Scoaterea justiției de sub urmărire politică

Codul penal prevede posibilitatea scoaterii unei persoane de sub urmărire penală, chiar și atunci când faptele și încălcarea legii penale nu sunt în dispută, în schimb, circumstanțele cazului demonstrează că ele nu prezintă pericol social. Exemplu:

Pe baza probelor ce au fost administrate s-a retinut ca la 12 noiembrie 2002, orele 05.00, inculpatul a fost depistat conducand pe drumuri publice (strazi din municipiul Constanta) autoturismul CT-99-VAD. La controlul cu aparatul alcooltest, s-a constatat ca E.M.S. avea o imbibatie de 0,65 mg%0 alcool in aerul expirat (fila 6 dos.urm.penala). Ulterior, au fost recoltate si doua probe de sange care analizate in laborator, au evidentiat ca inculpatul avea la 12 noiembrie 2002 orele 05.25 si orele 06.30, o alcoolemie de 1,20 gr%0, respectiv 1 gr%0 (file 7 – 10 dosar urm.penala). In legatura cu starea de fapt expusa, inculpatul a declarat organelor de cercetare penala a politiei si instantei, ca inainte de a fi depistat consumase bere impreuna cu alti colegi de munca. Instanta a apreciat ca fapta dedusa judecatii nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, tinand seama de varsta (21 ani) lui E.N.S., sinceritatea de care a dat dovada faptuitorul in timpul procesului, lipsa antecedentelor sale penale si imprejurarea ca fapta nu a avut consecinte negative pentru traficul rutier sau ceilalti participanti la trafic.

E un caz în care magistraților – procurori și judecători – li se oferă o anumită marjă de apreciere, într-un sistem care altfel îi constrânge la aplicarea legii codificate. Temeiul este, de altfel, unul foarte solid, este unul de principiu. Legea penală este menită să apere ordinea socială, iar aplicarea mecanică și oarbă a prevederilor codului penal, în orice caz și indiferent de circumstanțe, ar duce inevitabil la situații în care pedeapsa suferită de o persoană este disproporționat de severă raportată la scopul urmărit.

Haide să vă dau alt caz. O persoană are autorizație pentru un anumit număr de cartușe (50), dar deține mai multe (400). Inculpatul nu are niciun fel de antecedente sau de acuzații că ar fi folosit aceste cartușe în scop contrar cu legea, nu a fost sau e acuzat de infracțiuni violente sau de trafic de arme, nu există temei să se creadă că respectivele cartușe ar fi fost folosite altfel decât pentru uzul propriu. Există pericol social?

Da, cred că ați recunoscut cazul. Adrian Năstase a fost scos de sub urmărire penală într-unul din dosare, cel privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor. Nota bene, tot ce am scris mai sus e real, singura mea vină a fost de-a fi încercat să ascund protagonistul. Or, ”vina” mea este, de fapt, datoria unui magistrat. Procurorii și judecătorii sunt obligați să nu țină cont de cine anume este inculpatul, indiferent de ce decizie iau în dosarul său. Nu trebuie să țină seama de nimic altceva decât de aspectele pertinente pentru caz în sine.

Pe cât pot spune nu văd nimic din decizia de ieri a procurorilor care să nu fie perfect întemeiat pe circumstanțele acestui episod, cele enumerate mai sus. Date fiind acestea, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, scoaterea de sub urmărire penală este perfect justificată. Am văzut acuzații aduse procurorilor care leagă decizia de celebra (și din ce în ce mai nesigura) coabitare. Temeiul acestor acuzații? Niciunul. Da, dacă ar fi fost condamnat, Adrian Năstase s-ar fi întors în închisoare, or – lăsând la o parte faptul că mă îndoiesc că judecătorii ar fi decis altceva decât achitarea pe același temei – ideea că procurorii ar trebui să ia decizii, nu pe lege și pe circumstanțele cazului, ci în funcție de consecințele personale și politice este una, din nou, inacceptabilă. Li se cere, practic, să facă un abuz!

