Cum se clasifică convorbirile demnitarilor

”LEGE NECLARĂ. Trebuie sau nu clasificate convorbirile președintelui?” se întreabă într-un articol DIGI Tv. Iar eu mă întreb cum se face că în țara asta presa ajunge să se îngrijoreze dacă nu cumva are – ea însăși – acces la prea multă informație. Cum se face că-și pune problema atât de des dacă nu cumva ar trebui ca pâinea ei cea de toate zilele să fie drastic restricționată. Amintiți-vă reacția lui lui Popescu – CTP în scandalul Remeș, când TVR a difuzat materialul video în care îl puteam vedea pe fostul ministru luând mită.

Pe scurt, o întrebare: eu personal – sau voi – ce protecție legală am dacă presa dorește să publice informații despre mine? Ce protecție îmi oferă, nu doar legea, ci deontologia așa cum e înțeleasă și practicată ea de presa noastră? Or, cel mult (!), demnitarii ar trebui să aibă același nivel de protecție ca un om obișnuit. Însă, în mod normal, demnitarii ar trebui să aibă și mai puțină protecție în fața scrutinului mediatic. Interesul public față de ce vorbesc oamenii cu putere de decizie, fie și în privat, este cât se poate de justificat.

Asta nu înseamnă că orice date despre un demnitar pot fi publicate. Și aici situația stă foarte anapoda. Putem clasifica astfel genul ce convorbiri ale demnitarilor – sau, în general, informații despre ei – care nu pot fi făcute publice. Primul caz este cel în care publicarea ar aduce atingere siguranței naționale – legea noastră, nu e de mirare, prevede deja o astfel de protecție. În cazul optim, legea ar trebui să fie și îndeajuns de precisă, apropo de cum poate fi clasificată o convorbire ca ”afectând siguranța națională”. Al doilea caz în care presa ar trebui să se abțină să publice convorbirile și informațiile despre demnitari este atunci când ele vizează strict viața privată. Sau, măcar, când interesul public al publicării lor nu justifică încălcarea dreptului la viață privată. Or, aici și legea și practica presei noastre lasă mult de dorit. Vă amintesc episodul casetei cu Emil Boc schimbându-se în vestiar. Nu am avut doar materiale de presă centrate pe fundul liderului pedelist, ci și tocșouri la televiziuni de știri. Ce vor fi reușit oamenii ăia să dezbată, cu orele, apropo de tuhăsul prim-ministerial, nu știu.

Acestea fiind spuse, e limpede că discuțiile dintre șeful ANAF (la acea dată) Sorin Blejnar și președinte sau lideri politici nu vizează nici chestiuni de viață personală și nici nu văd cum pot afecta siguranța națională. Prin urmare – că e fără precedent, că nu – nu văd absolut nicio problemă cu difuzarea lor.

Afirmația, nota bene(!), vizează strict presa, în calitate de difuzori ai acestei informații. Nu se aplică celuilalt capăt, cel care obține informația asta. Deși, și în acest caz avem puncte comune, unul din ele fiind că e de neconceput ca șeful statului sau demnitarii să se bucure de un anume tip de protecție legală de care să nu beneficieze și oamenii obișnuiți. Dacă sursa acestei informații este ancheta penală, atunci lucrurile ar trebui să stea cam așa: dacă un procuror face publice astfel de date din dosarele pe care le are în lucru, el trebuie dat afară din magistratură. Când un dosar ajunge în faza de judecată, e treaba instanței să decidă în ce măsură convorbirile aflate acolo au legătură cu cauza. Ce nu are legătură cu cauza, nu poate fi făcut public, nu ar trebui nici măcar păstrat, ci distrus. Ce are legătură cu cauza, însă, în măsura în care nu aduce atingere vieții private unor terți sau siguranței naționale, poate fi – nu, de fapt, trebuie să fie făcut public!

One thought on “Cum se clasifică convorbirile demnitarilor”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *