23 august 1944 (scenetă)

”Justiția militară pentru justiție este ce e muzica militară pentru muzică” – zice citatul atribuit lui Groucho Marx. Mă gândesc că pentru România ar trebui completat cu, ”… sau ce e istoria militară pentru istorie”.

Istoricul militar român este un autor de ficțiune proastă. De fapt, e un fel de semi-ficțiune, jumătăți de adevăr amestecate cu fabulații, rezultatul fiind nepotrivit pentru oricare din categorii. Cum de ajunge așa ceva publicat? Ei bine, producția asta trebuie să fie ”patriotică”, caz în care, indiferent cât de prost, cât de atroce e scrisă, e publicată drept ”istorie”. ”Patriotismul”, în definiția acestor oameni, înseamnă, în progresie spre mai rău, de la verbiaj bazat pe clișee infantile la patologie psihiatrică pură. În cazul bun, istoricul militar creează basme în care conducerea autohtonă și armata joacă pe Făt-Frumos, viteaz, cinstit, corect, darnic, pașnic, milos și ospitalier, în timp ce rolul zmeului e variat, putând fi jucat de unguri, turci, americani, ruși, evrei, masoni, boieri, bancheri, capitaliști, industriași etc. Chiar și de comuniști, cel puțin pe stil nou, singurul aspect care diferă față de perioada pre-’89. În cazul rău, istoricul militar delirează.

Pentru istoricii militari, episodul 23 august este cam ce e luna plină pentru nebuni. Le urcă sângele la cap, le mărșăluiesc muzele în jurul capului – pe muzică militară, firește – și se simt obligați să producă, nu-i așa?, istorie. Valuri de istorie. Săracul Neagu Djuvara s-a străduit în van să restabilească adevărul apropo de ”telegrama de la Stockholm”, istoricul (civil) și martorul direct n-a avut nicio șansă în bătălia cu istoricii militari înarmați cu fabulație pură și cu un film semnat de Sergiu Nicolaescu.

Aniversarea de anul ăsta nu putea face excepție. Un anume Mircea-Vâlcu Mehedinți (săracul județ dunărean n-are nicio vină, sunt convins), care se recomandă cercetător militar, a descoperit o stenogramă după o înregistrare audio, pe disc, a arestării mareșalului Antonescu. Iată-o, n-am făcut absolut nicio modificare, nu era nevoie:

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate!

(Se aude şi vocea lui Mihai Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.
Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…
Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?
Mareşalul: Majestatea Ta…
Regele: Voastră.
Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?
Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?
Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?
Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?
Mareşalul: Nu! Aşa, nu!
Regele: Dar cum?
Mareşalul: Să iau contact cu Germania?
Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?
Mareşalul: Mareşal Antonescu.
Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.
Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.
Regele: Suferinţa este o experienţă.
Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…
Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.
Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?
Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?
Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.
Regele: D-ta dai sau nu telegrama?
Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.
Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!

Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!

Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…
Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Acum, un naiv ca mine și-ar putea închipui că stenograma asta ar fi trebuit să fie punctul culminant care să compromită cariera  profesională a ”istoricilor/cercetătorilor militari”, victimele exagerării necontrolate: o caricatură a producțiilor grupului, la rândul lor caricaturi grotești ale istoriei, folosite în scop de propagandă. Nu poți, n-ai cum să iei în serios așa ceva, nici măcar ca dramaturgie. Poți accepta cel mult că un licean a scris materialul pe post de ”scenetă istorică”, ca să ia nota de trecere. E adevărat că gramatica e în mare suferință, chiar pentru nivelul de școală primară, la fel e și coerența, dar cam așa și-ar imagina episodul respectiv un adolescent. Sau un adult cu mintea oprită undeva înainte de 17 ani. Discursuri bombastice, strigăte și genul de replici pe care le aruncă peste umăr colegului din spate, care tocmai i-a aruncat un gogoloi de hârtie în ceafă. În replicile regelui e proiectată drama sfâșietoare pe care o simte un elev scos la tablă cu lecția neînvățată. Schimbul de replici este revolta pasiv-agresivă față de profa’ de mate, jucată în scris și cu personaje istorice.

Cum spuneam, naivitate din partea mea. Nu mă refer la grupul sus-pomenit de mici mehedinți, coruți și dogari c-o doagă lipsă, pe ei asta-i amuză și-i mână în luptă, asta zic ei că e istorie și patriotism. Apoi produc cărți și bloguri obscure, se citesc și se citează între ei și-și acordă reciproc titluri. Sunt un fel de sectă. Eu mă refer însă la ziare, zice-se, ”quality” (EvZ) și televiziuni (RealitateaTV) care preiau sceneta respectivă și o prezintă drept document istoric. De asemenea, aș putea in extremis accepta scuza ignoranței, deși pentru jurnaliști e rușinoasă oricum: ar fi trebuit să se întrebe, unde e înregistrarea aia audio? Cine a făcut-o? De ce? Cine a transcris-o? Când? Ce s-a întâmplat apoi cu ea? Câte surse are, de fapt, știrea asta? Problema e că bunul simț imediat, comun, ar trebui să se revolte la ideea că melodrama de mai sus are vreun caracter istoric.

O notă de final: în realitate, generalul Sănătescu, care este convocat în ultima replică, imediat după ”Vax!”, luase de fapt parte la conversația respectivă alături de cei doi Antonești și de rege, urma să devină șeful guvernului. Iată relatarea episodului în jurnalul lui, publicat postum în 1993.