Ciuca ticăloșiei din PC

Bogdan Ciucă, pe care PC-ul voiculescian l-a plantat în fruntea Comisiei Juridice (rușine!), e unul din oamenii cheie al tărășeniei petrecute luni și marți: e omul care s-a dus cu câțiva colegi și au votat pe șest și în secret modificările la legea amnistiei, noaptea de luni spre marți. Apoi, în culmea ticăloșiei, a explicat la postul TV al patronului că proiectul e din pricină că pierdem la CEDO, că avem prea mulți pușcăriași.

Da, avem o problemă cu suprapopularea penitenciarelor, dar pentru asta nu e nevoie de o lege a amnistiei. Pentru asta e nevoie de pedepse mai ușoare pentru cei aflați la prima abatere și cu vinovății minore (exclus demnitarii corupți, adică!) și condiții mai lejere de eliberarea condiționată. Ce face o lege de amnistie, și încă una atât de vastă cum e cea atentată ieri, și care va fi repusă la vot săptămâna viitoare, este  nu doar să elibereze penitenciarele, dar să facă inutile procesele în curs și să ”albească” pe cei condamnați. Asta vor politicienii penali, și-s – iată – din ce în ce mai mulți. O lege de albire. Nu doar că vor să scape de pușcărie, dar vor să scape și de trecutul penal, ca să poată reveni, veseli, la cârma statului. Nu, CEDO nu cere așa ceva, nici pe departe.

COMPLETARE: Același tip de mistificare ticăloasă îl practică și Crin Antonescu, zicând lăcrămos că “este absurd sa trimiti in penal pe cineva pentru ca la cabinetul parlamentar si-a angajat nevasta”. Problema e că, de dragul – zice-se – posibilității de a lucra cu nevasta lângă ei, parlamentarii USL au eliminat pur și simplu conflictele de interese la nivel de demnitari. Nevasta va putea primi din partea soțului demnitar, nu doar post în cabinet, ci și orice contracte pe bani publici. Asta e corupția locală, mică poate la nivel și la sume de bani (relativ vorbind!!), însă mare ca nivel de răspândire și pagubă. Dl Antonescu a ratat o bună ocazie să doarmă.

Crin Antonescu înjură în somn

Presedintele Senatului, Crin Antonescu, califica drept “isterie anti-parlamentara” si “anti-democratica” acuzatiile la adresa modificarilor aduse marti Codului Penal de catre deputati, dar precizeaza ca “s-ar putea ca unele chestiuni sa nu fie in regula” si, in acest caz, “avem timp sa le reparam, daca e cazul”.

Acesta a afirmat ca s-au lansat cateva “minciuni (…) grele”, inclusiv reluarea de catre presedintele Traian Basescu a discutiei despre lovitura de stat, care poate fi insa trecuta “in registrul comic”.

Seful PNL a precizat ca nu cunoaste toate detaliile legate de modificarile operate marti in Camera Deputatilor, dar “daca ingrijorarile se definesc, o discutie politica si juridica are loc, nimeni nu intentioneaza sa faca lucruri pe ascuns”.

(Hotnews)

Președintele senatului contraatacă viguros, cu acuzații vehemente, în legătură cu o situație căreia nu-i știe detaliile. ”Nimeni nu intenționează să facă lucruri pe ascuns” – doar că modificările respective au fost adoptate într-un fel de mini-ședință ascunsă a Comisiei Juridice, seara târziu, că au fost puse pe ordinea de zi pe șest. ”E timp să le reparăm” – doar că asta a fost votul final. Sigur, Băsescu le va trimite înapoi, pe asta ne bazăm, nu, domnu’ președinte de Senat? Da, și pe alerta, pe vigilența Dvs…

Pe ce poziții partizane au blocat ziarele proiectul grațierii

Adevărul : ”Ponta blochează legea graţierii: Corupţii trebuie să rămână în închisoare”
Gândul : ”Antonescu blochează amnistia PSD-PC: PNL votează alături de PDL”

În realitate, la ora aceasta legea aia super blocată a trecut la votul pe articole. A rămas doar votul final. Dar marțienii care ar citi ziarele noastre ar fi perfect liniștiți.

