Este Crin Antonescu de "dreapta"?

Întrebarea nu este pentru mine. Aș putea să încerc o definiție a termenului ”dreapta”, una cât de cât rezonabilă, ideologică, dar mă îndoiesc că ar fi comună cu cele care sunt circulate prin spațiul nostru public – de unde și nevoia de ghilimele din titlu. Iar, o dată definiția dată, răspunsul meu personal la ar fi subiectul unui articol de opinie. Analiza de mai jos pornește în schimb de la un fapt simplu: politicieni și jurnaliști vorbesc în mod curent de ”dreapta”, mai ales în contextul ”unificării” ei. Doar ieri dl Băsescu spunea într-un interviu:

”Este clar ca dreapta dupa europarlamentare trebuie sa ia decizia de a avea un singur candidat la prezidentiale.”

Deși jurnaliști și politicieni auto-identificați de dreapta, inclusiv președintele, au vorbit și au pledat pentru asta la alegerile pentru Parlamentul European, acolo n-a avut loc nicio unificare, absorbție, fuziune, alianță politică sau electorală. Tema a fost reluată pentru alegerile prezidențiale. Trebuie spus aici că din această privință e o diferență majoră între cele două alegeri. Rezultatul alegerilor europarlamentare sunt scoruri pentru fiecare din partidele competitoare. Putem eventual vorbi de ”pierdere” doar pentru partidele aflate sub pragul electoral. La alegerile prezidențiale, în schimb, există un câștigător, unul singur. Miza unei eventuale ”unificări” este cu totul alta.

Bun, haide să încercăm o analiză a acestui demers… și dăm de primul obstacol. Ce e această ”dreaptă”? Cine e și ce vrea? Pe cine include? În mod vag, se pare că ea se suprapune peste partidele din actuala opoziție – o definiție care ar putea avea sens, până la un punct, în măsura în care e evident că puterea reprezentată de PSD se autodefinește a fi de ”stânga”. În acest caz, dilema ar fi cea din titlu: este Crin Antonescu, președintele și candidatul la prezidențiale al PNL, cea mai mare forță din opoziție, de ”dreapta”? Dl Antonescu a fost până mai de curând candidatul USL, adică al alianței politice dintre partidul său și PSD, care a câștigat alegerile din 2012 și a impus premierul actual, dl Ponta președintele PSD – care este cel mai probabil și candidatul prezidențial al ”stângii”. Dl Antonescu a forțat chiar alegerile prezidențiale anticipate în vara lui 2012, când ar fi urmat să candideze din partea USL. Întrebarea e prin urmare foarte justificată, și crucială.

Căci, dacă răspunsul este DA, atunci unificarea rapidă a ”dreptei” n-are pur și simplu niciun fel de temei, din contră. Unificarea dreptei la alegerile prezidențiale ar trebui realizată, nu după 25 mai, ci după 25 noiembrie, adică după primul tur al alegerilor prezidențiale. Dl Băsescu spune că scenariul ăsta e o glumă, pentru că, citez, ”electoratul nu se va muta peste noapte”. În realitate, însă, electoratul se mută foarte bine de la un tur la altul – considerând antecedentele, iar problema reală este dacă se mobilizează sau nu. E fenomen studiat și verificat că un alegător care a venit și a votat pentru candidatul preferat în turul I are șanse mai mari să participe și la turul II decât unul care n-a participat deloc la vot, chiar dacă asta înseamnă să dea votul altui candidat. Participând separat, candidații ”dreptei”, diferiți ca istoric, profil și public țintă, și-ar mobiliza fiecare bazinul electoral propriu, dând șanse maxime candidatului unic susținut în turul II. De asemenea, a aștepta turul I al alegerilor rezolvă și problema, dificultatea practică cât se poate de serioasă a stabilirii candidatului cel mai bine plasat, cu cele mai mari șanse de a câștiga alegerile.

Singurul argument valabil pentru a stabili un candidat unic al ”dreptei” înainte de turul I al alegerilor prezidențiale este dacă răspunsul la întrebarea din titlu este NU. Atunci, această unificare ar deveni imperativă, tocmai pentru a împiedica situația în care niciunul din candidații ”dreptei” nu intră în turul II, în locul lor concurând și câștigând unul din cei doi foști co-președinți ai USL.

Repet, întrebarea e crucială pentru întreaga discuție a ”unificării dreptei”, un răspuns dă o direcție de acțiune, celălalt una aproape perfect opusă. Or, din rândul liderilor politici, din câte știu doar Monica Macovei a spus clar și răspicat că nu se pune problema susținerii dlui Antonescu, din pricina evenimentelor din 2012, mai sus pomenite. Un mesaj care l-a supărat atât de rău pe Crin Antonescu încât acesta a condiționat discuțiile cu PDL de rezolvarea ”problemei Macovei”. În schimb, președintele Băsescu când îl amintește pe Crin Antonescu alături de Victor Ponta și îi pune, citez, ”în aceeași găleată”, când vorbește de Crin Antonescu ca de un potențial candidat al ”dreptei”, care să-l bată pe Victor Ponta. Cât timp nu lămurește această dilemă, președintele și ceilalți care pledează pentru ”unificarea dreptei” își sabotează propriul demers.

Crin Antonescu, un politician care se pricepe la fotbal

Dl Antonescu a acordat TVR un interviu lung în care n-a spus nimic. Personajul e extraordinar, de fapt. Regele sondajelor pentru prezidențiale (cele în care absentează dl Ponta) e gol. Întreg discursul său gravitează în jurul temei Băsescu. Dacă elimini referirile de orice fel la presedintele actual, pe cale să-și încheie definitiv mandatul, setul de idei politice ale challengerului Antonescu este nul. Omul n-are niciun fel de proiect politic, ceea ce-l face mult mai periculos decât cineva care are un proiect politic prost. Tendința politicienilor aflați în situația asta este să-și acopere goliciunea cu ideile care circulă în anturajul lor. În cazul dlui Antonescu, e vorba de oameni gen Dan Voiculescu, colegul de alianță, sau Sorin Roșca Stănescu. Nicio surpriză, în acest caz, ce fel de discurs reușește să pătrundă printre diatribele constante la adresa actualului locatar al Cotrocenilor. Un anti-occidentalism primar, vag paranoic, o retorică așa-zis(nb!) ”naționalistă”, care n-are nimic de-a face cu interesul național, ci doar cu interesul privat al câtorva indivizi care nu vor să-și piardă privilegiile.

