Este Crin Antonescu de "dreapta"?

Întrebarea nu este pentru mine. Aș putea să încerc o definiție a termenului ”dreapta”, una cât de cât rezonabilă, ideologică, dar mă îndoiesc că ar fi comună cu cele care sunt circulate prin spațiul nostru public – de unde și nevoia de ghilimele din titlu. Iar, o dată definiția dată, răspunsul meu personal la ar fi subiectul unui articol de opinie. Analiza de mai jos pornește în schimb de la un fapt simplu: politicieni și jurnaliști vorbesc în mod curent de ”dreapta”, mai ales în contextul ”unificării” ei. Doar ieri dl Băsescu spunea într-un interviu:

”Este clar ca dreapta dupa europarlamentare trebuie sa ia decizia de a avea un singur candidat la prezidentiale.”

Deși jurnaliști și politicieni auto-identificați de dreapta, inclusiv președintele, au vorbit și au pledat pentru asta la alegerile pentru Parlamentul European, acolo n-a avut loc nicio unificare, absorbție, fuziune, alianță politică sau electorală. Tema a fost reluată pentru alegerile prezidențiale. Trebuie spus aici că din această privință e o diferență majoră între cele două alegeri. Rezultatul alegerilor europarlamentare sunt scoruri pentru fiecare din partidele competitoare. Putem eventual vorbi de ”pierdere” doar pentru partidele aflate sub pragul electoral. La alegerile prezidențiale, în schimb, există un câștigător, unul singur. Miza unei eventuale ”unificări” este cu totul alta.

Bun, haide să încercăm o analiză a acestui demers… și dăm de primul obstacol. Ce e această ”dreaptă”? Cine e și ce vrea? Pe cine include? În mod vag, se pare că ea se suprapune peste partidele din actuala opoziție – o definiție care ar putea avea sens, până la un punct, în măsura în care e evident că puterea reprezentată de PSD se autodefinește a fi de ”stânga”. În acest caz, dilema ar fi cea din titlu: este Crin Antonescu, președintele și candidatul la prezidențiale al PNL, cea mai mare forță din opoziție, de ”dreapta”? Dl Antonescu a fost până mai de curând candidatul USL, adică al alianței politice dintre partidul său și PSD, care a câștigat alegerile din 2012 și a impus premierul actual, dl Ponta președintele PSD – care este cel mai probabil și candidatul prezidențial al ”stângii”. Dl Antonescu a forțat chiar alegerile prezidențiale anticipate în vara lui 2012, când ar fi urmat să candideze din partea USL. Întrebarea e prin urmare foarte justificată, și crucială.

Căci, dacă răspunsul este DA, atunci unificarea rapidă a ”dreptei” n-are pur și simplu niciun fel de temei, din contră. Unificarea dreptei la alegerile prezidențiale ar trebui realizată, nu după 25 mai, ci după 25 noiembrie, adică după primul tur al alegerilor prezidențiale. Dl Băsescu spune că scenariul ăsta e o glumă, pentru că, citez, ”electoratul nu se va muta peste noapte”. În realitate, însă, electoratul se mută foarte bine de la un tur la altul – considerând antecedentele, iar problema reală este dacă se mobilizează sau nu. E fenomen studiat și verificat că un alegător care a venit și a votat pentru candidatul preferat în turul I are șanse mai mari să participe și la turul II decât unul care n-a participat deloc la vot, chiar dacă asta înseamnă să dea votul altui candidat. Participând separat, candidații ”dreptei”, diferiți ca istoric, profil și public țintă, și-ar mobiliza fiecare bazinul electoral propriu, dând șanse maxime candidatului unic susținut în turul II. De asemenea, a aștepta turul I al alegerilor rezolvă și problema, dificultatea practică cât se poate de serioasă a stabilirii candidatului cel mai bine plasat, cu cele mai mari șanse de a câștiga alegerile.

Singurul argument valabil pentru a stabili un candidat unic al ”dreptei” înainte de turul I al alegerilor prezidențiale este dacă răspunsul la întrebarea din titlu este NU. Atunci, această unificare ar deveni imperativă, tocmai pentru a împiedica situația în care niciunul din candidații ”dreptei” nu intră în turul II, în locul lor concurând și câștigând unul din cei doi foști co-președinți ai USL.