Un bilet de papagal pentru Liviu Voinea

Răspunsul onest la întrebarea ”Banii din acciza pe combustibil vor fi folosiți pentru construcția de autostrăzi?” este ”Nu.” Notați că n-am folosit și termenul ”exclusiv”, care ar face doar întrebarea mai clară și răspunsul și mai categoric. Banii din acciza respectivă se duc la bugetul de stat, ăsta e răspunsul corect, iar faptul că plățile pentru autostrăzi se fac din același buget nu schimbă cu nimic lucrurile. Orice alt răspuns implică faptul că, fără acești bani, construcția de autostrăzi ar avea automat de suferit, fără ca guvernul să aibă ce să facă. Iar asta e o minciună. Bugetul este alocat prin decizie politică, altfel decât imperative impuse de Curtea Constituțională (pensiile nu pot fi micșorate), guvernul poate alege liber să mute sume dintr-o parte în alta, și, mai ales să taie din cheltuielile bugetare. Lucru pe care dl Voinea, ministrul de resort, îl consideră, practic, imposibil: gaura din buget trebuie doar acoperită, nu redusă. E o minciună prin omisiune.

Iar acciza asta a fost justificată printr-un șir năucitor de afirmații certate, nu doar cu adevărul, ci și una cu alta. Am aflat că va acoperi o gaură imensă din buget, dar în același timp fără să se simtă în buzunarele oamenilor – minune mare! Că nu va avea efect inflaționist, dar va lupta împotriva deflației. Că, economic vorbind, suntem tigrul Europei de Est – dar că ne pândește recesiunea.

În fine, un bilet de papagal particular se oferă ministrului Voinea, așa cum merită orice alt înalt demnitar, membru al guvernului în principal, care spune ”vai, nu putem face asta pentru că nu ne permite legea!”. Că legea va fi picând, de bună seamă, din ceruri. Evident că guvernul și majoritatea parlamentară nu pot fi constrânși de o lege, pentru simplul motiv că ei sunt cei care o scriu. În cazul de față, nimic nu i-ar fi oprit să creeze un fond special în care să se verse această acciză, sau o parte din ea, și care să fie destinat exclusiv construcției de autostrăzi.

Derularea contractului Bechtel – ce n-a controlat corpul premierului Ponta

Corpul de control al premierului Ponta a produs în primul rând o știre de presă – după tipicul guvernului din care face parte, de altfel: ”posibile fapte penale ale foștilor miniștri Dobre, Berceanu, Vlădescu, Macovei”. Bum, bum! În subsidiar, subordonații premierului au pus la dispoziția mass-media un document intitulat ”Sinteza raportului de control privind verificările efectuate în legătură cu încheierea, modificarea și executarea contractului de proiectare și construire a autostrăzii Brașov – Cluj – Borș”. Îl puteți citi aici.

Acum eu voi trata cu indiferența cuvenită opiniile și aprecierile personale făcute de controlorii premierului. Mi se pare de bun-simț să fac așa ceva, ținând cont că în țara noastră ”declarație politică” înseamnă, în accepțiunea autorilor, o afirmație asupra căreia autorul nu consideră necesar să-și asume vreo responsabilitate. În cazul guvernului Ponta, însă, care are antecedente catastrofale în acest sens – produce minciuni în mod constant – indiferența ar trebui să fie, cel puțin, suspiciune. În schimb, mă interesează informațiile cu valoare de fapt. Or, aici constat că producția guvernamentală are carențe foarte mari. Cel puțin două se văd direct din titlu:

De ce Corpul de Control face publică doar o sinteză? Și de ce raportul și/sau controlul n-au vizat și încetarea acestui contract?

Nu de alta, dar după cum o să vedem mai jos, există cel puțin un aspect foarte controversat asupra rezilierii operate de ministrul Șova în urmă cu câteva luni. De asemenea și încheierea contractului – controlată, zice-se – este expediată extrem de rapid: la finalul lui 2003 s-a semnat contractul între CNADNR și Bechtel, un an mai târziu (în preajma alegerilor) același guvern a tocmit o societate de consultanță care a spus că prețul prevăzut în contract, ~2,2 miliarde euro, era unul corect, iar în 2006 parchetul a respins o plângere penală împotriva semnatarilor acestui contract, fostul ministru al transporturilor și fostul șef CNADNR. Pam-pam. Atât.

Buun. Mai aflăm – nu că n-ar fi de notorietate, oricum – că începând cu 2005 derularea contractului s-a blocat. Firma Bechtel n-a mai primit bani pentru lucrări deja făcute, guvernul nou instalat insistând pentru renegocierea contractului, care s-a făcut pe parcursul a mai bine de un an, plățile și construcția s-au reluat în 2006, renegocierea a continuat însă, în 2009 și 2011. Aici se concentrează controlul corpului prim-ministerial, inclusiv cu acuzațiile: că mandatul a fost dat așa, că comisia de negociere l-a depășit, că miniștrii au intervenit, că s-a plătit una, că s-a plătit alta șamd. Vor fi fost neregularități, nu știu, poate și fapte penale – DNA a fost sesizată formal, o să verifice procurorii asta. Din document, cel puțin, încadrările respective intră în categoria opiniilor autorilor.

