Remanierea bunului-simț din noua Constituție

Povestea începe acum mai bine de un deceniu. Guvernul Adrian Năstase a fost acuzat de autoritarism, cu destul temei. A fost acuzat de opoziție și societatea civilă, la modul specific, de ignorarea parlamentului, transformat (s-a spus) într-o simplă mașină de vot. Apoi a venit revizuirea Constituției, puterea s-a văzut nevoită să arate deschidere față de opoziția din și dinafara parlamentului. Iar aceștia s-au gândit să facă cumva parlamentul să nu mai fie ignorat. Au ales o soluție foarte stupidă. Da, avem un precedent, o cutumă la schimbarea unor legi, fundamentale sau nu, cu probleme evidente: tratamentul vizează simptomele, nu boala – pe care adesea o agravează. Nu sunt cercetate și îndreptate sursele problemei, în loc de asta se încearcă corectarea manifestării ei. De obicei rezultatul reprezintă un eșec, mai mult, unul care creează alte probleme. Episodul relatat aici e un exemplu excelent: dintre toate lucrurile, revizuirea de-atunci a decis să schimbe modul de remaniere al guvernului, implicând parlamentul în proces.

Ironic, pasajul era printre cele mai ne-originale din Constituția din 1991: șeful statului revocă și numește miniștri, la propunerea prim-ministrului. De la monarhii constituționale până la republici semi-prezidențiale acest mecanism constituțional este în esență identic. Asta pentru că are noimă, guvernul funcționează și răspunde politic la modul solidar, iar asta presupune o libertate semnificativă dată premierului de a-și stabili echipa de miniștri. Desigur, la modul informal, lucrurile stau foarte diferit de la un sistem la altul. Asta pentru că există alte prevederi constituționale care se referă la șeful statului și relația lui cu guvernul și parlamentul, și care implicit stabilesc și rolul său informal în procedura de numire. Președintele Franței are un cuvânt greu de spus în componența cabinetului, dar același președinte e ales direct, numește premierul (direct), conduce guvernul și poate dizolva parlamentul. Președintele Germaniei, în schimb, ascultă strict de prim-ministru în această privință, dar președintele federal nu e ales direct, nu poate numi direct premierul și nici nu poate dizolva parlamentul. În fine, sistem semi-prezidențial sau nu, parlamentul nu poate fi ignorat în acest proces dintr-un motiv simplu: nu doar că poate retrage oricând încrederea guvernului, dar acesta nu poate funcționa practic fără sprijin parlamentar. Decât în democrații originale.

Revenind, în 2003 la revizuire, parlamentul a fost implicat formal în acest proces, astfel:

ARTICOLUL 85
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru

Foarte stupid, cum spuneam. Aliniatul adăugat e interpretabil, de exemplu prin referirea indirectă la partide – implicarea lor (fie și pasivă, cum e aici) în constituție e o aberație care ar trebui corectată, nu agravată. Prevederea suplimentară este, de asemenea, inutilă în raport cu scopul declarat: o simplă mașină de vot poate fi la fel de bine o simplă mașină de aprobat remanieri. În fine, o altă problemă e faptul că e o jumătate de măsură. Iar asta s-a văzut în primul episod de coabitare, 2007-2008, când președintele și premierul au ajuns de două ori în conflict la o numire în cabinet, ultima oară ireconciliabil. Curtea Constituțională a fost chemată să arbitreze. Acum, multe li se pot reproșa judecătorilor de-acolo, dar în niciun caz faptul că au încercat să soluționeze conflictul căutând o interpretare logică și rațională unui text constituțional foarte deficitar la acest capitol. Punctul lor de pornire a fost nevoia de a da o interpretare unitară articolului privind numirea miniștrilor. Pasul următor a fost să spună că rolul parlamentului de la aliniatul (3) trebuie îndeplinit de președinte dacă se aplică aliniatul (2). Apoi au mers pe ideea asta, până când și-au dat seama că dacă merg până la capăt rămân cu conflictul nesoluționat. Așa că au decis brusc că parlamentul n-ar avea drept de veto în această privință (? evident că are!), deci nici președintele nu poate avea. Apoi au spus că președintele poate refuza motivat o singură nominalizare, dar trebuie să o accepte pe următoarea. O concluzie foarte sucită, dar care pleacă de la un pasaj constituțional sucit: dacă n-ar fi fost acel aliniat 3, paralela asta președinte-parlament n-ar mai fi avut temei și conflictul ar fi putut fi soluționat altfel, ceva mai rațional.

Bun, vine revizuirea în varianta 2013. Ce ar trebui făcut (și) în această privință? Simplu: mecanismul remanierii trebuie să revină la formularea inițială și clasică, apoi trebuie stabilit rolul președintelui prin mod de alegere, prerogative și relația cu parlamentul și cu guvernul – ceea ce ar stabili și rolul său informal la remaniere. Simplu. În loc de asta, ce avem? Un nou aliniat care ar arăta așa:

(4) Preşedintele României nu poate refuza propunerea primului-ministru de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului.

Ca să comentez prevederea trebuie să pornesc, din nou, de la standardul din democrațiile neoriginale: există o noimă pentru care șeful statului are prerogativa de-a numi și revoca miniștri, chiar și în republici parlamentare sau monarhii constituționale. E parte a echilibrului între instituții. Da, numirea sau revocarea va fi făcută întotdeauna la cererea premierului, altfel decât în situații excepționale. Acest ultim pasaj e cheia: mecanismul asigură că astfel de situații excepționale nu apar. Se spune, ”e o formalitate”, ca și cum n-ar însemna nimic. Dar o formalitate nu înseamnă nimic, înseamnă parcurgerea obligatorie a unor pași formali. Se spune, ”președintele ar semna ca notarul”, nu, tocmai că nu – pentru că un notar poate refuza să semneze un act, are chiar obligația să refuze să semneze un act ilegal, ăsta e rolul lui și e unul foarte important. Or, ce rol mai are președintele după amendamentul de mai sus, introdus la cererea PSD? Dacă nu poate refuza în niciun fel de circumstanță numirea și revocarea… atunci de ce mai este câtuși de puțin parte din acest proces? De ce să nu amendăm constituția spunând că premierul are prerogativa de a numi și revoca miniștri? Efectul ar fi același (nu?) dar formularea ar fi măcar rezonabilă și clară. Măcar atât să avem, căci, dacă adăugăm la dinamitarea echilibrelor instituționale și faptul că e făcută într-un mod confuz și ilogic, avem rețeta perfectă pentru blocaj, abuz și haos. Iar acesta e un caz relativ benign, revizuirea asta marcată de improvizație și incompetență arogantă are altele mult mai grave.

Constituția revizuită are tichie cu zorzoane. De clovn

Cu siguranță că prefer comedia, e mult mai relaxant să vezi inepția din comisia de revizuire a dlui Antonescu – ”condusă” adică, mă îndoiesc că liderul PNL mai poate fi revizuit – atunci când se dovedește relativ inofensivă. E diferența între a vedea un grup de clovni dându-și cu ciocane în cap singuri sau între ei, sau folosind drept victime oameni de pe stradă.

Două exemple din spectacolul de azi. Comisia a pus BOR (Biserica Ortodoxă) în fruntea listei celor cărora România le recunoaște, citez: ”rolul istoric în constituirea şi modernizarea statului român”. De ce oare nu punem să recunoască și rolul acestei instituții în descoperirea atomului? Mister. Pot să știu ce anume a făcut BOR pentru modernizarea statului român? Concret? Intersectarea celor două instituții s-a întâmplat efectiv într-un episod mai degrabă rușinos pentru ambele: guvernul patriarhului Miron Cristea, instrument supus al dictaturii regale și al politicii anti-semite.

Să ne înțelegem, nu e vorba aici de ce părere am eu despre instituția asta sau altele, despre această revizuire sau despre cum ar trebui să arate o constituție. Dincolo de toate astea stă faptul că afirmația care este propusă pentru legea fundamentală e străină de realitate, pur și simplu. Înțeleg prezența casei regale în enumerare, rolul primilor suverani în constituirea și modernizarea statului român e o realitate istorică. Aș înțelege menționarea BOR și a celorlalte culte ca îndrumători spirituali, de exemplu. Dar de ce trebuie să ”recunoaștem” un rol inexistent? (Și) la asta am ajuns să folosim Constituția?

Și nu e singurul amendament de acest tip. Tot azi Comisia a revizuit și articolul 135, privind ”Economia”. În formularea actuală se spune ”statul trebuie să asigure”, și urmează o listă de lucruri pe care, pe cât se poate spune, statul chiar poate să le asigure, gen libertatea comerțului sau protecția concurenței. Că adesea n-a făcut-o, asta e altceva. În noua formulare, aliniatul e introdus astfel ”Statul garanteaza si promoveaza cresterea competitivitatii economiei romanesti (…)”. Cum poate statul să garanteze creșterea competitivității? De ce să nu garanteze atunci, direct, creșterea economică? Sau bunăstarea eternă? De ce să fim așa modești? De vreme ce poate rescrie istoria, face parlamentul reprezentativ și garanteaza o realitate economică este limpede că legea noastră fundamentală poate face orice. Să rescrie dicționarele, de exemplu: ca să adauge la comic, cei doi termeni puși împreună se contrazic reciproc. Nu poți în același timp să promovezi și să garantezi, nici creșterea competitivității și nici orice altceva. Dacă un lucru e garantat atunci, evident, nu mai are nevoie de susținere. Propuneam acum ceva vreme un articol constituțional zero introdus așa: ”Următoarele lucruri sunt fundamentale, fundamentale, fundamental de fundamentale, foarte, super, ioi!, ultra, mega, tulai-tușă!, dacă-nu-se-respectă-vă-ia-dracu!, hiper, mega, am-zis-super?, infinitate, o infinitate de infinități, excepțional, super-mega-ultra-excepțional de importante:”. Ei bine, măcar eu n-am folosit termeni contradictorii. Am vrut să fie atât de ridicol încât să facă ironia evidentă, grosieră; constat acum că am fost bătut la capitolul ridicol, fără drept de apel sau urmă de simț al termenului, de Comisia parlamentară care ne rescrie legea fundamentală.

Dan Voiculescu a fost ales director al SRI

…în Bulgaria.

