Caracterul istoric al discursului regelui Mihai în parlament

Știu că titlul riscă să sune a clișeu, dar n-aș vrea să vă păcălească. Discursul regelui Mihai în fața parlamentului reprezintă într-adevăr un moment istoric, dar, după părerea mea, nu pe motivele pe care le văd enumerate prin alte articole. Nu e un moment istoric pentru eveniment în sine. Nu este, nu ar trebui să fie un eveniment excepțional: faptul că România este acum o republică nu înseamnă că prezența fostului suveran este în vreun fel nepotrivită. Dincolo de sistemul de guvernământ, Mihai I a fost la un moment dat în fruntea statului român, și l-a condus; aceasta e calitatea în virtutea căreia, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani (mulți înainte!), a fost invitat să vorbească în fața reprezentanților. Mă aștept ca, odată ce vor fi ajunși la vârste la fel de înaintate, și alți șefi de stat să fie invitați de parlament să țină un astfel de discurs. Nu ar fi nimic istoric sau excepțional aici, e doar ceva normal.

Mi se pare superficială și ”istoricitatea” explicată prin fraze de genul ”pentru prima oară după 64 ani, regele Mihai…”; deși afirmația se apropie mult, fără să știe, de motivul pentru care evenimentul de azi are într-adevăr o valoare istorică. Sigur, unii ar putea considera foarte bine că intervalul foarte mare de timp trecut de la ultima apariție a unui eveniment poate da caracter ”istoric” repetării lui. Dar, în cazul țării noastre, asta nu face decât să reamintească faptul că am trecut vreme de 50 de ani printr-o dictatură atroce și paranoidă. Din pricina acesteia există un număr enorm de evenimente ”istorice” petrecute în ultimele două decenii, după înlăturarea ei. Poate și astăzi, înafară de discursul regal din parlament, se întâmplă o sumă de alte evenimente istorice de care nu avem habar.

Pentru a înțelege de ce e un moment istoric trebuie să ne întoarcem, nu cu 64, ci cu 21 de ani înapoi, la un episod la care principal protagonist a fost tot fostul suveran. În 1990, de Crăciun, familia regală revine în România pentru o vizită privată la Curtea de Argeș. Autoritățile statului opresc mașina înainte să ajungă în Pitești și îi forțează să revină în București, de unde sunt practic expulzați. În 1992 vor încuviința o vizită, dar, probabil din pricina manifestărilor extraordinare de simpatie populară cu care e primit Mihai în București, ostilitatea față de acesta revine și regele va fi împiedicat vreme de cinci ani să revină, până la schimbarea puterii politice. În toate aceste cazuri, în special în episodul din 1990, autoritățile statului român au acționat urmărind voința persoanei (persoanelor) aflate la conducerea statului, fără niciun fel de altă justiticare și complet arbitrar și abuziv din perspectivă legală. Or, la fel ca în urmă cu 21 de ani, șeful actual al statului român are o relație foarte ostilă cu Mihai și cu alți reprezentanți ai familiei regale, în schimb statul român funcționează fundamental diferit. Traian Băsescu are o părere foarte proastă despre fostul suveran, pe care și-o exprimă public, la fel cum are dreptul oricare alt cetățean român (inclusiv la adresa lui Traian Băsescu). Dar părerea foarte proastă pe care o are conducerea statului față de o persoană nu mai pune în niciun fel în mișcare mașinăria autorității publice împotriva acesteia. Iar exemplul dat de fostul suveran, deși poate nu cel mai reprezentativ, este cu siguranță cel mai clar. Azi, cu toată ostilitatea prezidențială, Mihai I are posibilitatea să țină dineuri publice și discursuri aniversare. În urmă cu 21 de ani ostilitatea prezidențială îl expulza din țară, ca pe un infractor.

