeriu e tot atât de stranie, pe cât de excepțională a fost decizia de a urmări strict primul interes, cu riscul de a nemulțumi pe toată lumea și a fi acuzat de incompetență.

5. În concluzie

Repet, articolul nu și-a propus să ofere ”soluția”, ci să expună ceva mai în detaliu problemele și să indice, în acest fel, direcția în care s-ar putea găsi rezolvări. Ar trebui, de asemenea, să fie îndeajuns de clar că nu generalizez, pentru că n-ar fi corect dar și pentru că n-am nevoie s-o fac. Vorbesc de elevi, părinți sau profesori, nu de toți elevii, toți părinții și toți profesorii. Sunt convins că există destui elevi conștiincioși, părinți implicați sau profesori competenți și motivați la ore, însă ei sunt excepțiile.

Rezumând, nu are sens să blamăm elevii. E un non-sens să li se ceară lor să asigure corectitudinea unui examen atunci când conducerea Educației nu ține la asta; e un non-sens să li se ceară să fie responsabili atunci când părinții lor nu reușesc; e un non-sens să li se ceară să-și ridice nivelul de pregătire atunci când profesorii lor nu sunt dornici s-o facă. Nu elevii sunt cei care trebuie să îndrepte sistemul; în schimb n-am niciun fel de dubiu că vor răspunde la orice fel de îndreptare (cum e, de exemplu, cazul bacalaureatului din acest an) cu rezultate mai bune. Problema părinților este că nu se implică îndeajuns în educația copiilor lor; dar dacă vrem s-o rezolvăm, ei trebuie să aibă și putere de decizie efectivă și informații mai bune din sistem. Problema profesorilor este că nu sunt destul de motivați ca să pregătească bine elevii; dacă vrem s-o rezolvăm trebuie să avem un mecanism mai bun de recompensare a celor care fac performanță și de sancționare a celor care fac contra-performanță. În fine, problema conducerii domeniului educației este că se pot pomeni cu sancțiune politică dacă își fac datoria profesională de a evalua onest elevii sau, invers, pot foarte ușor să primească o recompensă dacă nu-și fac datoria și permit sau încurajează evaluări falsificate. Rezolvarea este să fie cumva scoși din acest conflict de interese.

O predicție pentru examenul de bacalaureat din 2012

Promovabilitatea la BAC a fost anul acesta de 44,47%, la nivel național. E un record negativ; mai mult, nu doar că valoarea a ajuns la minimul ultimilor 20 de ani, dar e al doilea an consecutiv în care scade și anul acesta scăderea s-a accentuat. Anul trecut promovabilitatea era de 69,30%, în 2009 fusese 81,47%! Cu toate astea, predicția pe care o fac pentru anul viitor, presupunând că nu vor interveni schimbări radicale în ce privește acest domeniu, este că promovabilitatea națională va crește.