Potrivit agentiei de stiri Focus, noul sef al serviciului secret este Delyan Slavchev Peevski, o figura publica extrem de controversata. In 2007, fiind ministru adjunct intr-un cabinet condus de Serghei Stanisev, a fost dat in judecata pentru santaj. (…) Peevski detine impreuna cu mama sa (fosta sefa a Loteriei de stat) un imperiu mediatic numit “New Bulgarian Media Group Holding”, care detine numeroase titluri de presa scrisa si online (Monitor, Politika), precum si televiziunea Balkan Bulgarian Television. Numirea lui Peevski a stirnit imediat reactii din partea ambasadorului britanic in Bulgaria, Jonathan Allen. Potrivit Digi 24, acesta s-a declarat ingrijorat de lipsa de transparenta privind alegerea lui Peevski. “Seful Agentiei pentru securitate este o functie extrem de sensibila pentru Bulgaria si partenerii ei internationali. Numirea a fost accelerata, fara audieri, dezbateri si fara ocazia de a afla despre candidat. De ce?”, a spus el.

Bun, o să ziceți, omul are un profil pe undeva similar cu al lui Dan Voiculescu:  politician, afacerist și patron de presă controversat, foarte dornic să pună sub control propriu structurile de putere din stat. Dar, totuși, Bulgaria nu e România, titlul e o exagerare, nu? Ei bine, nu încă. Dar acolo se îndreaptă, prin revizuirea Constituției. Așa cum e acum, directorul SRI este numit de parlament, la propunerea președintelui. Serviciul de informații este sub control parlamentar și este subordonat, nu președintelui, ci CSAT – un consiliu în care sunt prezenți și premierul și un număr de miniștri, și care ia decizii prin consens. Conducerea SRI poate fi revocată doar de parlament. E o împărțire a puterii cât se poate de rezonabilă. Și, dincolo de idiosincraziile (normale pe undeva) atât ale SRI cât și ale presei și societății civile, nu există niciun temei concret până acum pentru a spune că în ultimii ani conducerea lui ar fi abuzat de puterea pe care o are.

În Bulgaria, în schimb, șeful serviciului secret e numit direct și doar de parlament, aceeași instituție care ar trebui să-l controleze. Așa cum se intenționează, după revizuire, să fie și la noi (*). Iar parlamentul bulgar e ales pe sistem (semi)proporțional, ceea ce duce la majorități foarte fragile. Așa cum se vrea și la noi. Majorități care pot dispărea imediat, la dorința a foarte puțin membri – dacă citiți, asta a speculat ”mogulul” bulgar: a amenințat majoritatea cu dispariția, dacă nu-l numesc acolo. O amenințare foarte ”tare”, în condițiile în care dizolvarea parlamentului bulgar e aproape imposibilă. Așa cum se vrea și la noi.

Mai e atunci exagerat titlul?

COMPLETARE: Comisia a păstrat actualul mod de numire. Da, se pare că Constituția actuală e totuși bună la ceva. Sigur, ținând cont de restul, e foarte posibil ca ulterior ”organul suprem de decizie” să primească și această prerogativă.

Ne-opoziția la revizuire și temele ei minore

După ce a ieșit din comisie riscăm să avem un parlament care:
1. să fie ”dizolvat” vreme de patru ani într-un număr de facțiuni de partid, incapabil să facă o majoritate legislativă coerentă și durabilă
2. să nu poată practic revoca guvernul
3. să poată în schimb sabota guvernul, nu doar la legislație, ci și la compoziție, remaniind miniștrii cu moțiuni simple (acum mă întreb, dacă premierul ocupă un alt post ministerial, împotriva lui se poate adopta o moțiune simplă? și-au pus problema asta autorii amendamentului și comisia care l-a votat?)
4. să poată convoca pe oricine, oricând și pe orice temei ca să-l ia la întrebări.
5. să aibă mai toate problemele de până acum legate de reprezentare și relevanță
6. să fie detestat și mai puternic de populație.

Având această perspectivă, cam ce importanță, greutate și semnificație ați acorda numărului de parlamentari sau camere? Cât de multe ar schimba, în lumina celor de mai sus, dacă ar fi în loc de 420 doar 300 de parlamentari, într-o singură cameră? O să îi încălzească pe magistrații hărțuiți la audieri faptul că e doar o cameră parlamentară, nu două?

Bun, pot înțelege faptul că a fost un referendum care ar trebui respectat, nu la asta mă refer. Efectiv, la nivel de impact, cam cât de majore credeți că sunt temele PDL / Mișcarea Populară-Băsescu?

În ce mă privește, întrebările sunt retorice. Revizuirea trebuie să revină la punctul zero, reluată de la bun început și făcută cu cap și (implicit) fără ”capetele luminate” care au condus acest fiasco lamentabil și periculos: Antonescu, Chiuariu, Pîrvulescu și restul. Apoi, n-au decât să pună două, trei , patru sute de parlamentari, o cameră sau două, cum or vrea. Amenințarea cu reluarea referendumului din 2009 e o mutare majoră pe scena partizană însă, politic vorbind, și relativ la ce există deja, tema pe care o aduce în dezbaterea revizuirii Constituției este una cât se poate de minoră.

Altă aberație a comisiei Antonescu: câte învestituri ratate până la dizolvare?