Aici e caracterul istoric al discursului regal din parlament, de azi. Nu evenimentul în sine, ci faptul că pune în evidență un progres categoric, fundamental al statului nostru, însă unul făcut lent și pas cu pas. Se vorbește și se scrie mult despre democrație și stat de drept, oamenii politici și publiciștii iubesc cuvintele mari și le folosesc adesea fără noimă. Însă chiar asta înseamnă un stat de drept: unul în care exercitarea puterii se face mereu sub constrângerea legii. (Și) chiar asta înseamnă democrație: faptul că drepturile și libertățile sunt respectate, indiferent de persoana, de circumstanțe sau de partidul de la conducere. E un progres atât de lent încât poate mulți dintre noi nu-l realizează, la fel cum oamenii nu realizează cât de importante sunt multe lucruri, decât în clipa în care nu le mai au. E un progres departe de a se fi încheiat, și care cu siguranță nu e ireversibil. Și cu atât mai mult riscă să fie reversibil, cu cât nu îl înregistrăm ca atare.

Realitatea Elan v. Realitatea Ghiță

Televiziunea lui Sorin Elano Ghiță a descoperit un nou mod de a face audiență. Asistăm la o genială reinvenție a conceptului de ”Reality Show”, un caz în care șoul e asigurat de televiziunea însăși, prin angajații și conducerea ei. Ideea e să fie împărțită redacția în două echipe rivale, puse apoi să treacă diverse probe: menținut site web, menținut emisie… Dna Dragotescu povestește – neavând la momentul respectiv cu ce și cu cine să filmeze – cum a trebuit să se machieze singură, plus pe dl Striblea. O să avem o emisiune despre emisiunea respectivă, cu actori puși să interpreteze dramaticul moment. Citesc că dl Schwarzenberg va susține o conferință la 13, aștept cu sufletul la gură să vină dl Ghiță să-i fure microfonul din goana mașinii. Sau poate emisia, căci așa se poartă acum…

COMPLETARE: Elan Schwarzenberg despre Sebastian Ghiță, ”prizonierii nu se împușcă în cap”. Ah, dar pot fi amenințați că vor fi îngropați de vii prin dealurile Moldovei? Întreb și eu…

Trei observații despre desfășurarea cazului Bârsan

1. Despre mărturisirea dnei Bârsan

E deja obișnuit ca acuzații din dosare de profil înalt, și în consecință foarte mediatizate, să se plângă de acest lucru. Să critice ”justiția televizată”, ”judecata în piața publică”. În realitate, însă, protagoniștii acestor dosare nu sunt deranjați de situația asta în sine. Problema lor nu este că există în spațiul public o justiție informală, ci că în felul ei aceasta se dovedește cu mult mai redutabilă decât cea din instanțe. Publicul nu poate să dea sentințe penale, desigur, dar e perfect dornic și capabil să dea prompt un verdict. În schimb, deși are puterea – și datoria(!) – să dea inclusiv sentințe, sistemul instituțional de justiție penală amână deciziile finale cu anii, adesea până la prescripție. Iar dacă judecata în piața publică poate foarte adesea să greșească, măcar o face din neștiință de fapte sau de legi. În schimb, chiar dacă sistemul face mai puține greșeli, ceea ce e discutabil, cu siguranță că nu le face din neștiință, ci din rea-credință (luați ca exemplu cazurile Romsilva sau Brădișteanu). De aici aversiunea inculpaților față de ”circul mediatic” : tocmai pentru că nu e circ – în sensul peiorativ al termenului – ci, din contră, pentru ei chiar justiția penală e adesea o glumă inofensivă și ridicolă prin comparație cu cea din spațiul public.

Ultimul exemplu vine în cazul Bârsan. Și dna judecător a acuzat mediatizarea cazului, mediatizare la care a luat apoi parte. Ar fi putut alege o cale privată sau instituțională pentru a protesta față de decizia CSM; ce alt motiv decât mediatizarea a avut trimiterea unei scrisori deschise? Dna Bârsan a încercat să aducă un argument în favoarea ei, în procesul mediatic. Însă dna judecător a judecat greșit, scrisoarea nu aduce niciun argument în plus, ci doar îi dărâmă unul dintre cele mai puternice pe care le avea. Face asta atât de categoric încât are aproape valoarea unei mărturisiri. Dna Bârsan avea de partea ei neîncrederea pe care cineva ar putea-o avea față de scenariul procurorilor : cum ar putea o persoana cu statutul și venitul ei să facă ceva compromițător din punct de vedere etic și penal, doar pentru niște favoruri relativ neglijabile? Pare, în mod natural, de necrezut. Or, scrisoarea deschisă tocmai a arătat, clar și fără echivoc, cum anume : dna Bârsan nu vede nimic compromițător în faptele ei, nici măcar la nivel etic, de vreme ce le reproșează public unor membri CSM că nu au făcut un lucru absolut identic! Nu există niciun argument legal, de fapt nicio referire la lege în scrisoarea respectivă. În schimb, dna Bârsan reproșează apăsat și public(!) unor magistrați din CSM că au decis împotriva ei deși se bucuraseră de atenția familiei sale. Mai e atât de greu de crezut că a dat decizii în favoarea clienților avocatei Silinescu în funcție nu de lege ci de atenția (și atențiile) de care s-a bucurat din partea acesteia? Din contră, devine chiar plauzibil.