Repet, întrebarea e crucială pentru întreaga discuție a ”unificării dreptei”, un răspuns dă o direcție de acțiune, celălalt una aproape perfect opusă. Or, din rândul liderilor politici, din câte știu doar Monica Macovei a spus clar și răspicat că nu se pune problema susținerii dlui Antonescu, din pricina evenimentelor din 2012, mai sus pomenite. Un mesaj care l-a supărat atât de rău pe Crin Antonescu încât acesta a condiționat discuțiile cu PDL de rezolvarea ”problemei Macovei”. În schimb, președintele Băsescu când îl amintește pe Crin Antonescu alături de Victor Ponta și îi pune, citez, ”în aceeași găleată”, când vorbește de Crin Antonescu ca de un potențial candidat al ”dreptei”, care să-l bată pe Victor Ponta. Cât timp nu lămurește această dilemă, președintele și ceilalți care pledează pentru ”unificarea dreptei” își sabotează propriul demers.

Un bilet de papagal pentru Traian Băsescu

“Guvernul funcționează cu măsuri care deja încalcă Constituția. Miniștrii nu mai vin la ședințele guvernului. Este un nou abuz tip Victor Viorel Ponta, plagiator de altfel. Are Monitorul Oficial în mână și nu publică revocările. Crede că guvernul funcționează ca și plagiatele. Trebuiau să fie niște miniștrii interimar dintre membri Cabinetului.”

“Este nepermis să nu știi dacă un ministru este sau nu este.”
“Este abuz de putere, primul-ministru nu a publicat în Monitorul Oficial demisii.”

(Președintele Traian Băsescu, interviu pentru Evenimentul Zilei)

Hm, este încălcată legea fundamentală dacă un ministru care și-a dat demisia este menținut în post fără să fie numit un interimar? Ei bine, în capacitate oficială, dar cu altă ocazie, același președinte Băsescu a zis că nu, că în termen de 45 de zile nu există temei de a pretinde că e vreo încălcare a Constituției sau vreo criză instituțională. Prilejul a fost dat de refuzul lui însuși de a lua act de demisia ministrului de Externe din cabinetul Tăriceanu I, în 2007. Iar Curtea i-a dat dreptate atunci, ceea ce înseamnă că a creat un precedent care-l exonerează pe Victor Ponta acum. Iată un extras din motivația Deciziei 356 / 2007, prin care CCR s-a pronunțat asupra existenței unui conflict juridic de natură constituțională între președinție și guvern, în urma (între altele) refuzului președintelui Băsescu de a lua act de demisia ministrului M.R. Ungureanu:

”Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art.106 din Constituţie, funcţia de membru al Guvernului încetează, printre alte cazuri, şi în urma demisiei. Demisia este un act juridic unilateral de voinţă al titularului funcţiei şi care nu este susceptibilă de control sau aprobare; despre demisie se ia doar act de către autoritatea funcţiei. În conformitate cu art.6 din Legea nr.90/2001, demisia se anunţă public, se prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii. Caracterul ei irevocabil priveşte numai pe autorul demisiei, şi aceasta înseamnă că autorul nu mai poate reveni, retrăgându-şi demisia. Prin urmare, în caz de demisie, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, care înaintează demisia şi îi solicită rezolvarea acesteia, urmează să ia act de demisie şi să declare vacantă funcţia de membru al Guvernului.

Curtea constată că domnul Mihai Răzvan Ungureanu a demisionat în scris din funcţia de ministru al afacerilor externe, la data de 5 februarie 2007, a depus demisia la primul-ministru, înregistrată sub nr.5/611/CPT, şi aceasta a devenit irevocabilă la 15 zile de la data depunerii, astfel cum se recunoaşte, în scris, în cererea primului-ministru. Ulterior, la data de 19 februarie 2007, cu Adresa nr.5/954/CPT – la data împlinirii celor 15 zile de la depunere -, primul-ministru a sesizat Preşedintele României pentru a lua act de demisie şi a declara vacantă funcţia. Preşedintele României a luat act de demisie şi a declarat vacantă funcţia de ministru al afacerilor externe la data de 12 martie 2007 şi a emis Decretul nr.193 din 12 martie 2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 14 martie 2007. Curtea Constituţională constată că emiterea acestui decret a avut loc la 20 de zile de la data luării la cunoştinţă, în baza comunicării făcute de primul-ministru la data de 19 februarie 2007, data expedierii.