Sunt în pană de idei apropo de o introducere la articol. Aș copia pur și simplu primul paragraf din articolul de ieri. Comisia condusă de liderul PNL scoate atâtea aberații la revizuire încât constat că vocabularul meu de imprecații nu mai face față. N-am crezut să fie posibilă atâta prostie concentrată în spațiu și timp. Liviu Avram scrie în Adevărul despre un astfel de caz: pe scurt, au pus în Constituție că referendumul cetățenesc poate fi inițiat de 250 de mii de alegători, dar o condiție adăugată suplimentar face imposibilă declanșarea fără 420 de mii de semnături. Aici nu cred că e o păcăleală, care ar presupune premeditarea – nu premeditează pentru că nu gândesc. Sunt, pur și simplu, o turmă parlamentară condusă orbește de un grup mic de imbecili. Dacă dl Antonescu le-ar spune să pună în constituție că unu cu unu fac șapte, s-ar vota pe linii partizane și am revizui și aritmetica de bază.

Haide să vă arăt alt exemplu, din recolta zilei de ieri. Se referă la modul în care va fi desemnat candidatul la postul de premier, o chestiune cât se poate de spinoasă. Iată rezolvarea dată de comisie, așa cum au relatat cei de la Hotnews:

ora 15:40 Amendament adoptat .103.- (1) Presedintele desemneza drept candidat pentru functia de prim-ministru pe reprezentantul partidului sau aliantei care a obtinut cel mai mare numar de mandate la alegeri. Daca nu se reuseste investirea unui guvern dupa aceasta procedura, premierul trebuie desemnat din partea partidului clasat pe al doilea loc ca numar de mandate. Daca acest lucru nu e posibil, desemnarea premierului se face din partea unei coalitii care are majoritatea absoluta in parlament. Daca nu se investeste nici asa un guvern, parlamentul poate fi dizolvat. (Tudor Chiuariu)

Bun, sunt o mulțime de probleme cu pasajul ăsta, am scris, o să mai scriu. Dar pe moment să-l luăm așa cum este, și să reținem un lucru din el: până la dizolvare, constituția revizuită impune 3 (trei) tentative de a învesti un premier-desemnat și guvernul său: cel al partidului/alianței de pe locul I, al partidului de pe locul II, al unei ”coaliții majoritare” (sic!). Or, cu vreo trei ore(!) înainte de adoptarea acestui amendament, comisia a adoptat altul. Citiți și vă minunați:

ora 12:35 Amendament adoptat. Art.89.- (1) Dupa consultarea presedintilor celor doua Camere si a presedintilor partidelor sau formatiunilor parlamentare, Presedintele Romaniei dizolva Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de incredere pentru investitura Guvernului, in termen de 30 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea cel putin a unei solicitari de investitura.

Ei bine, în acest amendament parlamentul poate fi dizolvat, după un interval de timp, nu după trei solicitări de învestitură ratate la vot… ci după una singură! Haide să presupunem acum că partidul președintelui are primul număr de mandate dar riscă să nu aibă o majoritate la învestire fără amenințarea anticipatelor. Ce face? Trage de timp 30 de zile, de la solicitarea prezidențială până la votul efectiv, căci după respingerea primei cereri de învestitură președintele poate dizolva parlamentul. Dar chestia asta poate să o facă partidul prezidențial ajuns pe locul doi, dacă primul partid nu poate forma o majoritate. În loc să propună un candidat și să piardă la vot, așteaptă 30 de zile și apoi își face majoritatea în parlament sub amenințarea dizolvării. Nu e exact scenariul de care voiam să scăpăm?? Bun, asta depinde dacă se aplică acest din urmă articol, deși el nu contrazice flagrant pe primul, doar îl …sabotează. Asta e producția intelectuală a comisiei care ar fi trebuit să aducă ”clarificări”. Aceleași probleme, plus multe altele, într-un text devenit, nu doar stupid, ci și confuz și contradictoriu.

Comisia de revizuire a Constituției trebuie să fie dizolvată, și întreg procesul reluat. Aici nu mai e o chestiune de opțiuni politice cu care unul sau altul să nu fie de acord. Aici e evidența faptului că oamenii de acolo habar nu au ce fac, sunt complet depășiți de situație.

Parlamentul se va putea dizolva? Da, într-un mod original

Nu apuc să scriu cât apucă ei să strice. Imaginea pe care o am citind lucrările comisiei de revizuire conduse de Crin Antonescu e cea a unui grup de copii de grădiniță, sau doar cu mintea rămasă acolo, care au pus mâna pe un aparat sau mecanism fragil. Complet incapabili să înțeleagă și la ce folosește și cum e folosit, se reped, cu ochii mari, să apese la întâmplare pe butoane, să vadă ce se întâmplă. De obicei, adulții îi lasă rapid fără obiectul curiozității lor, tocmai pentru că știu ce se întâmplă inevitabil dacă îi lasă prea mult să se joace. Pe moment însă, Antonescu, Chiuariu și trupa lor apasă frenetic pe butoanele aparatului, și-l dau de toți pereții, căci n-are cine să le ia jucăria numită Constituție.