Însă documentul guvernamental are o lipsă majoră, fundamentală pentru întreaga chestiune. La ce mă refer? Corpul de control notează alt fapt de notorietate: statul nostru, reprezentat din CNADNR, a plătit sume mult, mult mai mari decât cele prevăzute în contractul inițial – prețul acela certificat drept ”corect”, așa cum notează vesel sinteza. Vorbim de multipli, dublul, mai mult decât triplul sumelor prevăzute în contract, bani pe care statul a ajuns să le plătească celor de la Bechtel, ducând la renegocierea și în final rezilierea contractului. Or, corpul de control nu pare capabil să controleze și să elucideze motivele acestei stări de fapt, repet, notorii.

De ce a ajuns statul român în situația de a plăti multiplul sumelor prevăzute în contractul din 2003? Cine e responsabil?

Cred că pot să pretind că vorbesc în numele interesului public afirmând că e mult mai important să stabilim CAUZA care a făcut să plătim 54% din valoarea inițială a contractului pentru vreo 12% din realizare, decât detalii privind procesul în sine. Repet, nu spun că neregularități sau ilegalități ar fi ok, cu siguranță că nu sunt. Însă contează mult mai puțin dacă renegocierea asta a urmat cu strictețe pașii formali, dacă a fost informat nu-știu-cine sau respectat mandatul nu-știu-care; contează mai mult fondul ei și motivele pentru care s-a făcut, de la ce a pornit și unde a ajuns, de ce am plătit din bani publici aproape un miliard de euro degeaba.

Ca să fiu și mai clar. Din două, una. Fie suplimentarea asta uriașă NU era posibilă pe contractul inițial și atunci autoritățile de după 2005 au o extraordinară responsabilitate și vină, penală chiar, indiferent dacă au plătit bani publici înafara prevederilor unui contract și/sau dacă au renegociat contractul în mod catastrofal provocând acest enorm prejudiciu. Fie contractul inițial făcea posibilă o astfel de suplimentare, poate una și mai gravă. Caz în care aprecierile privind corectitudinea prețului sunt apă de ploaie și controlul guvernamental ar trebui să se concentreze pe detaliile contractului și ale încheierii sale în 2003; renegocierea fiind necesară, oricare vor fi fost bubele ei, minore prin comparație. Repet, e întrebarea cheie – inclusiv pentru afirmația din sinteză că renegocierea ar fi fost ”ineficientă” – apreciere strict personală și fără pic de temei, în condițiile în care nu știm exact ce anume a fost renegociat.

Și-atunci? Hm? Domnule Ion Lazăr, secretar de stat, șef al Corpului de Control? Ne puteți lămuri? E grea întrebarea? Sau poate e neplăcut răspunsul? De fapt, ar putea să ne lase pe noi să găsim răspunsul la întrebare. Documentul lămuritor este acel contract semnat în 2003. Guvernul încă nu l-a făcut public, cu o minciună ridicolă: dl Șova a spus că s-a pierdut originalul. Va fi fost pierdut, nu știu, dar implicația cum spuneam, mincinoasă și ridicolă, este că doar originalul poate fi făcut public. Iar corpul de control nu lămurește nici acest aspect, al pierderii unui contract. De altfel, aflăm doar că nicio autoritate română nu pare să aibă măcar o copie completă și certificată ca fiind conformă cu originalul. Râsul lumii, controlorii guvernamentali trebuie să recurgă la fostul partener de afaceri, repudiat între timp, și care le trimite copia lor bună, după cum putem citi, …în 20 noiembrie 2013? Măi să fie!

Păi, în acest caz, revin la prima întrebare: cum se face că controlul n-a inclus și încetarea contractului? Nu de alta, dar doar rezilierea contractului, ruperea contractului pierdut al dlui Șova, ne-a costat 30 de milioane de euro – chiar nu contează circumstanțele în care a fost făcută? Mai precis :

Dacă autoritățile românești n-au avut până în noiembrie originalul contractului inițial, și nici măcar o copie certificată și completă a acestuia, atunci pe ce baze au negociat în luna mai încetarea lui?

Până când contractul nu e public și întrebările astea nu primesc răspuns, controlul subordonaților dlui Ponta e doar bombă ieftină pentru presa de partid, eventual și pentru atacuri politice la adresa DNA, după tipicul consacrat.