2. Despre imunitatea formală și lipsa imunității mediatice a dlui Bârsan

Scriam două lucruri în articolul trecut, mă bucur să văd că se confirmă. Prima afirmație e că nimeni nu poate să spună categoric dacă percheziția dnei Bârsan era interzisă sau nu de imunitatea extinsă a soțului, oferită de statutul de judecător CEDO. Constat acum o nesiguranță din partea celei mai avizate persoane să se pronunțe: președintele CEDO, dl Costa. Nu e doar faptul că, în comunicatul său, dl Costa spune :”Curtea este ingrijorata ca, prin perchezitionarea domiciliului judecatorului roman, ca parte a unei investigatii ce vizeaza suspiciuni referitoare la sotia sa, reglementarile privind imunitatea s-ar putea sa nu fi fost respectate” (sublinierea îmi aparține) Ce e și mai interesant din acest punct de vedere e ce urmează. Dacă într-adevăr reglementările au fost încălcate, Curtea ar trebui să ceară statului nostru repararea încălcării și respectarea pe viitor a imunității extinse a dlui Bârsan. În loc de asta, Curtea solicită guvernului nostru să arate dacă are temeiuri pentru ridicarea imunității! Aș face aici câteva observații, cu statut de pură speculație: episodul e foarte spinos și neplăcut pentru judecătorii CEDO (ca paranteză, acest comunicat al dlui Costa a fost forțat de reacția DNA, inițial președintele Curții a încercat să comunice poziția sa pe canale diplomatice și nepublice), și îl preferă rezolvat în următorul fel: statul român prezintă dovezi că imunitatea dlui Bârsan stă în calea unei anchete penale, după care imunitatea e ridicată. Curtea va lăsa în sarcina instanțelor naționale să decidă dacă percheziția a fost sau nu legală. Și cu asta problema lor e rezolvată. Rezolvarea asta nu e foarte agreeată de DNA, pentru că riscă să le slăbească poziția conform căreia percheziția nu era în niciun fel împiedicată de imunitate, deci ridicarea ei, la acest moment, ar fi inutilă. Astea sunt speculațiile mele. Ceea ce pot spune cu mult mai multă siguranță este că, altfel decât în cazul foarte puțin plauzibil în care CEDO va decide că ancheta și procesul penal al dnei Bârsan nu are cum să se împiedice de imunitatea colegului lor, aceasta va fi ridicată.

Oricum, dl Bârsan nu are niciun fel de imunitate față de articolele din presa europeană. Scriam în articolul trecut că episodul va provoca articole în care judecătorul român va fi arătat cu degetul pentru că se folosește de poziția sa pentru a bloca o anchetă de corupție. Deja un articol a apărut, în Daily Mail, exact pe aceste coordonate. Sigur, apariția singulară a acestui articol e probabil justificată de orientarea anti-europeană a ziarului britanic, până una alta lucrurile sunt în stadiu incipient. În clipa în care se va trece de comunicate furișate prin grefa CEDO și plenul Curții va fi chemat să se pronunțe, astfel de articole vor apărea și în restul ziarelor europene. Și, dincolo de ton și formă, nu văd cum ar putea arăta altfel pe fond: judecător român la o Curte Europeană își folosește statutul ca să își protejeze soția de o anchetă penală.