Am văzut că presa titrează apropo de un amendament adoptat azi: ”Parlamentul se va putea dizolva singur”. Modificarea în cauză dă posibilitatea parlamentului nostru de a se auto-dizolva … dacă votează pentru două treimi din membrii fiecărei camere. Amuzant. Ca să lămuresc puțin din farsă, parlamentul nostru se poate auto-dizolva practic și acum, dacă dorește majoritatea. Trebuie să demită guvernul și să respingă alte propuneri de premier. Până acum, însă, n-am avut decât o demitere de guvern, după care parlamentul a refuzat pur și simplu să voteze alte propuneri. Sigur, era un context diferit, dar faptul rămâne – frica de dizolvare a fost întotdeauna un argument foarte puternic pentru parlamentele noastre, atât de puternic încât s-au făcut și desfăcut majorități împotriva acestui scenariu (și, implicit, pentru un guvern). Cam ce șanse ar fi să existe la un moment dat o majoritate, și încă una de două treimi și în fiecare dintre camere, pentru alegeri anticipate?

Da, parlamentul se va putea ”dizolva” conform constituției revizuite de comisia Antonescu, dar nu în sensul clasic al termenului. Nu își va înceta mandatul și se va reînnoi, în urma unor alegeri. Alt tip de dizolvare ne pândește. Citesc că tocmai a fost introdusă moțiunea de cenzură constructivă. Asta înseamnă că parlamentul nu poate retrage încrederea și revoca un premier și guvernul său, decât dacă alege alt premier în locul lui. Ideea în sine nu e rea, cu accentul pe *în sine*. Un astfel de mecanism trebuie integrat cu restul prevederilor, astfel încât, pe cât posibil, sistemul instituțional să rămână funcțional, chiar și în situații extreme (”garde-fou”, ”protecția-de-nebuni”). Or, la noi prevederile constituției revizuite riscă să ducă instituțiile fundamentale ale statului în stare de non-funcționare, sau funcționare aberantă, în scenariile cele mai comune, fără niciun fel de nebuni care să abuzeze de Constituție.

Să presupunem că e ales un guvern, pe baza unei coaliții parlamentare, coaliție care dispare ulterior – e un scenariu comun dacă păstrăm orice fel de sistem electoral proporțional, și sunt foarte sceptic că se va schimba ceva în direcția asta. Urmarea e că vom avea un parlament destul de pestriț, cu tot felul de partide, alianțe, facțiuni minoritare. E de presupus că aceste partide nu vor reuși să construiască o majoritate pentru un guvern. Urmarea? Nu vor putea demite guvernul. Vor putea însă să-l șicaneze, respingându-i legile și adoptând legi împotriva programului de guvernare. De asemenea, altă inovație constituțională le va permite partidelor anti-guvernamentale să decimeze guvernul, forțând remanieri prin moțiuni simple. Sigur, în alte state premierul poate să demisioneze, dar la noi n-ar obține nimic cu asta. O să ajungem la situația în care o să avem premierul pe de-o parte și parlamentul în cealaltă, exact invers decât în orice democrație parlamentară. Asta e ”dizolvarea” noastră originală, într-un parlament incapabil să formeze majorități și în același timp intangibil pe perioada unei legislaturi. O nouă rețetă de haos, un nou motiv pentru populație să deteste instituția parlamentului.

”Geniile” peneliste care au propus amendamentul acesta, cu moțiunea constructivă, ba chiar și cei care l-au adoptat, ar putea să verifice constituțiile de unde l-au ”plagiat” (ironic, dreptul constituțional e o materie în care copierea este cât se poate de rezonabilă și de dorit, cu un premier plagiator și o clasă politico-academică făcută pe bază de impostură de același tip, noi ne-am găsit aici să fim originali!). Moțiunea de cenzură constructivă, și din Spania și din Germania, este echilibrată prin posibilitatea dată premierului, nota bene(!), de a forța alegeri anticipate, în caz că parlamentul care i-a încredințat mandatul o ia razna și refuză ambele variante, să-l înlocuiască sau să se dizolve.

Ce anchete a făcut până acum ”organul suprem”?

Dacă nu știți, Parlamentul are și acum prerogativa de a face anchete asupra modului în care e guvernată țara, există articolele 111/112 din Constituție, și legi care să-l suporte, care pune guvernul și toată administrația sub control parlamentar. Or, ce anchete au făcut parlamentele noastre în ultima vreme?

Avem un ministru care declară public că o instituție subordonată (Poșta Română) a fost devalizată. CFR Marfă nu se poate privatiza nici măcar pe o fracțiune din cât era evaluată. Oltchim a fost un eșec tragi-comic. Trei subiecte, majore, mai pot da încă o duzină. Astea sunt genul de lucruri pe care un parlament trebuie să le ancheteze, eșecuri majore, flagrante ale administrației. Au avut vreo piedică s-o facă? Nu, pentru că n-au avut nici măcar un impuls.

Dacă nu știți, parlamentul va deveni, dacă revizuirea va trece, ”organul suprem” și-atât. Nu intru aici în toate detaliile aberației, doar de un amendament vreau să discut:

Orice persoana de drept public, orice persoana juridica privata si orice persoana fizica are obligatia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, dupa caz, in fata unei comisii parlamentare, in urma invitatiei scrise primita din partea acesteia.

Acestea fiind spuse, ce anchete a realizat totuși parlamentul? Ei bine, ultimii ani am văzut un singur tip de anchete parlamentare: ”reprezentanții” vor să ancheteze procurorii anti-corupție. Altceva nu îi interesează, decât justiția care a început să îi înhațe, inclusiv la cel mai înalt nivel. Nu mai au impunitatea (de facto) pe care o aveau înainte. Asta îi deranjează.