O retorică de genul: ”România este o ţară legată de mâini şi de picioare în peisajul european, o ţară aflată în defensivă” – ca să citez din interviul cu pricina. E tipic, asta. Nu, România nu e aflată în defensivă, n-o atacă chiar nimeni. Un număr de țări europene insistă ca statul nostru să respecte regulile unui stat de drept, să asigure funcționarea corectă și independența justiției, să nu dea înapoi de la lupta împotriva corupției și asigurarea integrității funcțiilor publice. Atât. Asta nu e un atac la națiunea română. Nu e un atac la mine, nu e un atac la voi, chiar din contră. E eventual un atac la adresa dlui Voiculescu, de exemplu, în ce privește problemele de natură penală pe care le are. E un atac la cei care ar vrea să fie privilegiați în raport cu ANI, cu justiția șamd. Doar la ei. Iar pentru dl Antonescu, ei sunt ”România”.

Bun. Dincolo de asta, președintele PNL, din păcate pentru el, trebuie totuși să-și intre în alt rol pe care a acceptat să-l joace: cel de șef al comisiei pentru revizuirea Constituției. Și aici are destul prilej să recurgă la discursul său preferat, dând replici știți-voi-cui. Dar mai trebuie și să spună efectiv cam ce ar vrea să apară în legea noastră fundamentală. Or, aici liderul comisiei, al PNL și al Senatului are o sarcină ceva mai grea. Iată ce idee a produs în interviul cu pricina:

„Alegerile parlamentare şi prezidenţială trebuie să fie separate, nu mi se pare esenţial că sunt patru sau cinci ani pentru un mandat. În termeni fotbalistici, campionatul european şi cel mondial, din patru în patru ani, dar nu suprapuse”
(Crin Antonescu)

Splendid argument. Haide să facem Constituția în termeni fotbalistici. Poate îi dăm un rol acolo și lui Victor Pițurcă, dacă-i bate azi pe unguri. Asigurăm separația puterilor între antrenori și finanțatori și îl punem pe G. Becali la Curtea Constituțională de fiecare dată când Steaua ajunge în ”primăvara europeană”.

Să fim bine înțeleși, n-am absolut nimic cu folosirea comparațiilor și metaforelor în discurs. Din contră, o analogie poate face un punct de vedere nu doar cu mult mai clar, ci și mult mai accesibil. Dar analogia trebuie să fie validă, să compare ce e comparabil, relația între elementele dintr-o parte a ei să fie similară cu cea din cealaltă parte. Spre exemplu, și eu am recurs la o astfel de analogie , una chiar cu fotbalul, ca să arăt un lucru pe care sportul îl are în comun cu funcționarea justiției:  în ambele cazuri există și se aplică reguli scrise și inteligibile; iar arbitrii – dincolo de termen – nu au voie să acționeze arbitrar. Domeniile între care am făcut analogia erau foarte diferite, însă în context relația între ”arbitri”, ”jucători” și ”reguli” era similară.

Or, aici nimic nu e similar. Da, Campionatele de fotbal nu sunt suprapuse. De ce? Păi, între altele, pentru că sunt aceiași jucători care joacă și într-o parte și în alta. Ar vrea dl Antonescu să fie simultan și președinte și parlamentar? Sau cum? Comparația n-are sens. Apoi, campionatele sunt separate pentru microbiști, ca să aibă parte de spectacol cât mai mult timp. De asta dorește să separe șeful Comisiei de revizuire a Constituției cele două alegeri? Ca să aibă parte electoratul de spectacol? Din nou, analogia e perfect stupidă. Cele două campionate de fotbal nu au, în sine, în ce privește rezultatul, absolut nimic în comun. Și aici comparația eșuează: alegerile sunt legate prin rezultatul lor, președintele și parlamentul, împreună cu guvernul învestit, trebuie să ajungă la o înțelegere, au atribuții care le cere o formă de colaborare. E un aspect critic în ce privește constituția actuală, cu alte cuvinte există un motiv solid pentru care cele două alegeri ar trebui suprapuse: evitarea coabitării. Nu știu ce anume ar fi analog cu coabitarea politică în ce privește campionatele de fotbal, poate ne explică dl Antonescu cândva. Sigur, e posibil ca revizuirea să schimbe substanțial această stare de lucruri, rolul Președintelui și relația lui cu Parlamentul – poate ne lămurește chiar persoana care conduce comisia de revizuire, nu?  Nu.  Citez: ”Prin noua Constituţie văd un regim parlamentar foarte bine conturat, cu un preşedinte nu decorativ, dar cu atribuţii foarte clare.” Ironic, nu? Liderul PNL vede ceva bine conturat și foarte clar, doar că nu poate să-l exprime.

În postura de șef al Comisiei de revizuire a Constituției, dl Antonescu a ajuns extrem de rapid victima principiului lui Peter. E limpede că și-a depășit nivelul de competență. Ar trebui, zic eu, să se rezume la diatribele anti-Băsescu. Să facă spectacol, pentru galerie. La asta e chiar bun.

Altă suspendare, la fel de iresponsabilă. De fapt, și mai iresponsabilă

E tentant, cu siguranță, să tratezi subiectul re-suspendării președintelui în cheie amuzantă: dl Ponta a descoperit în sfârșit o cale de a se debarasa de Mircea Geoană: îl trimite la Cotroceni. E tentant să îl tratezi în ideea de istorie care se repetă. Cu siguranță că sunt multe în comun între cele două episoade. De exemplu, frivolitatea acuzațiilor, care face totul să fie un fel de farsă ieftină. Vă reamintesc că ”rechizitoriul” întocmit în 2007 de Comisia parlamentară condusă de Dan Voiculescu incrimina drept neconstituționale declarațiile președintelui, care aveau zice-se efectul de a ”timora” diverse instituții, de pildă guvernul; punct de vedere susținut de PNL și PSD. Apoi, în 2009, candidații susținuți de aceste partide i-au reproșat președintelui Băsescu situația țării, in toto. Cineva s-ar putea întreba cum poate un președinte să fie (făcut) responsabil de situația economică, socială, financiară etc. a țării și în același timp să nu aibă dreptul măcar să deschidă gura pe subiectele astea? Natura acuzațiilor rămâne, se pare, neschimbată; totul pleacă de la declarația președintelui:

”Indiferent care este rezultatul la Curtea Constitutionala (al contestarii deciziei de inghetare a pensiilor si salariilor la stat in 2012 – n.red.), bani nu exista. Daca ar exista, s-ar plati.”