Să ne înțelegem. Am susținut și susțin evoluțiile din justiție, în special condamnările politicienilor, inclusiv în cazul lui Adrian Năstase, pentru că sunt convins că sunt întemeiate. Le-am susținut pentru că sunt convins că justiția face pași în a deveni cu adevărat independentă de politicieni, supusă legii și în slujba comunității. Acestea fiind spuse, mă văd nevoit să trag o linie clară de demarcație între mine plus cei care împărtășesc ideile de mai sus și cei cu care – aplaudând condamnările – mă aflu în același grup, însă din motive foarte diferite. Dacă justiția s-ar comporta sau ar fi folosită la fel cum își folosesc politicienii televiziunile, pe post de ciocan împotriva adversarilor politici, atunci nu ar fi cu nimic mai bună decât cea care era paralizată de frică împotriva politicienilor. Dacă asta vrea cineva de la justiție, dacă în funcție de asta o judecă, de cât de dură e cu o parte sau cu întreaga clasă politică, atunci nu suntem doar în grupuri diferite, ci și opuse.

Ce va spune Hayssam?

Omar Hayssam, condamnat pentru terorism, a fost adus în țară săptămâna trecută. Azi s-ar putea să apară pentru prima oară în fața instanței. Toată lumea așteaptă să vadă ce anume o să declare. Președintele l-a îndemnat să vorbească, adăugând că ”mulți nu vor dormi bine”. Victor Ponta nu s-a lăsat mai prejos: președintelui i-ar fi foarte frică de ce o să declare Hayssam.

În ce mă privește, cred că știu ce va spune Hayssam. Nu, n-am acces la informații secrete, nu îmi șoptesc păsărele, nu am alte surse de informații decât cele pe care le are toată lumea. Bănuiala mea se bazează pe precendent.

Ce știm despre Hayssam? Știm destule de exemplu despre cazul de ”terorism”, răpirea celor trei jurnaliști și despre celelalte dosare penale care îl au ca subiect. În 2005 Hayssam era deja în anchetă, pus sub interdicție de a părăsi țara. Răpirea jurnaliștilor a fost un plan care să-l ajute să scape din țară, eventual și cu suma de bani plătită de statul nostru drept răscumpărare. Nu știu cât de multe șanse de reușită ar fi avut, a eșuat destul de rapid. Însă planul în sine arată ceva despre Omar: disponibilitatea și ușurința cu care minte. Din rechizitoriu aflăm că prima victimă ar fi trebuit să fie Vasile Ion, senator PSD, cu care Hayssam era coleg de partid și partener de petreceri vânătorești; dacă cu tatăl-senator nu i-a reușit, a convins-o pe fiica-jurnalist, Marie-Jeanne Ion. Tot planul era o imensă păcăleală, se baza pe capacitatea de a-i minți cu succes pe toți, de la victime la autorități. Cu victimele i-a mers. Cu autoritățile nu, … cel puțin la început.

Apoi vine episodul în care a fugit din Irak, vestit mai degrabă prin poveștile din presa de partid de după. Să le lăsăm de-o parte, și să vedem ce date concrete avem despre episod. Nu știm dacă și cine dintre autorități l-ar fi ajutat să fugă din țară după ce a ieșit din arest. Știm însă *cum* a scăpat din arest: a fost eliberat chiar la cererea procurorului de caz, un anume Ciprian Nastasiu, pe motiv că e grav bolnav de cancer de colon, pe baza unor documente medicale dubioase. Mai avem stenograme cu convorbiri dintre inculpatul (apoi, condamnatul) Hayssam și același procuror Nastasiu, înainte și după fuga din țară, n-am motiv să cred că ele ar fi, în totalitate, o fabulație. Pe baza lor, pot face următoarea speculație, o recunosc ca speculație, sprijinită doar de briciul lui Ockham – pur și simplu e cea mai simplă explicație a datelor pe care le avem: Omar l-a dus de nas pe procuror. În arest îi turna povești despre ce știe el despre o mulțime de oameni, Năstase, Taher, Bittner, Patriciu, Berceanu, Melinescu etc. E doar o legătură de făcut între unu plus unu și doi, între aceste conversații dintre cei doi și decizia inexplicabilă a procurorului de-al scoate din arestul preventiv: asta a fost condiția pusă de sirian pentru colaborare. Care colaborare n-a fost să fie, desigur, Omar a fugit imediat din țară. Iar nefericitul Nastasiu a primit sancțiune după sancțiune și și-a dat demisia din procuratură. Iar cancerul, dosarele și restul? Povești care să-l ajute să scape, la fel ca în cazul răpirii jurnaliștilor.

Acestea fiind spuse, nu văd niciun motiv să cred că Omar Hayssam va face, de data asta, altfel. Ce o să spună? Povești care să-i servească interesului propriu. Atenție, nu spun că tot ce o să declare o să fie minciună, nici în acest caz cum n-a fost nici în cele precedente. E posibil să spună (și) adevărul, dacă crede că-l ajută. În schimb, e limpede că tot ce declară trebuie luat cu un mare, mare grăunte de sare, cum se zice.