****************

Acuzația la adresa dnei Macovei (alături de alți miniștri) este că au permis companiei Bechtel să păstreze o sumă de 40 de milioane, cu titlu de avans, ceea ce ar fi fost împotriva prevederilor exprese ale legii finanțelor publice. Grav, nu? Ei bine, ca să vedeți de ce spun că e esențială elucidarea chestiunii contractului. Într-un fel, indirect, avem o elucidare chiar de la dl Șova, dragul de el. Acesta a desecretizat contractul cu Bechtel, dar nu cel din 2003, ci așa cum a rezultat el din renegocierea aia ”ineficientă” (conform corpului de control Ponta) din 2006. Or, în acest document, disponibil chiar de la sursă, putem citi și notele privind motivele renegocierii, care ne dau informații asupra contractului original. Iată ce aflăm de la primul punct:

I. Contractul [din 2003, n.m.] prevedea acordarea de către partea română către partenerul american a unui avans având caracterul unui împrumut fără dobândă în sumă de 250 milioane euro, în acelaşi timp cu plata lunară a lucrărilor efectiv realizate. Acest împrumut fără dobândă putea fi utilizat de partea americana fără nici un control al părţii române până la momentul finalizării Contractului. Un astfel de mecanism încălca art. 52 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, care specifică în mod expres faptul că este permis să se plătească sume în avans anterior executării unor lucrări numai cu condiţia ca respectivele sume să fie justificate prin lucrări efectiv realizate până la sfârşitul anului bugetar în care au fost acordate. În cazul concret, suma de 250 de milioane euro era integral justificată doar la momentul finalizării contractului, adică anul 2012.
(Notă privind renegocierea contractului de proiectare și construie a autostrăzii Brașov – Cluj – Borș, 2005)

O, da. Chiar așa. Cum de le va fi scăpat acest document subordonaților premierului? Înțelegeți acum de ce nu e dat public contractul din 2003? De ce nu au fost controlate și raportate circumstanțele legate de încheierea lui? Corpul de control al dlui Ponta acuză miniștrii din perioada 2005-2006 că au permis companiei să păstreze ilegal o sumă primită cu titlu de avans. Dar suma respectivă a fost primită, cu tot cu semnul de întrebare legal, conform contractului inițial. De fapt, Bechtel ar fi putut lua o sumă de șase ori mai mare, perfect acoperită de prevederile girate de guvernul Năstase. În urma renegocierii din 2005 prevederea asta a fost înlăturată, așa cum aflăm din același document.

A, bonus. Știți cine era omologul dlui Lazăr, șef al corpului de control al guvernului în perioada 2003-2004, când s-a negociat contractul, cu tot cu prevederea certată cu legea și creatoare de prejudicii sus-menționată? Un anume Victor Ponta.

Senatul a adoptat înjurătura deputatului Bot la adresa Mișcării Populare

”Senatorii au adoptat miercuri un proiect de lege care prevede ca partidele politice nou infiintate nu pot prelua sigla sau denumirea unor asociatii sau fundatii. Initiatorul proiectului de lege,deputatul PNL, Ocatvian Bot sustine se elimina astfel “confuzia din randul electoratului, nepermitand unui partid preluarea capitalului de imagine al unei asociatii sau fundatii, constituite cu scopuri si obiective nepolitice’.”
(Revista 22)

Nici nu știu cum să comentez așa ceva, e ca un fel de farsă absurdă. Să încep prin a lăsa la o parte contextul, la care o să revin, să discut legea pe fond. Fondul e jalnic. Pentru început, prevederea este, în efect, inaplicabilă. Premisa discuției este că asociația/fundația ar fi de acord cu înființarea unui astfel de partid – căci altfel ar putea bloca oricum înființarea lui, fără ajutorul prevederii adoptate. (Ca paranteză, premisa asta distruge argumentația inițiatorului, dar despre asta mai jos.) Or, dacă o fundație ar intenționa să înființeze ulterior și un partid asociat atunci ar putea ocoli fără probleme restricția legală nou introdusă: pur și simplu ar înregistra un nume și o siglă în acte și ar folosi alt nume și altă siglă pentru prezentarea publică. Legea nu interzice și nu văd cum ar putea interzice așa ceva. Și de ce ar interzice de fapt un astfel de scenariu, argumentația oferită de susținători fiind evident o prostie?