3. Despre avizul CSM

Haide să presupunem că speculația mea e greșită și că CEDO va decide explicit că imunitatea dlui Bârsan a fost încălcată de percheziția respectivă. Cum ar trebui să procedeze actorii instituționali din România în cazul, foarte nefericit, în care vor fi confruntați cu o problemă identică? E limpede că judecătorul care a aprobat percheziția va trebui să o interzică până când CEDO se pronunță asupra imunității. Teoretic nu e obligat să facă asta, dar tratatele internaționale ratificate sunt parte a dreptului intern, și ar trebui să aibă argumente foarte solide cu care să contrazică interpretarea judecătorilor europeni. În ce privește procurorul, în măsura în care ar fi evident că ancheta se lovește de imunitate ar trebui să solicite, prin Ministerul de Justiție, ridicarea acesteia înainte de orice. Până aici lucrurile par destul de naturale, e clar că situația e schimbată…

…Nu însă în ce privește CSM. Consiliul ar fi obligat să dea aviz de percheziție și în acest scenariu. Poate că răspunsul acesta nu e evident pentru publicul obișnuit, de bună credință și de puțină știință. Însă mă mir să văd că sunt magistrați care nu înțeleg asta, și critică CSM pentru avizul dat. Nu-l includ aici pe dl Bârsan, care a dat CSM în judecată : odată ce a promovat scandalul la nivel european, nu mă mai mir de nimic. Ca să fac lucrurile mai de înțeles pentru oamenii simpli: mutatis-mutandis, CSM are în această privință referitor la magistrați exact același rol pe care îl are parlamentul când vine vorba de imunitatea demnitarilor politici. Are o putere extraordinară de a bloca o anchetă, dar aceasta le e oferită cu un temei, nu doar foarte important, ci și foarte specific, foarte îngust: cel de protecție al mandatelor și/sau independenței lor. Atât și nimic mai mult. Ceva mai specific, CSM sau camerele parlamentului trebuie să verifice în astfel de cazuri exclusiv două lucruri simple : dacă acțiunea împotriva unuia dintre membrii săi are un caracter frivol (nu există niciun fel de temeiuri pentru acuzații, acestea sunt absurde etc.), sau dacă acțiunea vizează exact execitarea în sine(!) a atribuțiilor demnitarului. Sunt două întrebări simple la care se poate răspunde imediat – inclusiv în cazul Bârsan, unde răspunsul e negativ. Nici CSM și nici Parlamentul nu au voie să extindă temeiurile pe care pot bloca acțiunea penală pentru că atunci s-ar substitui puterii judecătorești. În acest caz, dacă ar lua în calcul legalitatea percheziției, CSM ar anula în efect decizia judecătorului care a aprobat-o și s-ar substitui instanțelor care urmează, eventual, să-i stabilească legalitatea, inclusiv prin prisma imunității. Or CSM, deși e compusă din magistrați, nu e instanță de judecată și nu are dreptul să decida în legătură cu legalitatea percheziției, indiferent de situație și de decizia pe care ar lua-o.

Problema de la Înalta Curte

Continuă, aprinsă, dezbaterea despre numirea judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție. Ce ar trebui să fie verificat? Cum anume? Iată propunerea mea: fiecare candidat ar trebui invitat să se întindă pe burtă, apoi comisia de examinare îl va verifica, de la baza capului și până la noada fundului, extrem de atent și de minuțios, centimetru cu centrimetru și vertebră cu vertebră. Vor fi admiși candidații exclusiv în funcție de cât de solid și de încredere se vor prezenta la această examinare. De ce? Păi pentru că, în mod evident, o problemă… nu, de fapt, problema fundamentală a Înaltei Curți de Casație și Justiție este o acută slăbiciune, dacă nu chiar lipsă totală a șirei spinării în rândul membrilor ei.

E un fapt oarecum ascuns de valul de acuzații penale aduse unui număr însemnat de înalți judecători. Cu siguranță că și asta este o problemă, și încă una foarte gravă. Dar nu e problema fundamentală, ci unul din efectele ei. Am să demonstrez asta dând patru exemple.