Orice mare proiect guvernamental începe cu o mărire de taxe…

… și uneori se termină cu ea.

Citesc că așa-numitul ”ministru al marilor proiecte” (pe numele oficial al funcției ”Ministrul delegat pentru Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine”) intenționează să majoreze costurile rovinietei, adică a taxei plătite de cei care merg pe drumurile naționale. Nu știm încă ce mari proiecte are în vedere dl Șova, n-a fost clar de la bun început, de când a fost numit. E clar în schimb că-și dorește un mare buget. Poate și din cauză că investițiile străine din primele luni ale lui 2013 au scăzut cu 37% (!) față de perioada similară a anului trecut.

Două observații sunt necesare. Prima, apropo de faptul că – așa cum aflăm din știre – ”creșterea de taxe i-ar viza în principal pe transportatorii de marfă”. Nu spun că enunțul e incorect, în sine – este corect și nu văd cum ar putea fi formulat altfel într-o știre de presă. Există însă o mistificare masivă în această privință, uneori întreținută conștient, alteori nu, mai ales prin absența comentariilor pertinente privind astfel de cazuri. Este, dacă vreți, o minciună prin omisiune: se spune, ”taxa X. ar afecta doar categoria de afaceri Y.”, în speță, ”creșterea prețului la roviniete ar afecta în principal transportatorii de marfă”. E adevărat, dacă ne referim strict la consecința directă. Altfel, dacă ținem cont de toate efectele, enunțul e fals. Taxarea unei afaceri nu afectează doar afacerea respectivă, patroni și angajați, ci și pe clienți. Și, apoi, pe clienții clienților, până la consumatorul final, cel care nu mai poate transfera creșterea de prețuri decât asupra portofelului personal. Dacă transportatorii de marfă vor plăti mai mult la stat, o parte din creșterea de preț se va regăsi în prețul mărfurilor transportate, și va fi suportată de cumpărători. Adică, de omul de rând, pentru că nu se transportă doar yahturi și Bentley-uri, ci și produse alimentare de bază. Lumea o să spună ”s-au scumpit”, ca și cum scumpirea generală ar fi un fel de fenomen natural, cu cauze imposibil de identificat. Nu e un fenomen natural, ci unul economic cu cauze cât se poate de clare.

Iar asta duce la a doua observație: acest gen de taxare-în-efect, ascuns, este mult mai păgubos pentru oamenii de rând decât cel onest, direct și vizibil. Motivul? În timp ce taxarea directă – impozitarea veniturilor, de exemplu – este cu cotă unică sau chiar progresivă, taxarea-în-efect are în cele mai multe cazuri un caracter regresiv, uneori chiar foarte pronunțat. Cu alte cuvinte, cu cât ai venituri mai mici, cu atât mai rău ești afectat. Subvențiile (da, subvențiile sunt taxare-în-efect, evident – banii pe care îi dă statul pentru subvenționare trebuie luați de undeva), subvențiile au, în efect, un caracter de taxare regresivă: încurajează risipa resursei subvenționate, și e clar cine risipește mai mult. Inflația, devalorizarea monedei naționale, este de asemenea, în efect, o taxare regresivă. Oamenii cu stare sunt cei care știu și pot să-și protejeze averea și veniturile de inflație, cu cât ești mai sărac cu atât e mai greu.

(Ne)simțitoriul naturel în familia Fenechiu

”Fratele acestuia [Relu Fenechiu, ministru și inculpat], Lucian Fenechiu, a arătat că, în toată perioada în care a făcut afaceri, nu a simţit că face ceva ilegal, că nu simte nici acum că ceea ce a făcut este ilegal.”
(Gandul)

Iar Relu merge și mai departe, și în cazul unui verdict vinovat rămâne la aceeași părere, nu se consideră vinovat și gata, ”își duce crucea mai departe”. Chiar așa.

Reamintesc fondul dosarului: firmele Fenechiu au vândut SISE Electrica Moldova niște transformatoare vechi, bune doar de fier vechi (unde o bună parte au și ajuns) la preț de transformatoare noi. Directorii care le-au cumpărat au beneficiat de case construite apoi de același grup de firme Fenechiu. Dar ei nu s-au simțit și nu se simt deloc vinovați, și nici Crin Antonescu și colegii lor din PNL nu i-au simțit astfel, de vreme ce Relu e ministru. Partea gravă e că s-ar putea să fie chiar sinceri.