N-am niciun fel de problemă cu ideea unui parlament care își exercită atribuțiile de control. Dar trebuie să fii complet deconectat de la realitate ca să crezi că asta e intenția și asta va face, odată învestit cu astfel de puteri, parlamentul de unde a venit comisia respectivă și autorul amendamentului (dl Chiuariu, el însuși judecat într-un dosar legat de … Poșta Română).

Dar, dacă procurorii sunt prima țintă, amendamentul oferă o putere enormă de hărțuire acelor puțini oameni care ajung să controleze turma parlamentară. Gândiți-vă că șeful unui partid/trust de presă va putea să șantajeze, nu cu telefoane și adrese persoanale, ci cu toată forța de hărțuire dată de Constituție…

Referendum pro sau contra Constituției

Legea referendumului a fost modificată în parlament săptămâna trecută. Pentru a fi aprobat, un referendum național, indiferent de tipul său, trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulate:

1. Să se prezinte la vot peste 30% din alegătorii de pe listele electorale permanente
2. Numărul voturilor valabile să fie peste 25% din alegătorii de pe listele electorale permanente (1)
3. Numărul voturilor ”DA” trebuie să fie mai mare decât numărul voturilor ”NU”.

Modificarea s-a făcut, fără îndoială, în perspectiva revizuirii Constituției – și e o reacție la referendumul de demitere din vara anului trecut. Invalidarea acestuia – în ciuda mizei, mobilizării și fraudării sistematice și masive – a demonstrat cât de greu poate fi trecut pragul de validare de 50%, în condițiile unui boicot semnificativ.

I. E constituțională modificarea?

Dacă întrebăm Curtea Constituțională, instituția care (va) decide formal răspunsul la întrebarea asta, răspunsul ar trebui să fie NU, pe baza jurisprudenței. Anul trecut Curtea a fost chemată să se pronunțe pe o altă lege de modificare a referendumului, care uniformiza condițiile de validare/aprobare a tuturor referendumurilor: cvorum de 50% și aprobare prin majoritatea voturilor exprimate. Curtea a validat legea (2), iar cu privire la cvorum judecătorii s-au pronunțat în unanimitate astfel:

“Tot astfel, Curtea constată că şi condiţia ce trebuie îndeplinită pentru validitatea referendumului este aceeaşi pentru toate tipurile de referendum, art.5 alin.(2) din Legea nr.3/2000 impunând întrunirea majorităţii absolute care constă în jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, Curtea reţine că aceasta reprezintă o condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări autentic democratice a suveranităţii prin intermediul poporului, în conformitate cu principiul statuat în art.2 alin.(1) din Legea fundamentală.”
(Decizia 731/2012, extras)

Nu doar Curtea Constituțională spune asta, două articole publicate pe Contributors.ro argumentează în aceeași direcție: reducerea pragului de validare nu ar fi constituțională.

În ce mă privește, cu tot respectul pentru autoritatea autorilor acestor puncte de vedere, nu pot să fiu de acord cu ele. Nu văd cum pasajul constituțional privind suveranitatea poporului ar impune un prag de validare al cvorumului, implicația nu se susține nici din text și nici logic. Nu se susține nici măcar prin comparație cu alte state. Sunt destule exemple contrare, de state în care referendumurile de revizuire nu au prag de validare sau pot chiar lipsi cu totul, fără ca asta să implice neapărat știrbirea suveranității. E drept că în alte state acest proces de revizuire este îndeajuns de detaliat în textul legii fundamentale încât să nu poată fi modificat substanțial decât eventual tot prin revizuire. Constituția noastră prevede doar condiția unui referendum, atât și nimic mai mult.

Ar fi trebuit să fie mai precisă apropo de referendum? Da, sunt perfect de acord cu asta. Dar aici vine o distincție de care am mai vorbit: dacă o anumită decizie este sau nu oportună este o dezbatere de tip politic, nu legal. Indiferent cât de proastă ar putea fi, și din câte motive, o decizie este neconstituțională exclusiv în măsura în care contrazice legea fundamentală. Indiferent ce părere avem despre oportunitatea reducerii pragului de validare, acesta nu este impus în niciun fel de legea fundamentală, prin urmare reducerea lui e constituțională.

II. E oportună modificarea?

Dacă tot am făcut distincția, haide să trecem la dezbaterea politică. Lăsând la o parte dacă e constituțional sau nu, este o idee bună să reducem pragul de validare al referendumului? Sigur, răspunsul e o chestiune de opinie politică, dar se poate argumenta o opțiune sau alta la modul obiectiv. Din păcate, lucrurile sunt ceva mai complicate; după părerea mea, este o idee bună în general și în același timp una extrem de proastă pentru scopul specific, punctual pentru care a fost adoptată acum.

De ce e o idee bună? Pentru că pragul de validare face ca alegătorii dezinteresați de o anumită chestiune politică să fie echivalați, pentru scopul deciziei, celor care i se opun. Ironic, dacă cvorumul de validare e legat cumva de suveranitatea populară, legătura are alt semn decât spun cei care l-ar face parte a Constituției. Cât timp îi este perfect posibil să participe la referendum, să aibă o opțiune relevantă și să și-o exprime liber, alegătorul care absentează își arată dezinteresul față de chestiunea supusă referendumului. Decizia lui suverană este să lase stabilirea rezultatului referendumului pe mâna celor care participă. Cvorumul îl împiedică practic să facă asta. Îl trece automat în rândul celor care spun ”NU”.