Înțeleg că declarația ar încălca Constituția, nu văd deloc cum. E o afirmație, exprimarea unui fapt. Ar fi constituțional chiar dacă faptul n-ar fi conform cu realitatea, și afirmația ar fi minciuna cea mai sfruntată (altfel ar trebui să declarăm toată clasa politică neconstituțională) – dar nu e cazul. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care să poată curge cu prosperitate la decizia unei instanțe de judecată. Am și recomandat judecătorilor să facă asta, anul trecut; dar era, evident, la modul ironic. Dacă asta e credința liderilor opoziției, că președintele încearcă să oprească Curtea Constituțională să atingă bugetul cu bagheta magică și să creeze acolo venituri, atunci nu pot decât să remarc că ”imaturitate” e departe de a descrie nivelul lor de înțelegere.

E o repetare a istoriei din 2007 pentru că e la fel de iresponsabilă. Atunci iresponsabilitatea a fost la nivel de precedente instituționale, în special ideea că, dacă o instituție poate lua o decizie, în sensul că nu există o cale formală prin care să fie împiedicată, atunci decizia respectivă e îndreptățită. Am avut ultimul exemplu în cazul adoptării legii pensiilor de vreo 80-90 de deputați, numărați a fi 170.

De data asta se adaugă un alt motiv pentru care suspendarea asta ar fi iresponsabilă. De fapt, a existat și data trecută, doar că a trecut aproape nevăzut: scăderea ratingurilor economice ale țării noastre nu a început odată cu criza economică mondială, în 2008. Nu, primul semn negativ a fost fix în 2007, odată cu declanșarea procedurii de suspendare. Vă mai amintiți? Recitiți ”Standard Lies and Poor Excuses”, articolul pe care l-am scris atunci și în care am spus ce anume fusese scăzut, și mai ales de ce. Mediul de afaceri nu iubește absolut deloc incertitudinea politică; situația în care nu mai poate anticipa ce fel de decizii se vor lua și cum îl va afecta; exact asta a fost taxat în 2007. Bun, acum vin diferențele. Sigur, pe atunci decizia ”Standard and Poors” a fost considerată mai degrabă în aspectul de publicitate politică negativă, decât ca impact economic. Restul lumii, și mai ales România, era în plin avânt economic. De data asta, însă, o reducere similară a ratingului de țară – refăcut, cu chiu cu vai, în ultima vreme – ar avea consecințe extrem de grave. Din fericire, e o diferență: șansele suspendării sunt mult mai mici de data asta, nu se vede o majoritate în parlament care să o suporte. Din păcate, s-ar putea ca asta să nu fie îndeajuns. Într-o situație economică mondială cum e cea în care ne aflăm, simplul fapt că partidele de opoziție, care ar putea ajunge în mai puțin de un an la putere, consideră neconstituțională o încercare (nu, o declarație) împotriva creșterii cheltuielilor bugetare riscă să crească incertitudinea față de viitorul economic al țării, să scadă ratingurile, și să ne ardă rău la portofel pe toți.

În aceste condiții, fac un apel cât se poate de serios pentru dnii Ponta și Antonescu, să adopte alt pretext pentru suspendare. De vreme ce, oricum, e o farsă, pot alege absolut orice: să-l suspende pentru că timorează opoziția, sau pentru că nu se are bine cu fostul suveran, sau pentru hăhăitul ăla, orice. Doar să lase subiectele economice în pace.

Porumbac, adjectiv.

Este ceea ce ne spune dictionarul limbii romane din care aflam ca “porumbac” inseamna pestrit. Prin extensie, se mai poate numi asa o pasare de culoare incerta. Porumbac se mai cheama si doua sate de langa Sibiu, Porumbacu de Sus si cel de Jos. Dar, pentru majoritatea celor care urmaresc actualitatea ultimelor zile “porumbacu” este noul apelativ al lui Crin Antonescu. De fapt numele nu este tocmai nou, el a aparut in campania electorala pentru alegerile prezidentiale in cateva articole care au circulat pe internet. Acestea il acuzau pe Crin Antonescu de colaborare cu Securitatea sub acest nume de cod. Respectivele scrieri n-au prea avut ecou in randul opiniei publice cu toate ca contineau si acuzatia mult mai grava de pedofilie. Ele nu par credibile in conditiile in care presedintele partidului liberal a obtinut in mai multe randuri un certificat de buna purtare de la CNSAS. Ziarele importante nu le-au preluat. Nu-i mai putin adevarat ca   dl. Antonescu n-a avut ca adversar in campanie o televiziune “serioasa” care sa repete “stirea-bomba” la ore de maxima audienta. Si astfel sensul ultim al cuvantului “porumbac” a fost dat uitarii.

Pana acum cateva zile, cand el a reaparut pe neasteptate  fraza urmatoare :

“Felix cu Porumbacu, porumbelul, ăăă, domnul Crin Antonescu”

pronuntata de  Traian Basescu intr-o emisune la TVR. Efectul a fost puternic si mediat : “Antonescu” s-a facut totuna cu “Porumbacu” in articole, dezbateri, discutii si bascalii. Enervat pe buna dreptate, Crin Antonescu l-a numit pe presedinte “proasta” si “mahalagioaica” si i-a dat 48 de ore pentru a-si proba acuzatiile. Lucru care in mod firesc nu s-a intamplat. Pe de o parte fiindca in mod foarte probabil Traian Basescu nu are dovezi, dar mai ales deoarece intentia sa n-a fost de-a readuce in atentia publica trecutul dlui Antonescu. Ci pur si simplu presedintele a profitat de postura vulnerabila in care se afla Crin Antonescu dupa alianta cu Partidul Conservator pentru a-i aplica acestuia o zdravana lovitura sub centura. Iar pentru o astfel de lovitura politica un cuvant bine ales si rostit la timpul potrivit poate fi o arma redutabila. Ion Iliescu nu banuia probabil cand l-a calificat pe Mircea Geoana drept “prostanac” efectul devastator pe care acest epitet avea sa-l aiba asupra carierei politice a adversarului sau din partid. Nu incape indoiala ca,  chiar daca ajungea  presedinte, dl Geoana tot “prostanac” ar fi ramas  in opinia noastra publica  natural inclinata catre bascalie. Mai mult, desi nu putem rescrie istoria, poate ca actualul presedinte al Senatului n-ar fi pierdut alegerile daca acest cuvant n-ar fi fost pronuntat – e drept insa  ca dl Geoana a dat deseori impresia ca  se straduie  sa-si merite supranumele.

Astfel, “porumbacul” adresat lui Crin Antonescu nu face referire un eventual trecut de colaborator decat pentru a  revela  prezentul in care seful PNL colaboreaza cu un securist dovedit. Exista membri ai partidului care nu vor digera prea usor galusca pe care dl. Antonescu tocmai le-a varat-o pe gat si sunt mai ales destui electori liberali  care dezaproba aceasta alianta. Mai ales acestora din urma li s-a adresat Traian Basescu. In plus, presedintele dispune acum de un argument puternic impotriva ideii de om legat de  vechiul regim cu un trecut suspect  folosita uneori  de Crin Antonescu impotriva sa. Parada a fost de altfel deja utilizata de … Adriana Saftoiu intr-o discutie in contradictoriu cu seful de partid, in care a aparut iata din nou cuvantul “porumbac”.

Vedem asadar ca porumbelul (sau porumbacul) iesit – neintamplator zic eu – din gura prezidentiala si-a indeplinit cu bine misiunea. Mesajul despre Crin Antonescu a fost transmis public si imaginea aliantei contra naturii intre Felix Motanul  si Porumbacu (pestrit) e bine intiparita. Putem deci intelege supararea dlui Antonescu, la fel  si reactia sa nervoasa. Este insa mai greu de inteles strategia sa de alianta cu un partid nesemnificativ din punct de vedere electoral doar pentru a obtine beneficii mediatice de la televiziunile “Motanului”. Adrian Nastase a esuat deja folosind aceeasi metoda in conditiile in care in PSD nu exista vreo impotrivire de principiu fata de alianta cu PC. Momentul ales, cu mai mult de un an inainte de viitorul scrutin parlamentar pune de asemenea numeroase semne de intrebare. Sa fie la mijloc o noua incercare de suspendare a lui Traian Basescu ? Poate ca da, dar chiar in conditiile – greu de reunit – in care aceasta ar reusi, beneficiile obtinute de PNL risca sa fie mai mici decat pierderile suferite de pe urma acestei aliante.

Vom intelege mai bine planurile care au motivat alianta PNL-PC in viitorul apropiat. Pana una alta insa, Crin Antonescu s-a ales cu o porecla asociata cu Securitatea de care nu-i va fi usor sa scape. Este pe undeva nedrept fiindca in mod foarte probabil dl. Antonescu n-a fost informator. In schimb comportamentul sau il face intr-adevar sa semene din ce in ce mai mult  cu un porumbac – animal politic de culoare incerta.

Sistemul "pe liste" şi autoritarismul din PNL

Constat că pledoaria mea în favoarea sistemului de alegere “pe listă” a fost, şi ea, victima unei neînţelegeri. Mai precis, cred că e victima unei caz de vină prin asociere. Am scris articolul în contextul congresului PNL care a adoptat acest sistem. Mai mulţi comentatori au remarcat şi au scris despre evoluţia spre autoritarism a partidului cu ocazia ultimului congres, şi au inclus sistemul de alegere printre factori. Prin asociere, de vreme ce am apărat sistemul “pe liste”, am părut că contrazic această opinie. Ei bine, n-o contrazic. Există derapaje clare spre autoritarism, dar nu au nimic de a face cu sistemul de alegere “pe listă”.

De fapt, oarecum din contră, concentrarea criticii pe sistemul de alegere al conducerii ignoră declaraţii mult mai grave din acest punct de vedere. Breb, de la Colţul Străzii, scrie un articol excelent legat de următoarea prevedere care, dacă înţeleg bine, e parte a noului statut:

“Niciun membru PNL nu va mai putea face declaraţii publice care să contrazică poziţia partidului sau a preşedintelui PNL; in caz contrar poate fi exclus din partid.”
(Statutul PNL, sintetizat pe Hotnews)

Acum, am văzut adesea exprimată următoarea falsă dilemă: un partid poate să funcţioneze exclusiv democratic sau dictatorial. Cu alte cuvinte, un partid (o conducere) care nu lasă libertate totală de acţiune membrilor săi este în mod necesar autoritaristă. Nimic mai fals. Partidele nu trebuie să funcţioneze nici democratic şi nici dictatorial, ci disciplinat – undeva între aceste extreme. Însă linia dintre “disciplinat” şi “dictatorial” este îndeauns de clară. Un partid trebuie să aibă prevederi care împiedică membrii să acţioneze împotriva intereselor acestuia. Orice partid care doreşte să aibă succes va sancţiona astfel de cazuri, în principal acţiunile. Spre exemplu, n-o să găsiţi în niciun stat democratic aşezat un partid care să tolereze indisciplina parlamentarilor la votul privind încrederea în guvern. Însă nu ştiu dacă există vreun astfel de partid în care interesul formaţiunii să fie echivalat cu poziţiile exprimate de preşedintele ei! Nu ştiu vreun partid în care, prin statut, dacă nu eşti de acord cu liderul atunci eşti pasibil de excludere.

Revenind la chestiunea sistemului de alegere, mi se pare că comentatorilor care l-au acuzat le-a scăpat un lucru extrem de semnificativ. Să dăm cuvântului dlui Antonescu, preşedintele partidului:

“Preşedintele reales al PNL, Crin Antonescu, a declarat, duminică seară, că el şi-a imaginat Congresul ca pe o confruntare între el şi “linia” lui Călin Popescu Tăriceanu, precizând că reuniunea nu a avut nimic de-a face cu Ludovic Orban, care a reuşit “să paraziteze mediatic” acest eveniment.”
(Mediafax)

Dl Antonescu n-a avut parte de confruntarea aşteptată cu linia lui C-P Tăriceanu. Propria sa linie politică e definită de acţiunea împotriva PD-L şi a lui Traian Băsescu, un antipedelism aproape extremist de vreme ce îşi propune de-a dreptul distrugerea acestui partid. Ca să ofere o alternativă concretă acestei linii, dl Tăriceanu a propus colaborarea cu PD-L. Liniile astea nu s-au intersectat la congres dintr-un motiv simplu, perfect imaginabil: linia dlui Tăriceanu nu există. Mai precis, nu mai există în PNL.

Ca paranteză, am scris în finalul articolului trecut că problema sistemului “pe liste” e că duce la concetrarea puterii în mâinile unui singur om. În lipsa mecanismelor de control (!), asta poate fi o problemă, dintr-un număr de motive. Faţă de o conducere colectivă, deciziile unei singure persoane sunt mai susceptibile să fie arbitrare, inconstante sau pur şi simplu eronate. Nu însă neapărat şi autoritariste, nedemocratice! O conducere colectivă poate lua la fel de bine decizii dictatoriale. De fapt, aşa cum am arătat articolul trecut, unei conduceri colective îi este chiar mai uşor să ia astfel de decizii, inclusiv pentru faptul că, ciudat, nu PAR la fel de dictatoriale.

Cu alte cuvinte, dacă dl Antonescu l-ar exclude pe dl Tăriceanu din PNL pe motiv de contrazicere cu linia antipedelistă a partidului atunci s-ar zice că confirmă tendinţele dictatoriale de care a fost acuzat. Or, …ce ironie muşcătoare are situaţia asta! Dl Antonescu nu are prea multe motive să facă asta, pentru simplul fapt că dl Tăriceanu e singur. La congres a părut aproape un paria în partid, nici măcar n-a încercat să concureze. Vorbim de fostul lider al partidului, primul premier post-decembrist al PNL! Însă izolarea sa în partid are o explicaţie simplă: cei care ar fi putut să îi sprijine linia politică, măcar cât să confrunte antipedelismul radical al dlui Antonescu, nu mai sunt în partid. Au fost excluşi prin acţiunea colectivă a unor lideri de odinioară, exact pe motivul pro-pedelismului afişat. Prea puţin au vorbit atunci de acţiuni dictatoriale, chit că vorbim de decizii absolut identice!

Aici stă motivul pentru care dl Antonescu a obţinut atât de uşor atât de multă putere în PNL. Nu din pricina sistemului “pe liste” introdus de dl Stolojan, pe vremea căruia vocile dizidente de partid, inclusiv dl Antonescu, n-au avut vreo problemă. Nici din pricina sistemului “pe liste” introdus de dl Antonescu însuşi, căci nicio decizie nu s-a luat încă în baza acestuia şi nici nu ştim dacă se va lua vreuna. Motivul este că ideile contrare liniei politice promovate la modul cel mai radical de dl Antonescu au fost sistematic epurate din PNL începând cu 2006. Adică exact în perioada în care partidul a fost condus în mod colectiv.

Same picture like in 2004 ?

In seara zilei de 6 decembrie un jurnalist strain ratacit in mijlocul multimii  de militanti PDL dezamagiti de rezultatele exit-pollurilor ii intindea microfonul lui Traian Basescu. Cu o siguranta care in acel moment parea desprinsa din cunoscuta metoda de autosugestie Coué, Traian Basescu spunea fraza din titlu, in engleza sa marinareasca. Peste cateva ore, numaratoarea voturilor avea  insa sa-i dea dreptate presedintelui. Odata in plus Traian Basescu reusea sa dejoace toate pronosticurile pre-electorale printr-o victorie impotriva PSD-ului. A doua zi, in pofida contestatiilor PSD-ului, aproape nimeni nu se mai indoia de faptul ca presedintele fusese reales. Tabloul insa nu mai semana deloc cu cel din 2004. Cum arata el acum, la mai bine de o luna dupa alegeri ?  Sa incercam o descriere.

O camera indiscreta a surprins veselia din tabara invingatorilor ,  care, dupa orele de stress din timpul numaratorii, au lasat la o parte fair-play-ul si s-au grabit sa-l ia peste picior pe “Viorica” Hrebenciuc.  Dar, spre deosebire de 2004, euforia victoriei n-a mai trecut de perimetrul sediului PDL. Afectati de un an de criza si cu perspectiva unui nou an asemanator, cu o guvernare sub semnul austeritatii si perspectiva uneia similare, romanii n-au prea avut chef sa sarbatoreasca. Traian Basescu n-a mai mers in Piata Universitatii sa promita intalniri periodice cu poporul, dupa cum a renuntat si la obiceiul aruncarii sampaniei in multime de anul nou. De altfel, Bucurestiul, care contribuise in mare masura la finshul victorios al lui Traian Basescu din 2004, a fost de data aceasta de partea PSD-ului.

A trecut de atunci mai mult de o luna, au trecut si sarbatorile, si odata cu ele si perioada de gratie a guvernului Boc. Rambursarea ajutorului din timpul campaniei, sub forma sprijinului pentru Honorius Prigoana, a fost intampinata de voci critice din interiorul PDL, lucru neobisnuit la acest partid. Esecul electoral al respectivului -in contextul in care majoritatea guvernamentala este foarte fragila- nu le va face sa taca. Probabil in aceeasi categorie putem situa si sprijinul afisat de noul si ex-ministrul Videanu pentru proiectul Rosia Montana, care, in caz ca se va materializa, va genera  o criza in coalitia de guvernare si o mare frustrare in randul electoratului presedintelui.  In rest, in afara de o ipotetica stopare a declinului economic, semne bune anul n-are pentru noii guvernanti. Bugetul e mic iar constrangerile FMI de care acesta depinde sunt mari. Culorile orizontului  2010 sunt destul  de sumbre.

Sa ne indreptam atentia si catre tabara “ciuruita”. Evident ca nici aici culoarea predominanta nu e rozul. Contestarea alegerilor de catre PSD a putut fi inteleasa imediat dupa  anuntarea rezultatelor ca o incercare de-a remonta moralul trupelor atenuand amaraciunea infrangerii. Dar persistand in aceasta idee cu niste cereri neroade precum analiza stampilelor de pe voturi, liderii PSD au condus actiunea in domeniul ridicolului. Ea s-a sfarsit in acelasi stil cu povestea flacarii violete a lui Viorel Hrebenciuc. Problema actuala a PSD este ca flacara violeta, plus alte forte necurate (si lucruri necugetate) l-au dus pe liderul Mircea Geoana pe taramul bascaliei populare romanesti din care pana acum nici un muritor nu s-a intors vreodata. Daca dl. Geoana nu este inca constient de acest lucru si este gata sa se bata in turul trei cu fortele raului precum Francois Mitterand in vremurile sale bune, cei din jurul sau au inteles fara indoiala ca o noua campanie electorala cu acelasi leadeship nu poate fi luata in calcul. Unii o exprima clar, precum Miron Mitrea, altii mai diplomatic, altii se ascund in spatele unui “raport” precum cel al institutului pesedist Ovidiu Sincai, aparut astazi. Toti o stiu,  dar niciunul nu are deocamdata statura unui challenger pentru actualul presedinte. Cu toate acestea, aflat sub amenintarea transformarii unui partid rival a grupului independentilor, PSD-ul este obligat sa reactioneze rapid.

De situatia dificila a PSD-ului lui Mircea Geoana, incearca sa profite fostul sau aliat din campanie, omul caruia Mircea Geoana cu o naiva generozitate ii atribuia jumatate din laurii victoriei in seara de 6 decembrie iar ulterior, cand victoria se transformase in infrangere, ii oferea  sustinerea pentru postul de  prim ministru. L-ati recunoscut pe Crin Antonescu. Imediat dupa alegeri acesta s-a delimitat de alianta electorala cu PSD. Pe urma,  atitudinea sa din timpul consultarilor cu presedintele a fost cea a principalului opozant, rol pe care dl. Antonescu va incerca sa-l joace de acum incolo. Vom vedea in ce masura va avea succes.  Cert este ca liberalii nu ies foarte afectati din aceasta batalie pierduta. Impresia generala este ca  alianta anti-Basescu a avut de castigat de pe urma lui Antonescu si de pierdut de pe urma lui Geoana. Ceea ce justifica deci strategia actuala a lui Crin Antonescu.

In fine, vorbind despre aceasta alianta, nu putem sa lasam la o parte cel care a personificat-o, si anume Klaus Johannis. Putem judeca a posteriori soliditatea constructiei imaginate de Crin  Antonescu studiind comportamentul pietrei sale angulare. Cel al dlui Johannis a dat de gandit inca dinaintea turului decisiv. Pe cand liderii coalitiei il asteptau sa zambeasca impreuna pe afise si la mitinguri, primarul Sibiului a petrecut o saptamana in strainatate. Ulterior, pe 7 decembrie, cand cerneala (violeta !) de pe buletinele de vot inca nu se uscase, dl. Johannis s-a grabit sa-si anunte retragerea. Aceasta cu toate ca proiectul omonim, sprijinit de o larga majoritate, ii putea fi impus lui Traian Basescu. In mod curios, niciunul dintre liderii de partide nu a parut ca vrea sa incerce sa-l convinga sa se razgandeasca. De fapt nimeni nu s-a exprimat pe acest subiect, exceptand UDMR-ul care a folosit retragerea lui Klaus Johannis drept alibi pentru aderarea la noua majoritate. Putem deci deduce ca dl. Johannis n-a crezut cu prea multa tarie in proiectul Johannis. Probabil ca a inteles la un moment dat ca “proiectul” se rezuma la  debarcarea lui Traian Basescu.  Probabil ca s-a temut si de reactia electoratului sibian – in general pro-Basescu – si aceasta temere s-a dovedit a fi justificata. Reintoarcerea sa la politica locala va fi destul de complicata in aceste conditii. Nu intamplator, a fost primul revelion in care primarul Johannis n-a mai tinut un discurs in Piata Mare a Sibiului. Putem sa-l consideram o victima colaterala a acestei batalii pierdute din care, precum am vazut, doar Crin Antonescu a iesit nevatamat.

In tabloul politic actual nici invingatorii nici invinsii nu sunt deci intr-o lumina favorabila. Primii trebuie sa gestioneze o situatie economica complicata fara aportul capitalului de simpatie publica de care beneficiaza in general tabara victorioasa. Ultimii au in fata trei ani fara alegeri importante si, ca unic proiect, cel personal al dlui Antonescu.

N-au dansat decat o seara

Imaginea care ne va ramane in minte dupa turul decisiv al alegerilor prezidentiale este topaitul vesel al lui Mircea Geoana de mana cu “fratele” Crin Antonescu dupa aflarea rezultatelor exit-pollurilor. Urmata de sampania cu Bruderschaft de la sediul PNL si   incredibila rasturnare de scor care a urmat. Ce-ar fi de spus la cateva ore dupa acest deznodamant neasteptat ?

De ce a castigat Traian Basescu ? Fostul si viitorul nostru presedinte a plecat in aceasta campanie cu un handicap enorm. Cel al unui mandat de cinci ani care se sfarsea intr-o perioada de criza economica, de care –  pe drept cuvant sau nu – putea fi facut responsabil de catre electorat. A fost prima campanie in care guvernantii n-au dat pomeni electorale si nici n-au promis mariri de salarii. Sau fiindca guvernul Boc a fost onest, sau cel mai probabil fiindca in actuala conjunctura pur si simplu nu existau bani disponibili. Mai mult decat atat, in plina campanie electorala, bugetarii s-au vazut nevoiti sa ia concediu fara plata cateva zile. Crizei economice i s-a adaugat una politica, imputabila presedintelui in functie, care, refuzand candidatura lui   Klaus Johannis pentru postul de premier, nu parea sa aiba vreo solutie pentru o majoritate de guvernare stabila.  Care majoritate ar fi trebuit sa faca un buget si sa obtina banii atat de necesari din partea FMI. In aceste conditii, in mod deloc surprinzator, unele sondaje ii dadeau lui Mircea Geoana 8 procente avans acum doua saptamani.

Traian Basescu si-a axat campania pe modernizarea statului “care inghite resurse” si legat de aceasta pe un discurs anti-politicieni si impotriva marilor “moguli” care ii sprijina. Acestia din urma au raspuns coalizandu-se pentru a-l sprijini pe Mircea Geoana. Si sprijinul lor s-a tradus printr-o campanie media foarte agresiva impotriva lui Traian Basescu care a culminat cu celebrul filmulet difuzat de mii de ori. A fost o grava greseala, fiindca astfel s-a legitimat tema de campanie a presedintelui. Dl. Geoana a mai incercat destul de timid sa vorbeasca de “locuri de munca”, dar vocea sa a fost acoperita de  discutii despre filme trucate, televiziuni aservite si asa mai departe. Primul motiv care a dus la victoria lui Traian Basescu a fost deci ca mogulii s-au dovedit la fel de prostanaci cu cel caruia i-au acordat sprijinul. Ajungem astfel la  al doilea motiv pentru infrangerea lui Mircea Geoana care este … Mircea Geoana insusi. Comportamentul sau si mai ales vizitele mai mult sau mai putin marturisite la Sorin Ovidiu Vantu au validat la randul lor teza de campanie a presedintelui. Pe urma, prestatia sa la dezbaterea televizata a fost lamentabila. Finalmente Mircea Geoana a aratat ca un ciclist care, avand in spate o echipa foarte puternica, se vede “adus” pana aproape de linia de sosire dupa care rateaza jalnic sprintul final.

Astfel s-a ajuns la scena de care vorbeam la inceput, in care candidatul PSD pare acum ridicol. Acuzatia este nedreapta, dl. Geoana nu facea decat sa se bucure sincer  dupa o cursa in care adversarul sau recuperase aproape toata distanta pe ultimii metri. De fapt, tot “mogulii”, prin institutele de sondaje afiliate l-au ridiculizat o data in plus. Si astfel, dupa euforia produsa de sampanie in seara de sarbatoare, dimineata a venit cu dureri de cap.