COMPLETARE: Ministrul Fenechiu a fost condamnat, alături de coinculpați în dosarul ”Transformatorul”. Victor Ponta i-a acceptat demisia, nu înainte să declare că ”nu-i pare rău că l-a numit, ci că a fost condamnat”(!) Probabil și el judecă pe bază de simțitor naturel, un înalt politician nu merită să pățească așa ceva pentru un tun de câteva milioane de euro, zău așa…

Distanța scurtă de la zorzon la măciucă constituțională

”Zorzoane constituționale” sunt acele formulări constituționale foarte generoase, în intenție, care nu se aplică în realitate. Sunt acolo doar ca să arate textul frumos, dar rezultatul este că legea fundamentală ajunge să fie tratată ca o glumă, o colecție de enunțuri admirabile, emfatice, care sunt în realitate ignorate. Adăugarea unor astfel de amendamente la revizuire este o operație de marketing electoral pur, cam cum ai pune foști campioni să facă reclamă la margarină: poți acoperi chestii foarte periculoase, distrugerea echilibrului instituțional, de exemplu, cu povești despre cum ai dat tu cu drepturi în popor, așa cum l-am auzit deja lăudându-se pe Crin Antonescu și pe diverși sicofanți din jurul său. Doar că uneori chiar aceste zorzoane pot deveni periculoase, mai ales când iresponsabilitatea este dublată de incompetență. Iată un caz:

Articolul 15 din Constituție, intitulat ”Universalitatea” are următorul aliniat :

”(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”

Articolul sună destul de elegant, fără să fie însă clar ce impact ar trebui să aibă. Dacă verificați alte constituții europene, în această privință există doar echivalentul articolului următor, cel privind egalitatea cetățenilor, care în România e încălcat de fapt constant. Așa cum spuneam, avem un exces de cuvinte frumoase în constituție menită să spună un același lucru, care este ignorat apoi în realitate. Aici e un bun exemplu. Dar măcar aliniatul 1 al articolului 15, în sine, e inofensiv. N-ajută, nu strică.

Ceea ce probabil l-a făcut o țintă excelentă pentru ”clarificare”, ”îmbunătățire” la revizuirea de anul acesta. Vreo trei peneliști s-au umflat în piept și au produs următoarea versiune, adoptată de comisia Antonescu în unanimitate(!):

(1) Cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi, se bucură de drepturile şi libertăţile garantate şi stabilite prin Constituţie şi alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

Amendamentul a ajuns la Consiliul Legislativ, săracii juriști de-acolo trebuie să se fi crucit. Partea de ”zorzon” e clară: de ce să spui în constituție că cetățenii se nasc și trăiesc liber? Sigur, e foarte bombastic, sună ca o poezie patriotică, dar totuși vorbim de scrierea unei legi, nu? Există vreun dubiu sau primejdie la adresa libertății lor, pe care constituția să o poată înlătura astfel? Și, dacă nu, de ce să ai această declarație? Atunci nu trebuie oare să scriem în legea fundamentală și că cetățenii se nasc cu mâini, cu picioare și fără pene? Că trăiesc cu un creier, ba chiar și că se folosesc constant de el, oricât de mult dubiu am putea avea, în această ultimă privință, în ce-i privește pe responsabilii acestei revizuiri?

Există însă și o parte de ”măciucă”: autorii au restrâns această declarație doar la cetățenii români!! Așa cum scriu consilierii parlamentari, formularea ar putea duce la interpretarea că aceste drepturi NU sunt recunoscute de statul nostru altor categorii, de exemplu cetățenilor străini. Dacă se revizuiește constituția, sărmanul bulgar care va trece pe la Vidin ar putea fi capturat și vândut în sclavie, perfect constituțional. Sigur, nu asta se va întâmpla, pentru simplul motiv că legea fundamentală, în loc să se aplice, va ajunge inevitabil ignorată, eventual ca subiect de glume și bătaie de joc.

Deconstrucția moțiunii de cenzură constructive Antonescu/Pîrvulescu

I. Un detaliu greu de sesizat

Am revăzut știrea Digi24 privind avizarea proiectului de revizuire a Constituției de către Consiliul Legislativ. E acolo un fragment care începe așa ”Juriștii se leagă și de un detaliu destul de greu de sesizat…”. Aflăm apoi că pasajul de care s-au legat este cel privitor la așa numita ”moțiune de cenzură constructivă”, care ar arăta așa:

”Art.113.- (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Prin moţiunea de cenzură semnatarii propun o persoană drept candidat pentru funcţia de prim-ministru, iar aceasta va fi însărcinată de către Preşedinte cu formarea noului Guvern în cazul în care moţiunea de cenzură este adoptată.