Păi, nu e doar o prostie ci și-o minciună. Deputatul inițiator a recunoscut de fapt public că a depus proiectul pentru a bloca constituirea Partidului Mișcarea Populară din fundația cu același nume, deci nicio legătură cu poveștile prezentate în expunerea de motive. Or, ceea ce face actul de ieri din Senat să fie un monument de absurd este că partidul cu pricina s-a înființat deja. Și pentru acest scop legea e literă moartă, căci nu se poate aplica în trecut. S-a discutat, dezbătut și votat o prevedere fără noimă, fără aplicabilitate de interes general, fără aplicabilitate nici măcar în interesul particular, partizan, abuziv și anti-liberal declarat de inițiator.

În locul dlui Tomac, președintele partidului Mișcarea Populară, eu aș depune în mod demonstrativ o inițiativă legală care să prevadă că actele semnate de parlamentarul care a inițiat proiectul de mai sus sunt nule de drept dacă numele nu este trecut în ele sub forma ”Octavian Bot (imbecil)”. Nu de alta, aș argumenta, dar ca să nu existe confuzie în rândul electoratului din colegiul 8 (deputați) din București apropo de cât îl duce capul pe reprezentantul lor.

O ultimă notă. Inițiative legislative scandaloase sau doar ridicole sunt depuse des, mult prea des decât aș putea comenta. Am ales să o comentez pe asta din două motive. Prima, inițiativa a fost susținută de președintele PNL, șeful Senatului și posibil viitor președinte al statului. Nu e doar producția intelectuală stelară a acestui deputat anonim de București. De asemenea, după cum puteți citi legea a fost adoptată de Senat(!). Turma a primit consemnul de vot și a votat, mă întreb câți senatori din arcul puterii s-au abținut măcar, din respect față de sine, să-și înregistreze votul personal pe o asemenea aberație. Al doilea motiv este că legea asta e folosită ca să lovească un adversar politic (și nu mă refer la președintele PMP) dar, în această privință, la modul strict retoric. E o înjurătură dar nu mai mult, la adresa unui demnitar, exprimată sub forma unei legi. E echivalentul unei arderi în efigie… hm, dar noi am mai văzut asta, ba chiar cu aceeași actori. Proiectul de revizuire al Constituției are aceeași ”calitate”, am mai scris despre asta: neputând să mai dea în Traian Băsescu, proiectul distruge instituția președinției dar, vai, o dată cu asta și echilibre instituționale fundamentale pentru o democrație. Or, proiectul respectiv, întârziat momentan de chestiunea pragului de validare a referendumului, își continuă cursul în parlament. Adoptarea lui ar fi o o chestiune infinit mai gravă decât prostioara inutilă a deputatului Bot.

"Ne chinuim cu viața asta…”

Nu, n-am cum să comentez așa ceva. Vă ofer doar pasajul și un context: e transcriptul unei înregistrări între Remus Vulpescu (consilier al ministrului finanțelor, Chițoiu) și Ioan Mihăilă (consilier al ministrului Energiei, Niță). Cei doi pun la cale un tun din banul public din care doar mita(!) e de 1,4 milioane de euro, iar consilierul lui Niță tocmai s-a întors dintr-un concediu de 10 zile în Brazilia.

VULPESCU DUMITRU REMUS: Excelenţă! Ce faceţi, excelenţă?
MIHĂILĂ IOAN: Ce să facem? Ne chinuim cu viaţa asta…
VULPESCU DUMITRU REMUS: Nu v-aţi bronzat! (…)
MIHĂILĂ IOAN: Păi, nu, că n-am stat la soare. Am stat în frig.

Bun, sper ca dl Mihăilă – proaspăt arestat preventiv, să se fi obișnuit cu frigul. Îl paște ceva mai mult timp la răcoare.

23 august 1944 (scenetă)

”Justiția militară pentru justiție este ce e muzica militară pentru muzică” – zice citatul atribuit lui Groucho Marx. Mă gândesc că pentru România ar trebui completat cu, ”… sau ce e istoria militară pentru istorie”.

Istoricul militar român este un autor de ficțiune proastă. De fapt, e un fel de semi-ficțiune, jumătăți de adevăr amestecate cu fabulații, rezultatul fiind nepotrivit pentru oricare din categorii. Cum de ajunge așa ceva publicat? Ei bine, producția asta trebuie să fie ”patriotică”, caz în care, indiferent cât de prost, cât de atroce e scrisă, e publicată drept ”istorie”. ”Patriotismul”, în definiția acestor oameni, înseamnă, în progresie spre mai rău, de la verbiaj bazat pe clișee infantile la patologie psihiatrică pură. În cazul bun, istoricul militar creează basme în care conducerea autohtonă și armata joacă pe Făt-Frumos, viteaz, cinstit, corect, darnic, pașnic, milos și ospitalier, în timp ce rolul zmeului e variat, putând fi jucat de unguri, turci, americani, ruși, evrei, masoni, boieri, bancheri, capitaliști, industriași etc. Chiar și de comuniști, cel puțin pe stil nou, singurul aspect care diferă față de perioada pre-’89. În cazul rău, istoricul militar delirează.