De exemplu, haide să presupunem că am face o revizuire a constituției pe tema Ordonanțelor de Urgență. Cred că pot prezenta două afirmații cu valoare de fapt, nu doar de dragul argumentării: unu, pentru marea majoritate a cetățenilor români subiectul este unul foarte tehnic, n-ar putea formula o opinie apropo de orice revizuire ar fi propusă. Miza revizuirii ar fi nulă, la fel și motivația de a participa la referendum. Doi, ceilalți alegători, cei care au o opinie bine formată apropo de subiect, ar fi în covârșitoarea lor majoritate pentru revizuirea drastică a Constituției în această privință, pentru a opri practic legiferarea prin OUG. Or, cu toate astea, cvorumul de validare ar face imposibilă aprobarea referendumului. S-ar păstra astfel formulări constituționale care n-au niciun fel de susținere în rândul electoratului. Ciudat mod de a respecta suveranitatea populară!

III. E oportună modificarea acum?

Nu, nu este. Ținând cont de circumstanțele actuale, a susține cvorumul de 50% pentru validarea referendumului este un caz absolut clar de alegere a răului mai mic. Am explicat mai sus de ce cvorumul e rău. Din păcate, este și un obstacol în calea unui rău mai mare: revizuirea Constituției, la modul în care este ea impusă de actuala Putere.

Cum ar trebui să fie făcută revizuirea? Le-a spus-o celor de la Forumul Constituțional un profesor de drept constituțional din Canada: ”Constituția ar trebui să fie despre lucrurile care ne țin împreună, nu cele care ne dezbină”. Mă gândesc că le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta marilor ”specialiști” de-acolo, la fel ca altă remarcă de bun simț complet străină amatorilor de zorzoane constituționale: ”nu putem decreta creșterea economică”. Și modificarea legii referendumului și Forumul sus pomenit sunt parte a unui proces de revizuire lamentabil; lucrurile stau mult mai rău decât acum 10 ani, iar revizuirea de-atunci nu oferă prea multe motive de laudă pentru cei care au dirijat-o.

Cvorumul la referendumul de revizuire a Constituției este un mijloc, inadecvat și păgubos, de a asigura două lucruri esențiale:

a) Aprobarea Constituției este decizia poporului suveran. Mai precis, în decizia asta nu se amestecă turiști electorali, morții de prin Teleorman și alți ”alegători” care votează în numere imposibil statistic, noaptea, după ce observatorii au fost evacuați din secțiile de votare. Nu e afectată de vreo fraudă majoră. Dacă n-ar exista vreo primejdie rezonabilă de așa ceva atunci cvorumul ar fi inutil. Însă e ceva mai mult decât o primejdie rezonabilă, în ce privește frauda la referendum vorbim deja de un precedent clar și extrem de grav. În aceste condiții, bun, rău, cum o fi, cvorumul este absolut necesar: același precedent ne arată că e un instrument eficace împotriva fraudei, poate singurul. Toată organizarea, inventivitatea și impunitatea pe care le-am văzut anul trecut ar face relativ ușor furtul a câtorva sute de mii de voturi. Când necesarul urcă la câteva milioane, lucrurile devin ceva mai dificile.

b) Constituția întrunește un consens larg la nivelul societății. Sau, cu alte cuvinte, că este despre ceea ce ne ține împreună, nu despre ceea ce ne desparte. Asta trebuie înțeles: o revizuire constituțională care are suportul a 99% din cei interesați de subiect, fie ei și foarte puțini, este categoric preferabilă uneia care are suportul a doar 50%+1, chiar în condițiile în care votează aproape tot electoratul. Cu atât mai respingătoare e ideea să poată trece o revizuire atât de controversată, nu cu 50% ci cu 12,5%!

Cvorumul de validare are acest efect: din pricină că face eficient boicotul referendumului, impune autorilor proiectului de revizuire să renunțe la modificările care provoacă opoziție, la modificările care ar putea fi respinse de un număr semnificativ de electori. N-ar trebui să recurgem la cvorum pentru scopul ăsta, mai ales că nu distinge între cazuri: poate să blocheze și modificările unanim acceptate, care sunt însă prea tehnice ca să intereseze majoritatea alegătorilor. De asemenea, există moduri mai potrivite de a asigura pe cât posibil această condiție, cum o să arăt mai jos. Oricum, n-ar trebui să avem niciun instrument pentru asta, ținând cont că e un punct de principiu. Politicienii noștri și ajutoarele lor ar trebui să-l adopte ca atare, nu forțați de vreo impunere exterioară: revizuirea ar trebui să evite lucrurile care ne dezbină.

Or, atât de mare trebuie că e încredințarea liderilor USL că propunerile lor de revizuire ar beneficia de un larg suport public …încât de luni de zile le țin la secret. Public aruncă tot felul de povești, că se va clarifica aia, că se va resublinia cealaltă șamd. Jenant, Forumul condus de dl Pîrvulescu a adus experți ai Comisiei de la Viena ca să dezbată nimic. Nu există un proiect concret de revizuire. Nu știm nici acum ce modificări efective, în text, va susține USL – decât eventual pe surse. Asta nu e revizuire, e un fel de farsă. Președintele Comisiei parlamentare de resort a acceptat cu greu ca lucrările să fie publice. Ca o concesie! Îmi imaginez că fără ”concesia” asta, comisia ar fi scos constituția revizuită ca pe-un iepure din joben, peste câteva luni. Iar apoi, iute, iute la referendum că așa dictează protocolul revizuit al USL, până la finalul anului trebuie să avem noua Constituție, cu referendum, cu tot, fără dezbateri, consens și alte prostii din-astea. Reducerea cvorumului de participare la referendum, oricât ar fi de rezonabilă și corectă în sine, este inacceptabilă ca parte a acestei farse.