(Moțiunea de cenzură, amendată (în bold) de proiectul de revizuire a Constituției)

Consiliul Legislativ cere reformularea pasajului nou introdus, cel cu ”însărcinarea” . Să fie acesta un detaliu, adică, după dicționar, un amănunt lipsit de importanță? Nu, nici vorbă. Autorii știrii par să considere că e doar o chestiune de stilistică, or vorbim aici de texte de lege, nu de beletristică. Rigoarea e o condiție absolut necesară, originalitatea, în schimb, nu. Iar problema este de fapt chiar mai gravă decât consideră juriștii parlamentului, așa cum o să arăt mai jos.

II. O expresie imprecisă

Problema semnalată de Consiliul Legislativ este imprecizia expresiei respective; acest articol îi cere președintelui să exercite o anumită atribuție, dar este neclar care anume și cu ce efect. Constituția îi oferă președintelui două atribuții distincte, parte a procesului care duce la instalarea unui guvern. Prima este cea de desemnare a unui candidat la postul de premier, a doua este de numire a premierului/guvernului, după votul parlamentar de învestitură. Atenție la termeni: premierul este ”numit”, întrucât există un post pe care-l ocupă urmare a acestui act prezidențial; candidatul, în schimb, este doar ”desemnat”, are doar dreptul să ceară votul de învestitură parlamentului. Acestea fiind spuse, ce anume înseamnă exact ”[persoana] va fi însărcinată de către Preşedinte cu formarea noului guvern”? Expresia nu e explicată în constituție și e ambiguă. Va fi desemnată candidat la postul de prim-ministru, sau va fi numită direct în acest post?

În ce-l privește, Consiliul Legislativ nu pare să aibă o dilemă. Juriștii de acolo consideră intenția Comisiei exprimată în acest amendament este că președintele va exercita atribuția sa de desemnare a unui candidat la postul de prim-ministru. Prin urmare, cer parlamentului să reformuleze articolul în acest fel. E o speculație pentru care au mult temei: conform constituției noastre președintele nu numește individual prim-ministrul, îl numește doar alături de guvernul învestit de parlament. Consilierii presupun în mod rezonabil că autorii acestui amendament n-au intenționat să creeze președintelui o atribuție distinctă de numire a prim-ministrului, de vreme ce n-au enunțat-o alături de celelalte.

III. O moțiune de cenzură distructivă

Și atunci, de ce pretind eu că ar fi mai mult decât o problemă de formulare neclară – care ar fi oricum ceva serios, nu un ”detaliu” ? Ei bine, repet, acest pasaj a fost introdus explicit drept ”moțiune de cenzură constructivă”. Or, în interpretarea rezonabilă a Consiliului Legislativ… nu este așa ceva! Nu e decât altă prevedere ilogică, specie abundentă la revizuire. Scopul instrumentului sus-pomenit este eliminarea situației de interimat guvernamental și instabilitate politică după adoptarea unei moțiuni de cenzură. Prin definiția caracterului ei ”constructiv”, moțiunea asta unește într-un același act retragerea încrederii în guvernul în funcție și acordarea încrederii altui guvern, în persoana prim-ministrului. Verificați pur și simplu constituțiile unde apare acest instrument – ceea ce specialiștii lui pește prăjit din Comisia Antonescu/Forumul Pîrvulescu n-au fost capabili să facă – Germania, Spania sau Ungaria: acolo președintele numește individual prim-ministrul, inclusiv la adoptarea unei moțiuni de cenzură, caz în care numește în fruntea guvernului persoana desemnată de semnatarii moțiunii. Repet, adoptarea moțiunii duce direct la numirea premierului, de asta-i spune ”constructivă”: obligă parlamentul să învestească alt guvern ca să-l dea jos pe cel aflat în funcție. Altfel, n-ar fi nicio diferență față de o moțiune de cenzură obișnuită.

…N-ar fi nicio diferență doar în cele trei țări sus-pomenite. În România, dacă se adoptă proiectul de revizuire, ar fi o diferență și o problemă în plus. Una foarte gravă. Asta pentru că, în mod original, în caz de interimat guvernamental, decizia finală privind persoana premierului nu a fost transferată parlamentului, așa cum se pretinde, ci conducerii partidelor – o sinistră aberație partitocratică. Mai grav, partidele desemnează candidatul la postul de premier, în ordine, în funcție de numărul de mandate obținute la alegeri, nu cel de la momentul desemnării. Or, nu există nicio garanție că voința politică a conducerilor de partid va fi permanent identică, în această privință, cu cea a majorității din Parlament! Pe semne, alt detaliu care le-a scăpat geniilor constituționale Antonescu, Pîrvulescu și compania. Pe cine va desemna președintele candidat la postul de prim-ministru dacă majoritatea parlamentară adoptă o moțiune de cenzură ”constructivă” și, în același timp, premierul demisionează? Hm? Persoana propusă de semnatari, conform prevederilor constituționale legate de moțiunea de cenzură? Sau persoanele propuse, în ordine, de conducerile de partid, conform prevederilor legate de interimatul guvernamental? Alege el? Alege Curtea Constituțională, cum voia într-o vreme dl Chiuariu? Întrebăm Consiliul Legislativ? Poate Comisia de la Veneția? Pe patriarhul Daniel, dat fiind rolul modernizator al BOR, recunoscut ca atare de noua constituție? Mister. Asta ne așteaptă, dacă adoptăm proiectul ”clarificator”, o mulțime de mistere de genul ăsta. Haos, cu alte cuvinte.

Într-un fel, autorii știrii de la Digi24 au dreptate – e destul de greu de sesizat astfel de ”detaliu” ruinător. Nu din alt motiv decât că proiectul de revizuire are atât, atât de multe.

Revizuirea revizuirii – Consiliul Legislativ

Deși prevăzut în Constituție, Consiliul Legislativ este o instituție aproape absentă în mass-media. Încerc să-mi amintesc când a fost ultima dată când a fost subiectul unei știri, de fapt, și nu reușesc. Motivul pentru acest dezinteres mediatic e unul simplu și imediat: consiliul cu pricina are un rol tehnic și în interiorul parlamentului. Avizează proiectele de legi, semnalând dacă au probleme de redactare, de conformitate cu constituția sau de coerență cu restul legislației în vigoare. Altfel spus, avizele sale nu au caracter politic, nu analizează un proiect de lege din prisma oportunității, nu comentează în orice fel dacă e bun sau rău. Doar dacă textul e corect sau incorect formulat. Iar avizele sunt consulative. O ”rotiță” din mecanismul parlamentar, un organism care nu decide ci consiliază pe motive strict tehnice nu e deloc genul de instituție care să intereseze presa noastră.

Și totuși, în mod excepțional, un aviz a ajuns știre majoră de presă. Da, Comisia lui Crin Antonescu a reușit să aducă acest Consiliu anodin în prim-plan mediatic: aflăm că avizarea proiectului de lege privind revizuirea constituției le-a luat consilierilor de-acolo 33 (treizeci și trei!) de pagini de observații și critici. Greșeli gramaticale, formulări confuze, formulări nelalocul lor, menite fie unui preambul fie unor legi obișnuite, formulări contradictorii sau neconstituționale. 33 de pagini de critică, repet, fără vreun fel de caracter politic. Proiectul de revizuire va ajunge și în fața Comisiei de la Veneția și a Curții Constituționale, ne putem deja închipui care va fi rezultatul.

Sigur, e la fel de previzibil că Crin Antonescu &co. vor merge înainte în ciuda acestor avize. La fel de previzibil este că, în aceste condiții, Curtea Constituțională poate declara proiectul neconstituțional, după ce iese din Parlament, decizie care n-ar fi consultativă, dar un senator liberal (S-R Stănescu) a sugerat deja că în loc de revizuire ar trebui făcută o nouă Constituție care să scape astfel de cenzura Curții. Ar fi un finis coronat opus, dacă măsura operei este dată de iresponsabilitate.

De cenzura comentatorilor, însă, n-ar trebui oricum să scape. Ceea ce demonstrează avizul Consiliului Legislativ – dacă mai era nevoie – este că acest proiect de revizuire este peste putință de a mai fi corectat. Rezultatul al unei incompetențe agresive, el este viciat peste măsură. Dacă există (și există) prevederi care ar merita păstrate, ele sunt oricum mult prea puține. E de un absurd evident păstrarea unui proiect a cărui corectare pretinde mult mai mult efort și expertiză decât au fost puse în scrierea lui. Rezultatul Forumului Pîrvulescu / Comisiei Antonescu trebuie abandonat cu totul și întreg procesul de revizuire al Constituței reluat de la zero, fără ”specialiștii” responsabili de acest fiasco.