Pentru istoricii militari, episodul 23 august este cam ce e luna plină pentru nebuni. Le urcă sângele la cap, le mărșăluiesc muzele în jurul capului – pe muzică militară, firește – și se simt obligați să producă, nu-i așa?, istorie. Valuri de istorie. Săracul Neagu Djuvara s-a străduit în van să restabilească adevărul apropo de ”telegrama de la Stockholm”, istoricul (civil) și martorul direct n-a avut nicio șansă în bătălia cu istoricii militari înarmați cu fabulație pură și cu un film semnat de Sergiu Nicolaescu.

Aniversarea de anul ăsta nu putea face excepție. Un anume Mircea-Vâlcu Mehedinți (săracul județ dunărean n-are nicio vină, sunt convins), care se recomandă cercetător militar, a descoperit o stenogramă după o înregistrare audio, pe disc, a arestării mareșalului Antonescu. Iată-o, n-am făcut absolut nicio modificare, nu era nevoie:

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate!

(Se aude şi vocea lui Mihai Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.
Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…
Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?
Mareşalul: Majestatea Ta…
Regele: Voastră.
Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?
Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?
Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?
Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?
Mareşalul: Nu! Aşa, nu!
Regele: Dar cum?
Mareşalul: Să iau contact cu Germania?
Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?
Mareşalul: Mareşal Antonescu.
Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.
Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.
Regele: Suferinţa este o experienţă.
Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…
Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.
Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?
Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?
Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.
Regele: D-ta dai sau nu telegrama?
Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.
Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!

Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!

Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…
Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Acum, un naiv ca mine și-ar putea închipui că stenograma asta ar fi trebuit să fie punctul culminant care să compromită cariera  profesională a ”istoricilor/cercetătorilor militari”, victimele exagerării necontrolate: o caricatură a producțiilor grupului, la rândul lor caricaturi grotești ale istoriei, folosite în scop de propagandă. Nu poți, n-ai cum să iei în serios așa ceva, nici măcar ca dramaturgie. Poți accepta cel mult că un licean a scris materialul pe post de ”scenetă istorică”, ca să ia nota de trecere. E adevărat că gramatica e în mare suferință, chiar pentru nivelul de școală primară, la fel e și coerența, dar cam așa și-ar imagina episodul respectiv un adolescent. Sau un adult cu mintea oprită undeva înainte de 17 ani. Discursuri bombastice, strigăte și genul de replici pe care le aruncă peste umăr colegului din spate, care tocmai i-a aruncat un gogoloi de hârtie în ceafă. În replicile regelui e proiectată drama sfâșietoare pe care o simte un elev scos la tablă cu lecția neînvățată. Schimbul de replici este revolta pasiv-agresivă față de profa’ de mate, jucată în scris și cu personaje istorice.

Cum spuneam, naivitate din partea mea. Nu mă refer la grupul sus-pomenit de mici mehedinți, coruți și dogari c-o doagă lipsă, pe ei asta-i amuză și-i mână în luptă, asta zic ei că e istorie și patriotism. Apoi produc cărți și bloguri obscure, se citesc și se citează între ei și-și acordă reciproc titluri. Sunt un fel de sectă. Eu mă refer însă la ziare, zice-se, ”quality” (EvZ) și televiziuni (RealitateaTV) care preiau sceneta respectivă și o prezintă drept document istoric. De asemenea, aș putea in extremis accepta scuza ignoranței, deși pentru jurnaliști e rușinoasă oricum: ar fi trebuit să se întrebe, unde e înregistrarea aia audio? Cine a făcut-o? De ce? Cine a transcris-o? Când? Ce s-a întâmplat apoi cu ea? Câte surse are, de fapt, știrea asta? Problema e că bunul simț imediat, comun, ar trebui să se revolte la ideea că melodrama de mai sus are vreun caracter istoric.

O notă de final: în realitate, generalul Sănătescu, care este convocat în ultima replică, imediat după ”Vax!”, luase de fapt parte la conversația respectivă alături de cei doi Antonești și de rege, urma să devină șeful guvernului. Iată relatarea episodului în jurnalul lui, publicat postum în 1993.