IV. În concluzie

Reducerea cvorumului de participare la referendum e o măsură constituțională, care ar fi și oportună, dar în alte condiții. Pentru scopul procesului actual de revizuire, reducerea cvorumului este inacceptabilă. Crește primejdia fraudării referendumului și încurajează un proces de revizuire care are deja probleme foarte serioase.

În fine, și în acest caz avem modele testate pe care le putem foarte bine copia, de exemplu cel din Olanda, Belgia sau Norvegia. Principiul lor pentru amendarea Constituției este că nu poate fi făcută de același parlament care o inițiază. Primul pas din proces este adoptarea unui proiect de revizuire. Acest proiect modifică efectiv Constituția doar dacă este adoptat din nou de parlament, eventual tot printr-o procedură specială și cu super-majoritate, și numai după un rând de alegeri generale. În acest fel se asigură consensul: li se dă posibilitatea alegătorilor să se pronunțe asupra proiectului de revizuire, în alegeri. Dacă revizuirea e una care divide electoratul, e de presupus că după alegeri nu va mai exista (super-)majoritatea parlamentară care a votat inițierea revizuirii, și procesul ar eșua. Ținând cont la modul realist de caracteristicile sistemului politic românesc, nici în condițiile astea nu ne-am putea lipsi de referendum. În schimb n-am mai avea nevoie, în principiu, de cvorum pentru validarea acestuia.

————

(1) Prevederea nou introdusă este cât se poate de confuză la acest punct: ”Rezultatul referendumului este validat dacă opțiunile valabil exprimate reprezintă cel puțin 25% din cei înscriși pe listele electorale permanente”. Foarte, foarte stupidă joaca asta cu termenii. Legea conține expresiile ”valabilitatea referendumului” și ”validitatea rezultatelor referendumului”. Reprezintă oare unul și același lucru? Nu e clar. Dacă da, de ce două expresii diferite? Dacă nu, care e diferența? La fel, avem ”opțiuni valabil exprimate” și ”voturi valabil exprimate”. E vreo diferență? Nu știm. Există destule motive să credem că intenția prevederii este impunerea suplimentară a unui prag minim absolut, de 25%, pentru voturile ”DA”. Dar …motivele astea nu sunt din text, nici vorbă. Textul vorbește doar de opțiuni valabil exprimate, iar un vot NU este, desigur, o opțiune valabil exprimată. Aș aplauda o respingere a proiectului la CCR pe temei de neclaritate, ar fi o decizie perfect întemeiată.

(2) Ca să lămuresc o posibilă confuzie: în paralel cu legea respectivă guvernul Ponta a adoptat un OUG de modificare a legii referendumului, prin care a eliminat complet condiția de validare a celui de demitere. Curtea nu s-a pronunțat niciodată asupra acestui OUG, pentru că n-a avut cum, deși neconstituționalitatea lui era flagrantă și extrem de gravă, operând într-un domeniu exceptat explicit de Constituție. În urma unor presiuni internaționale fără precedent, parlamentul a adoptat OUG-ul fără prevederea respectivă, reinstituind astfel cvorumul de 50% din legea pomenită în articol.

Neguvernul României

În weekend avem un ministru al Sănătății care spune că nu-și face speranțe să aducă infrastructura sistemului ”nici măcar la un nivel minimal”, și nici să facă ceva cu șpaga din spitale (cele de stat, nota mea), fiindcă, îl citez din nou pe titularul Sănătății: ”eu nu sunt utopic”. Mă gândesc atunci că o parte din miliardele care, zice-se, ar fi necesare se pot obține desființând postul ministerial al dlui Nicolăescu. Mai avem un ministru al Telecomunicațiilor care spune că privatizarea Poștei s-a blocat pentru că au descoperit pe ultima sută de metri niște datorii, vreo 20 de milioane de euro. Repet, declarații făcute de înalți demnitari într-un interval de 48 de ore.

Și apoi oamenii ăștia se supără când un comisar european spune că țări ca România sunt neguvernabile. Eu cred că ar trebui să-i mulțumească respectivului, pentru că afirmația cu pricina e o tâmpenie monumentală și în același timp un compliment neașteptat pentru miniștrii noștri. Brusc, sunt exonerați de vreo vină – problema e pricinuită de cei guvernați. Or, România nu e deloc neguvernabilă, din contră, nu există aici vreo urmă de tradiție a nesupunerii civice, măcar. Problema cu guvernarea țării noastre este aproape exclusiv la cei care o guvernează. Cel mai simplu, cel mai docil, cel mai fiabil mecanism are nevoie la controale de cineva cu un creier întreg. Altfel, dac-o dai pe mâna unui idiot fără pic de minte, chiar și o tricicletă e imposibil de condus.

[Pe aceeași temă, Emil Stoica]