Primul se referă la dl Costiniu, și la dialogurile sale cu dnii Voicu și Cășuneanu. Lăsați la o parte faptul ca e parte dintr-un dosar de corupție; să presupunem că nu ar exista absolut niciun element penal în convorbire. Ce ar rămâne, în schimb, ar fi o rușinoasă dovadă de servilism. Dl Costiniu s-a plâns că a fost umilit de cătușele puse la arestare, dar umilința supremă e exact în convorbirile astea, în atitundea de slugă supusă pe care el însuși o afișează. Pe lângă dl judecător, Ghiță Pristanda ar fi un monument de demnitate. Mai mult, personajul lui Caragiale avea o scuză, se ploconea în fața omului care îi putea amenința slujba și de dragul păstrării salariului. Or, dl Costiniu avea unul din cele mai prestigioase și mai sigure posturi din țara asta, și o ”renumerație” deloc mică, indiferent de buget: peste 215.000 RON pe an (peste 2 miliarde lei vechi).

La fel se pune problema și în ultimul caz care a zguduit ÎCCJ; haide să presupunem că nu e vorba de niciun fel de trafic de influență în cazul judecătoarelor Pușoiu și Bârsan, nicio infracțiune, doar faptele prezentate în presă. Or, și aici ar rămâne faptul că au acceptat cadouri de la avocați; și e imposibil de crezut că au considerat, cu perfectă bună-credință, că așa ceva e acceptabil. Întrebarea retorică, în ambele cazuri, e cum pot niște oameni care sunt atât de lipsiți de simț moral, de verticalitate, de coloană vertebrală în ce privește conduita proprie, să devină corecți și verticali în clipa în care îmbracă roba de judecător? Ce șansă are dreptatea în Curțile conduse de ei sau de alții asemenea lor?

Bun, aici se poate spune că 2 cazuri și 11 judecători anchetați nu înseamnă întreaga instituție. E adevărat, însă, repet, corupția e un efect, nu o cauză. Dacă tot suntem la cazul Voicu și la judecătorii de la Înalta Curte, iată al treilea exemplu, unul despre care am scris zilele trecute : faptul că judecătorii de acolo continuă s-o citeze pe martora Bărbulescu Lidia, deși aceasta refuză de șase luni să se prezinte, iar la ultimul termen a trimis un sec și jignitor ”nu vreau” pe post de explicație. Are ceva în comun cu exemplele anterioare? Păi cu siguranță că judecătorii cazului nu pot fi acuzați de vreo infracțiune, din acest punct de vedere cazurile sunt foarte diferite. Pe de altă parte, care poate fi explicația pentru conduita judecătorilor? Au uitat legea, sau li se pare oare că nu se aplică? Nu. Explicația plauzibilă e că martorul Bărbulescu Lidia e aceeași persoană cu judecătoarea Lidia Bărbulescu, aflată la conducerea Înaltei Curți, iar colegilor săi le e pur și simplu teamă să-i aplice legea. Iar aici cazul devine identic cu cel de mai sus, doar că e vorba de o temere acolo unde mai sus era tentație. Temerea/tentația nu trebuie să fie măcar foarte mare, căci coloanele vertebrale judecătorești se dovedesc foarte slabe, și cedează imediat. Iar de suferit, suferă justiția.

La fel stau lucrurile în ultimul exemplu. În urmă cu trei săptămâni, s-a judecat un nou termen în dosarul ”Mătușa Tamara”, în care e acuzat fostul premier Năstase. La final, președinta completului de judecată a anunțat că vor începe să fixeze mai rapid termenele, în funcție de disponibilitatea avocaților. Replica unuia dintre apărătorii dlui Năstase a fost, citez: ”Înțelegem că este un ordin și că ordinului i se supun și judecătorii” (!) Nu am spațiu aici să explic de ce reproșul în sine apropo de scurtarea termenelor e complet neavenit, nici nu contează așa mult. Ce contează aici este modul în care dl avocat l-a formulat. A spune că ia decizii la ordin e una dintre cele mai grave acuzații care i se pot aduce unui judecător. Prin alte părți, în secunda următoare autorul ar fi fost escortat către închisoare, unde să se răcorească și să-și pregătească scuzele. Chiar și la noi există amenda judiciară, e simbolică probabil în raport cu onorariile dlor avocați, dar chiar și simbolul ar fi contat. Însă dna judecător n-a crezut de cuviință să răspundă astfel. De fapt, nici măcar o admonestare nu i-a fost administrată avocatului; în loc de asta, președinta completului de judecată i-a reamintit că au mai vorbit despre asta(?). Să nu fi detectat dna judecător acuzația gravă care i-a fost aruncată în față? Greu de crezut! Iar dacă a detectat-o, rămâne să mă întreb de ce n-a avut o reacție…