Scoaterea justiției de sub urmărire politică

Codul penal prevede posibilitatea scoaterii unei persoane de sub urmărire penală, chiar și atunci când faptele și încălcarea legii penale nu sunt în dispută, în schimb, circumstanțele cazului demonstrează că ele nu prezintă pericol social. Exemplu:

Pe baza probelor ce au fost administrate s-a retinut ca la 12 noiembrie 2002, orele 05.00, inculpatul a fost depistat conducand pe drumuri publice (strazi din municipiul Constanta) autoturismul CT-99-VAD. La controlul cu aparatul alcooltest, s-a constatat ca E.M.S. avea o imbibatie de 0,65 mg%0 alcool in aerul expirat (fila 6 dos.urm.penala). Ulterior, au fost recoltate si doua probe de sange care analizate in laborator, au evidentiat ca inculpatul avea la 12 noiembrie 2002 orele 05.25 si orele 06.30, o alcoolemie de 1,20 gr%0, respectiv 1 gr%0 (file 7 – 10 dosar urm.penala). In legatura cu starea de fapt expusa, inculpatul a declarat organelor de cercetare penala a politiei si instantei, ca inainte de a fi depistat consumase bere impreuna cu alti colegi de munca. Instanta a apreciat ca fapta dedusa judecatii nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, tinand seama de varsta (21 ani) lui E.N.S., sinceritatea de care a dat dovada faptuitorul in timpul procesului, lipsa antecedentelor sale penale si imprejurarea ca fapta nu a avut consecinte negative pentru traficul rutier sau ceilalti participanti la trafic.

E un caz în care magistraților – procurori și judecători – li se oferă o anumită marjă de apreciere, într-un sistem care altfel îi constrânge la aplicarea legii codificate. Temeiul este, de altfel, unul foarte solid, este unul de principiu. Legea penală este menită să apere ordinea socială, iar aplicarea mecanică și oarbă a prevederilor codului penal, în orice caz și indiferent de circumstanțe, ar duce inevitabil la situații în care pedeapsa suferită de o persoană este disproporționat de severă raportată la scopul urmărit.

Haide să vă dau alt caz. O persoană are autorizație pentru un anumit număr de cartușe (50), dar deține mai multe (400). Inculpatul nu are niciun fel de antecedente sau de acuzații că ar fi folosit aceste cartușe în scop contrar cu legea, nu a fost sau e acuzat de infracțiuni violente sau de trafic de arme, nu există temei să se creadă că respectivele cartușe ar fi fost folosite altfel decât pentru uzul propriu. Există pericol social?

Da, cred că ați recunoscut cazul. Adrian Năstase a fost scos de sub urmărire penală într-unul din dosare, cel privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor. Nota bene, tot ce am scris mai sus e real, singura mea vină a fost de-a fi încercat să ascund protagonistul. Or, ”vina” mea este, de fapt, datoria unui magistrat. Procurorii și judecătorii sunt obligați să nu țină cont de cine anume este inculpatul, indiferent de ce decizie iau în dosarul său. Nu trebuie să țină seama de nimic altceva decât de aspectele pertinente pentru caz în sine.

Pe cât pot spune nu văd nimic din decizia de ieri a procurorilor care să nu fie perfect întemeiat pe circumstanțele acestui episod, cele enumerate mai sus. Date fiind acestea, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, scoaterea de sub urmărire penală este perfect justificată. Am văzut acuzații aduse procurorilor care leagă decizia de celebra (și din ce în ce mai nesigura) coabitare. Temeiul acestor acuzații? Niciunul. Da, dacă ar fi fost condamnat, Adrian Năstase s-ar fi întors în închisoare, or – lăsând la o parte faptul că mă îndoiesc că judecătorii ar fi decis altceva decât achitarea pe același temei – ideea că procurorii ar trebui să ia decizii, nu pe lege și pe circumstanțele cazului, ci în funcție de consecințele personale și politice este una, din nou, inacceptabilă. Li se cere, practic, să facă un abuz!

Să ne înțelegem. Am susținut și susțin evoluțiile din justiție, în special condamnările politicienilor, inclusiv în cazul lui Adrian Năstase, pentru că sunt convins că sunt întemeiate. Le-am susținut pentru că sunt convins că justiția face pași în a deveni cu adevărat independentă de politicieni, supusă legii și în slujba comunității. Acestea fiind spuse, mă văd nevoit să trag o linie clară de demarcație între mine plus cei care împărtășesc ideile de mai sus și cei cu care – aplaudând condamnările – mă aflu în același grup, însă din motive foarte diferite. Dacă justiția s-ar comporta sau ar fi folosită la fel cum își folosesc politicienii televiziunile, pe post de ciocan împotriva adversarilor politici, atunci nu ar fi cu nimic mai bună decât cea care era paralizată de frică împotriva politicienilor. Dacă asta vrea cineva de la justiție, dacă în funcție de asta o judecă, de cât de dură e cu o parte sau cu întreaga clasă politică, atunci nu suntem doar în grupuri diferite, ci și opuse.