Jocul politic al dlui Patriciu, pseudo-patriarhul liberal

“Liberalul Dinu Patriciu a declarat, sâmbătă seară, la Realitatea TV, că preşedintele PSD Mircea Geoană are un spirit liberal care se ascunde sub eticheta social-democrată, e comparabil cu Tony Blair şi în opinia sa ar fi potrivit ca prim-ministru în cazul în care Crin Antonescu ar fi preşedinte.

Întebat dacă e posibil ca Antonescu, ajuns preşedintele României, să-l pună pe Mircea Geoană premier ca o compensaţie pentru faptul că împreună au pornit lupta împotriva statului autoritar şi al lui Traian Băsescu, Patriciu a spus că nu se pricepe la jocul politic.”
(Mediafax)

După genul acesta de declaraţie s-ar zice că dl Patriciu nu-şi mai încape în hainele de simplu adept al unei filosofii politice. Nu, marele om de afaceri e cuprins de un sentiment de-a dreptul religios, se comportă ca un papă al liberalismului mioritic. E atât de plin de doctrina cu pricina încât poate să-i consacre şi pe alţii la ea. În cea mai mare solemnitate posibilă, adică în direct la televizor, dl Patriciu l-a uns pe liderul PSD ca liberal sadea, şi l-a văzut premierul potrivit pentru un eventual preşedinte Crin Antonescu. Dar, ca într-un banc, cel cu fapta bună a lui Bulă care s-a chinuit teribil să treacă o bătrână strada, dl Geoană nu pare să aprecieze câtuşi de puţin bunăvoinţa cu care magnatul petrolier vrea să-l vadă traversând spectrul politic. La fel, nici dl Antonescu nu pare chiar deloc încântat de sugestia atât de binevoitoare făcută de prietenul său politic apropo de opţiunea pentru premier.

Sunt însă două motive pentru care episodul nu e o glumă şi nu trebuie expediat rapid, ca parte a serialului obositor de campanie electorală tabloidă. Două afirmaţii face dl Patriciu, două tuşe într-un auto-portret: e adeptul sincer şi entuziast dar cam naiv al unei doctrine; omul care vede spiritul liberal din spatele etichetelor dar care nu se pricepe la jocul politic. Două imposturi.

Prima, şi cea mai gravă, din punctul meu de vedere, este cea care-l face pe dl Patriciu liberal. Aşa cum am mai spus, şi n-am să obosesc să mai spun, doctrina politică susţinută în mod constant şi relativ consistent de magnat este o formă vagă de corporatism, pledând pentru o relaţie specială între stat şi marii oameni de afaceri cum e el însuşi.

A doua impostură este imaginea de nepriceput la jocul politic. E atât de uşor să-l crezi când spune asta, mai ales după afirmaţia anterioară, care aduce atât de mult a gafă. Dar afirmaţia nu este deloc o gafă, e chiar parte a unui joc politic pe care îl face “nepriceputul” Dinu Patriciu.


E o greşeală comună să consideri că, dacă un număr de oameni se alătură într-un singur efort, atunci toţi fac asta dintr-o singură cauză sau pentru un singur scop. Împotriva preşedintelui Traian Băsescu s-au alăturat un număr de oameni publici, dnii Geoană, Antonescu, Patriciu şi Iliescu printre alţii. Dar, dacă scopul dlui Geoană este să devină preşedinte, scopul colegului său de partid Ion Iliescu este altul. De altfel, fostul preşedinte l-a spus foarte clar: “prioritatea noastră este înfrângerea lui Traian Băsescu”. Evident, ca să ajungă preşedinte şi Mircea Geoană trebuie să-l înfrângă pe actualul titular al postului, dar ceea ce este pentru el un mijloc, pentru alţii care îi sunt alături este un scop, scopul principal, scopul unic. Diferenţa ar putea părea irelevantă, dar e departe de a fi aşa ceva. S-a văzut cât se poate de clar odată cu episodul desemnării “candidatului opoziţiei” în persoana dlui Johannis. Puţină lume şi-a pus întrebarea de ce s-a alăturat partidul dlui Geoană acestui demers; asta pentru că puţină lume şi-a dat seama în ce măsură propunerea îl pune în dificultate chiar pe dl Geoană. Nu doar pe candidatul Geoană, ci şi pe un viitor preşedinte Geoană. Odată ce guvernul Johannis ar fi învestit, acesta ar fi în aceeaşi situaţie ca un viitor preşedinte Băsescu, adică lăsat fără posibilitatea de a influenţa componenţa şi agenda politică a guvernului. Cum se explică atunci sprijinul dat de PSD pentru dl Johannis? Se explică aşa cum spuneam mai sus: pentru liderii PSD care-l secondează, oameni ca dl Iliescu sau Năstase, scopul este înfrângerea preşedintelui Băsescu, nu un mandat efectiv de preşedinte pentru dl Geoană.

Or, ceva absolut similar cred că avem şi în episodul de faţă. Dl Antonescu candidează cu scopul de a ajunge preşedinte, liderul PNL caută să obţină o poziţie cât mai bună pentru partidul său pe scena politică. Astea sunt scopurile, iar pentru ele dl Antonescu şi PNL nu trebuie să apară prea apropiaţi de PSD şi de candidatul lor. Pentru dl Patriciu, în schimb, scopul este înfrângerea cu orice preţ a dlui Băsescu. Dacă dl Geoană e cel care intră în turul doi atunci alegătorii dlui Antonescu trebuie convinşi să vină şi să-l voteze. Acesta e jocul politic din pricina căruia dl Patriciu a descoperit “spiritul liberal” din spatele etichetei lui Mircea Geoană, din pricina căruia vorbeşte de tandem între dl Antonescu şi principalul său contra-candidat din turul I.