Independența, integritatea, ”șira spinării” unui judecător este condiția primară, condiția sine qua non pentru meseria sa. Sunt absolut convins că judecătorii în cazul Voicu cunosc ce spune legea în ce privește martorii care refuză să apară în instanță. Iar dacă n-ar cunoaște-o, oricât de rușinos ar fi, am putea să le-o reamintim. În schimb, ce putem face dacă nu vor s-o aplice? E posibil ca în chestiuni legale dl Costiniu să fie tobă de carte; la ce bun asta dacă nu-și scotea nasul de-acolo decât ca să dea cu el de pământ în fața lui alde Voicu și Cășuneanu? N-am absolut niciun motiv să cred că judecătorii dosarului ”Mătușa Tamara” ar fi câtuși de puțin corupți sau incompetenți. Dar dacă trec cu vederea o jignire uluitoare adusă de avocatul apărării, dacă par să caute aprobarea avocaților pentru decizii, atunci ce șansă mai are echitatea în curtea lor de judecată? Dna Bârsan și Pușoiu ar putea fi capabile de raționamente juridice absolut strălucite; la ce bun dacă strălucirea unor bijuterii sau vacanțe la Paris li se pare mai importantă?

Desigur, ”șira spinării” e folosită în acest articol în sens figurat; ar fi atât de simplu dacă am putea rezolva problema Înaltei Curți cu un grup competent și onest de medici specialiști în afecțiuni ale coloanei vertebrale! Chiar și așa, trecând la sensul propriu al expresiei, dar continuând metafora medicală, e întotdeauna bine să aflăm natura bolii înainte să stabilim tratamentul.

Argumentele halucinogene ale Ecaterinei Andronescu

Acum mai bine de un an, intr-o zi obisnuita de iulie, in timp ce rasfoiam fara prea mare entuziasm  “Tribuna”, ziarul local din Sibiu,  mi-a atras atentia un articol. Se numea “Facultate  cu discount pentru soacre”. Tribuna Sibiului este un ziar serios, fondat de Ioan Slavici, in care titlurile articolelor au legatura cu continutul. In speta, era vorba de initiativa universitatii  particulare Alma Mater de-a oferi soacrelor o reducere de 50% din taxa de studiu. O idee exceptionala daca judecam dupa avantajele enumerate chiar de rectorul respectivei universitati, dr. Nicolaie Georgescu : “cresterea procentului de timp alocat preocuparilor intelectuale”, “invatarea pe tot parcursul vietii in deplin consens cu normele UE”, “reducerea somajului si cresterea bugetului de stat prin taxe si impozite”, dar mai ales “armonizarea relatiilor de familie” daca tinem seama de faptul ca “programul activităţilor universitare se desfăşoară între orele 16-21, când soacrele trebuie să vină la universitate”, ca urmare   ” absenţa acestora din familie poate contribui la creşterea confortului familial, prin reducerea dialogurilor şi conflictelor în comunicare dintre generaţii”. Ce-ar avea de castigat universitatea ? Pai in mod firesc “creşterea numărului studenţilor cu note mari, pentru că soacrele se pot dovedi a fi studente care fac faţă cu brio examenelor susţinute oral”, fapt confirmat de statistica : “Studiile întreprinse de specialişti arată că soacrele sunt mulţumite atunci când ele vorbesc în procent de peste 70 % din timpul total alocat unui dialog. În această situaţie, doamnele s-ar putea număra printre cei mai activi studenţi în dialogul cu profesorii şi printre cei mai buni studenţi, la examenele susţinute oral.”