Ce va spune Hayssam?

Omar Hayssam, condamnat pentru terorism, a fost adus în țară săptămâna trecută. Azi s-ar putea să apară pentru prima oară în fața instanței. Toată lumea așteaptă să vadă ce anume o să declare. Președintele l-a îndemnat să vorbească, adăugând că ”mulți nu vor dormi bine”. Victor Ponta nu s-a lăsat mai prejos: președintelui i-ar fi foarte frică de ce o să declare Hayssam.

În ce mă privește, cred că știu ce va spune Hayssam. Nu, n-am acces la informații secrete, nu îmi șoptesc păsărele, nu am alte surse de informații decât cele pe care le are toată lumea. Bănuiala mea se bazează pe precendent.

Ce știm despre Hayssam? Știm destule de exemplu despre cazul de ”terorism”, răpirea celor trei jurnaliști și despre celelalte dosare penale care îl au ca subiect. În 2005 Hayssam era deja în anchetă, pus sub interdicție de a părăsi țara. Răpirea jurnaliștilor a fost un plan care să-l ajute să scape din țară, eventual și cu suma de bani plătită de statul nostru drept răscumpărare. Nu știu cât de multe șanse de reușită ar fi avut, a eșuat destul de rapid. Însă planul în sine arată ceva despre Omar: disponibilitatea și ușurința cu care minte. Din rechizitoriu aflăm că prima victimă ar fi trebuit să fie Vasile Ion, senator PSD, cu care Hayssam era coleg de partid și partener de petreceri vânătorești; dacă cu tatăl-senator nu i-a reușit, a convins-o pe fiica-jurnalist, Marie-Jeanne Ion. Tot planul era o imensă păcăleală, se baza pe capacitatea de a-i minți cu succes pe toți, de la victime la autorități. Cu victimele i-a mers. Cu autoritățile nu, … cel puțin la început.

Apoi vine episodul în care a fugit din Irak, vestit mai degrabă prin poveștile din presa de partid de după. Să le lăsăm de-o parte, și să vedem ce date concrete avem despre episod. Nu știm dacă și cine dintre autorități l-ar fi ajutat să fugă din țară după ce a ieșit din arest. Știm însă *cum* a scăpat din arest: a fost eliberat chiar la cererea procurorului de caz, un anume Ciprian Nastasiu, pe motiv că e grav bolnav de cancer de colon, pe baza unor documente medicale dubioase. Mai avem stenograme cu convorbiri dintre inculpatul (apoi, condamnatul) Hayssam și același procuror Nastasiu, înainte și după fuga din țară, n-am motiv să cred că ele ar fi, în totalitate, o fabulație. Pe baza lor, pot face următoarea speculație, o recunosc ca speculație, sprijinită doar de briciul lui Ockham – pur și simplu e cea mai simplă explicație a datelor pe care le avem: Omar l-a dus de nas pe procuror. În arest îi turna povești despre ce știe el despre o mulțime de oameni, Năstase, Taher, Bittner, Patriciu, Berceanu, Melinescu etc. E doar o legătură de făcut între unu plus unu și doi, între aceste conversații dintre cei doi și decizia inexplicabilă a procurorului de-al scoate din arestul preventiv: asta a fost condiția pusă de sirian pentru colaborare. Care colaborare n-a fost să fie, desigur, Omar a fugit imediat din țară. Iar nefericitul Nastasiu a primit sancțiune după sancțiune și și-a dat demisia din procuratură. Iar cancerul, dosarele și restul? Povești care să-l ajute să scape, la fel ca în cazul răpirii jurnaliștilor.

Acestea fiind spuse, nu văd niciun motiv să cred că Omar Hayssam va face, de data asta, altfel. Ce o să spună? Povești care să-i servească interesului propriu. Atenție, nu spun că tot ce o să declare o să fie minciună, nici în acest caz cum n-a fost nici în cele precedente. E posibil să spună (și) adevărul, dacă crede că-l ajută. În schimb, e limpede că tot ce declară trebuie luat cu un mare, mare grăunte de sare, cum se zice.