O poveste cu prinţi, candidaţi la-mpărat şi crize rele

“Erati constient ca daca semnati numirea d-lui Johannis se termina cu criza politica si aveam un Guvern care putea sa intre imediat la lucru. ”

Afirmă unul din interlocutorii dlui Băsescu de pe Hotnews, ca parte a unui reproş. Acum, eu citesc doar afirmaţia, nu am cum să ştiu cine e autorul ei. Dacă e vorba de unul din purtătorii de mesaj ai partidelor opuse preşedintelui, atunci felicitări, îşi face treaba foarte bine. E posibil, totuşi, să fie cineva care afirmă sincer aceste lucruri, convins de adevărul lor. Iar dacă aşa stau lucrurile, merită să expun aici genul de analiză care ar duce la o astfel de concluzie:

“A fost odată ca niciodată o fetiţă foarte cuminte, şi mama ei îi făcuse cadou o scufiţă…”

… scuze, am greşit analiza. Reluăm:

“A fost odată ca niciodată un candidat Roşu la împărat, deştept, frumos şi viteaz. Mai era şi candidatul Galben (sau Lila?) la împărat, care era şi el harnic, viteaz şi bun la suflet. În timpul acesta oamenii erau îngroziţi de Criza cea rea care bântuia prin ţară. Candidatul Roşu şi cel Galben nu ştiau cum să lupte cu criza şi asta le întuneca zilele şi lumina nopţile, nelăsându-i să doarmă. Deodată, dintr-un ţinut foarte îndepărtat, apăru zâmbind prinţul Klaus, care era şi el alea-alea. Cei doi candidaţi i-au recunoscut imediat valoarea, şi i-au promis fiecare partidul de soţie şi jumătate din împărăţie dacă îi scapă de criză. Iar prinţul, zâmbind, a acceptat. Singura problemă era că împărăţia nu era încă a lor de dat, ci era a lui Portocaliu-Împărat, chel şi arţăgos. Prin urmare, Candidatul Roşu şi cel Galben la-mpărat au aruncat după el cu oglinzi fermecate, piepteni şi alte imprecaţii, până l-au convins să-l accepte pe prinţ. După care Klaus a băgat, zâmbind, Criza cea rea în pământ şi i-a tăiat toate capetele dintr-o lovitură. Şi toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi! Sfârşit.”

Cei care sunt mulţumiţi cu analiza de mai sus se pot opri din citit aici.


Lăsând poveştile la o parte, susţinerea de care se bucură dl Johannis din partea partidelor opuse preşedintelui nu are nicio legătură cu criza, şi nici cu iluzoriile sale calităţi de tehnocrat sau independent. Singura calitate care l-a propulsat pe dl Johannis în situaţia asta este imaginea foarte bună pe care o are. Din princina ei, şi a circumstanţelor, faptul că dl Băsescu îi respinge candidatura îi creează preşedintelui în exerciţiu o problemă serioasă de imagine, cu o lună înainte de alegeri. Pe scurt, prinţul Klaus e folosit de cei doi candidaţi ca armă împotriva lui Portocaliu-împărat, şi cam atât. Să fim bine-înţeleşi, politica e competitivă şi aplaud sincer inteligenţa acestei mişcări din partea lui Crin Antonescu; dar o aplaud pentru ceea ce e, o mişcare de campanie, o lovitură dată preşedintelui Băsescu.

Or, indiferent de alte lucruri care sunt încă neclare, un lucru poate fi spus clar încă de pe acum: pe 7 decembrie anul acesta imperativul înfrângerii electorale a dlui Băsescu va înceta să mai existe. Fie că va pierde în alegeri, fie că va câştiga un nou (şi ultim!) mandat, pentru dl Băsescu personal aceasta va fi probabil ultima bătălie electorală. Ce se va întâmpla atunci, în condiţiile în care primarul Sibiului va ajunge premier? Îşi pune cineva întrebarea asta? Haide să facem noi exerciţiul, nu e foarte greu. Dacă pe 6 decembrie dl Băsescu va câştiga un nou mandat sunt convins că PSD se va alinia cuminte împreună cu PNL în spatele premierului Johannis. Va fi o repetare a exerciţiului incomod pe care l-au făcut în 2007-2008 şi pe care au promis că nu-l vor mai face, dar care va fi singura cale de a-l bloca pe preşedinte să-şi desemneze premierul. Vom avea o guvernare fără un program clar, sprijinită de două partide care vor ajunge destul de rapid la rivalitate (peste 2 ani şi ceva avem noi alegeri parlamentare), cu o majoritate fragilă în parlament şi cu un preşedinte re-legitimat de electorat aflat în opoziţie. Asta să fie “soluţia” la criză? Nici măcar nu mai e basm, e de-a dreptul farsă. Iar acesta e scenariul bun, măcar avem repetarea unei situaţii pe care o ştim, pentru care suntem deja rodaţi, şi noi şi actorii politici ai crizei. Scenariul prost, din acest punct de vedere, este cel în care contra-candidatul său câştigă alegerile. Dacă cineva îşi închipuie că noul preşedinte Geoană şi PSD vor sta cuminţi pe margine şi vor aplauda guvernarea independentă a lui Klaus Johannis atunci îi sugerez insistent să citească analizele politice semnate de P. Ispirescu sau de fraţii Grimm. Altfel decât în cazul în care dl Johannis va accepta (zâmbind, probabil) să renunţe la acelaşi mandat pe care acum pare atât de dornic să-l obţină, vom asista la o nouă perioadă de coabitare preşedinte contra premier, fără să avem vreo garanţie, de exemplu una bazată pe precedent, cum o să decurgă acest conflict. Oricum, premisele lui se văd deja, chiar şi acum când candidaţii au tot interesul să păstreze imaginea de unitate. Plecând de la ipoteza că va câştiga preşedinţia, dl Geoană spune destul de clar că după 6 decembrie l-ar vrea pe marele luptător împotriva crizei, Klaus Johannis, trimis înapoi la Sibiu. Dl Antonescu, fireşte, nici nu vrea să audă de aşa ceva.

Pe scurt, desemnarea ca premier a dlui Johannis înainte de alegerile prezidenţiale, în condiţiile în care nu există niciun mecanism legal sau cutumiar de îndepărtare a lui din post după alegeri, nu face decât să pregătească o criză viitoare. Ştiu că amatorii de poveşti ar vrea să audă lucruri simple, gen “Băsescu cel cu crizele”, “conspiraţia parlamentarilor ticăloşi”, împăratul cel rău, prinţul cel bun etc.; ştiu că amatorii de partide sunt gata mereu să le servească poveştile astea. Analiza şi experienţa însă demonstrează un lucru simplu: criza politică vine din sistem, am evitat-o doar în perioadele în care preşedintele s-a înţeles cu premierul sprijinit de o coaliţie parlamentară fără un interes electoral imediat. E o ecuaţie pe care o s-o vedem aplicată şi pe viitor.

O întrebare pentru Crin Antonescu

“Farsa de la SRI şi SIE nu se poate repeta şi la Interne (…)”
(Crin Antonescu, despre propunerea preşedintelui ca ministerul de Interne să revină unui reprezentant al Opoziţiei.)

De ce consideră preşedintele PNL că numirea unor reprezentanţi ai partidelor opuse preşedintelui la conducerea serviciilor secrete reprezintă o farsă?