Nu stiu cate soacre au profitat de  generoasa initiativa a dlui rector Georgescu, intru armonizarea durabila a relatiilor din familiile respective, pot doar sa spun ca ea ne-a inveselit foarte tare pe mine si pe cei carora le-am relatat-o. Cand insa o idee de acelasi tip vine din partea Ecaterinei Andronescu, fost ministru al invatamantului si rector al unei universitati prestigioase,  gluma devine  in mod proportional mai groasa. Vorbesc de  proiectul de lege depus de dna senator Andronescu care, daca va fi adoptat, va permite unei parti dintre elevii care nu au luat bacalaureatul sa se inscrie la facultate intr-un an zis “pregatitor”. Ideea dnei Andronescu nu e noua, ea apartine rectorului  universitatii iesene Apollonia si a aparut imediat dupa rezultatele catastrofale de la bacalaureatul din vara. Acesta a renuntat  in urma scandalului creat. Spre deosebire de el si de colegul de la Sibiu, initiativele dnei  rector Andronescu pot deveni legislative. Ceea ce nu le face automat  mai serioase,  fireste. Drept care,  dna senator consuma multa energie in ultima  vreme pentru a convinge   ca proiectul pleaca de la o  reala preocupare pentru soarta elevilor picati la bacalaureat si, nicidecum, pentru criza de materie prima din sistemul universitar. Ce-ar putea sa ne faca sa o credem pe cuvant ?

In niciun caz povestile despre elevii dezamagiti care, prada depresiei post-bacalaureat, ingroasa randurile consumatorilor de etnobotanice sau al raufacatorilor.  Nu ca problema consumului de etnobotanice sau cea a infractionalitatii  in randul tinerilor n-ar fi preocupante, dar a le rezolva prin inscrierea la facultate a respectivilor este o metoda la fel  de hilara precum cea propusa de rectorul universitatii Alma Mater, pentru armonizarea relatiilor familiale. Or, alte argumente  deocamdata dna Andronescu n-a adus. Ar fi fost de dorit sa ne spuna ceva despre continutul acestui an pregatitor si mai ales despre finalitatea sa. Inteleg ca el va putea fi echivalat cu o parte sau tot anul intai de facultate de cei care iau bacalaureatul in anul care vine, in functie de decizia senatului universitatii respective. Dar ce se va intampla cu ceilalti ? Ce vor face dupa un an in care au platit degeaba taxe universitare ? Cum vor putea suporta faptul ca au fost pacaliti, fara a recurge la droguri usoare ? In aceeasi ordine de idei, cum putem crede in mod serios ca, cei care nu au fost capabili sa ia bacalaureatul, pot  sa-l pregateasca pentru anul viitor si sa urmeze in acelasi timp cursuri de anul intai de facultate ?

Altminteri, sunt absolut de acord ca insertia pe piata muncii a numarului mare de elevi care au picat bacalaureatul este o problema serioasa. O gasim de altfel si in expunerea de motive a proiectului urmata de explicatia halucinanta pentru rezultatul de la bacalaureat : “lipsa pregatirii corespunzatoare a cadrului general al examinarii” . Daca dna Andronescu nu ne explica pana la vara cum se poate pregati corespunzator cadrul examinarii s-ar putea sa ne trezim cu alta suta de mii de potentiali raufacatori fara bacalaureat. Si cu licee cu promovabilitate vecina cu zero. Unul dintre instructorii de la un astfel de liceu cu profil tehnic punea intrebarea   cu cativa ani in urma :  “Ce ne facem cu elevii care nu fac fata la liceu ? Ii lasam sa ajunga golani pe strazi ?”  O preocupare similara cu cea a autorilor legii, nu-i asa ?   Doar ca omul protesta atunci impotriva desfiintarii scolilor profesionale decisa de hm… doamna ministru al invatamantului Andronescu. Ecaterina Andronescu! Aceeasi persoana cu cea care le ofera in legea cu pricina acestor elevi fara diploma si fara meserie o  finantare publica a studiilor (ucenicie sau sus-pomenitul an pregatitor)   la nivel superior ajutorului de somaj!

Ce concluzie am putea trage in final ? In ceea ce ma priveste, trag nadejde ca dl. rector Necolaie Georgescu de la Alma Mater sau dl Vasile Burlui, rectorul universitatii Apolonia, sau alt coleg de-al dansilor citind aceste randuri se vor gandi sa-i propuna doamnei Andronescu o inscriere la una dintre universitatile respective, nu conteaza specialitatea. Asa ar tine-o ocupata si nu ne-ar mai bate la cap cu prostii.

Sfidarea justiției (III). De către înalții judecători

Lidia Bărbulescu este o clientă veche a acestui blog. Dna cu pricina se mișcă prin sferele cele mai înalte ale justiției din țara asta, și se poate spune că reprezintă o imagine a liderilor acestei puteri a statului nostru. O imagine fidelă și deplorabilă a unei Justiții arogante, corupte și iresponsabile. Dna Bărbulescu este judecător la Înalta Curte, de acolo a fost aleasă în Consiliul Superior al Magistraturii, iar acolo a ajuns președinte. Sfidând noțiunea de conflict de interese, dna Bărbulescu a continuat să activeze în cadrul Înaltei Curți; și tot dintr-un evident conflict de interese Consiliul din care făcea parte a propus-o la conducerea ÎCCJ – numirea a fost blocată de opoziția președintelui statului. Apoi, sfidând legea, dna Bărbulescu a candidat la un al doilea mandat la CSM. Și aici a avut un eșec, însă, din păcate, nici de data asta opoziția n-a fost din partea colegilor din cadrul puterii judecătorești, care i-au dat votul; Curtea Constituțională a fost cea care i-a invalidat mandatul.

Iar șirul sfidării continuă: după lege, bun-simț și principii de integritate, dna Bărbulescu își sfidează acum direct colegii judecători. A fost citată ca martor în procesul Voicu; și chiar și înalții magistrați – de fapt, mai ales ei! – trebuie să se supună legii acestei țări. Chiar și înalții magistrați – de fapt, mai ales ei! – trebuie să ajute instanțele să stabilească adevărul și să aplice legea nu doar de pe băncile completului de judecată, ci și din cea a martorilor. Vorbim aici de datorie cetățenească și profesională fundamentală, înainte de a vorbi de o obligație legală. Oricum, niciuna nu pare să conteze. Dna Bărbulescu refuză de 6 luni să depună mărturie, prima oară a fost citată la termenul al 14-lea, ieri a fost cel cu numărul 22 și dna Bărbulescu a absentat din nou. Unul din avocați a prezentat în instanță și motivul oferit de dna judecător: ”Doamna Barbulescu a transmis o adresa in care mentioneaza ca nu doreste sa faca o declaratie in fata instantei. A mai spus ca nu are nimic de adaugat fata de ce a spus in faza de urmarire penala.”

”Nu dorește”(!) Cu toate astea, instanța a decis să o citeze pentru următorul termen, probabil că așteaptă ca dorințele dnei Bărbulescu să se modifice între timp. Poate că dnii judecători ar trebui să încerce și să o îmbuneze cu o invitație specială, parfumată, niște flori, poate o mică atenție, și, cine știe, poate le face hatârul și depune mărturie. Știu, ironia e trasă de păr, dar – la fel ca în atâtea alte cazuri – situația e într-atât de ridicolă, încât mi-e extrem de greu să o ridiculizez și mai mult.

Scriam în articolele trecute că e păcat că nu există în sistemul legal român un bun echivalent al conceptului anglo-saxon de ”contempt of court”, de sfidare a justiției. O posibilitate ca judecătorii să sancționeze rapid și eficient pe cei care își bat joc de procesul de justiție. Mă tem acum că n-ar ajunge: chiar dacă am avea instrumentul, nu ar avea cine să-l aplice. De aici și pluralul din titlu: este vorba de un singur membru al ÎCCJ care-și sfidează colegii, dar este vina acestor colegi, judecătorii cazului Voicu, faptul că această sfidare are succes și ajunge să fie o bătaie de joc la adresa justiției. Poate că legea noastră nu le permite judecătorilor să sancționeze direct, inclusiv cu închisoare, un justițiabil care își bate joc de ei; dar nici chiar legea noastră nu permite o asemenea bătaie de joc. De fapt, din contră! Nu cu rugăminți și invitații parfumate trebuie servită dna Bărbulescu, ci cu un mandat de aducere. Așa spune legea, și legea e singura căreia ar trebui să i se supună judecătorii. Dacă cumva completul de judecată în cazul Voicu a uitat asta, poate ar trebui să își caute de lucru în alte domenii…