Preşedintele României a arătat că acest interval de timp a fost motivat de unele atribuţii ce trebuiau să fie aduse la îndeplinire de către ministrul demisionar, activităţi care nu comportau întârziere. Curtea reţine că ministrul demisionar, chiar dacă demisia a devenit irevocabilă, poate continua îndeplinirea unor acte ale funcţiei până la data la care Preşedintele ia act de demisie şi declară funcţia vacantă, fiind de principiu admis că demisionarul poate continua activitatea o perioadă de timp după devenirea irevocabilă a demisiei. Aşadar, nu există nici un temei de nelegalitate în procedura desfăşurată de Preşedintele României şi această situaţie motivată nu poate fi reţinută ca o nerespectare a atribuţiei constituţionale privind luarea de act de demisie şi de declarare vacantă a funcţiei. Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi prevederile Legii nr.90/2001, Curtea Constituţională constată că soluţionarea demisiei, sub cele două aspecte ale atribuţiei, de către Preşedintele României, s-a făcut legal.”

Ca urmare a precedentului, președintele Băsescu primește un bilet de papagal. Nu doar pentru că ar trebui să-și amintească de el, ci pentru că el a fost autorul. Chiar dacă judecătorii l-au exonerat de acuzația de încălcare a Constituției (pe care o face el acum împotriva premierului Ponta), e clar că situația de-atunci a fost o anomalie. Anomalie pe care degeaba o acuză acum. Ar trebui să-și dea palme în fața oglinzii.

Președintele face o mișcare populară. Sau invers?

Îmi cer scuze dacă dedic un articol unui lucru atât de simplu și poate, pentru unii dintre voi, evident:

Scopul principal, fundamental al Mișcării Populare este să aleagă și să susțină un candidat la alegerile prezidențiale de anul viitor, împotriva celui/celor propuși de partidele din USL.

Dacă acesta va fi sau nu Cristian Diaconescu, e ceva de care nu pot fi sigur – poate că încă nu sunt siguri nici ei. Dar, fie și speculativă (evident), pe afirmația de mai sus nu am aproape niciun dubiu.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că Mișcarea dlui Băsescu – căci de data asta este clar că președintele e în spatele ei, mișcarea e pregătită de mai bine de doi ani de zile, numele fusese rezervat de Ioana Băsescu la OSIM – nu este până una alta o acțiune îndreptată împotriva PDL. Nu e îndreptată nici măcar împotriva actualului șef al partidului; mai precis, nu direct. Nu este un proto-partid care să primească eventuali membri din facțiunile anti-Blaga din PDL, nu acesta îi e scopul actual. În schimb, Mișcarea se va …mișca mai rapid decât partidul condus de dl Blaga în a alege un candidat, scopul fiind probabil să-l bage PDL-ului pe gât ulterior. Pot bănui că președintele a sperat să facă această Mișcare împreună cu partidul său preferat, presupunând că dl Blaga ar fi fost înlocuit la șefia acestuia. În clipa în care planul ăsta a eșuat… bun, nu chiar în clipa aia, ci în interval de ore consilierii săi anunțau înființarea acestei Mișcări.

COMPLETARE: Adaug aici un comentariu la articolul lui Barbu Mateescu de pe Sociollogica. Într-unul din scenariile pe care sociologul le prezintă acolo pentru alegerile prezidențiale, Traian Băsescu insistă să o sprijine, ca independent, pe Elena Udrea. Am scris acolo: sunt perfect conștient de cât de multă trecere are ideea asta printre comentatori, însă eu nu găsesc temeiuri solide pentru ea. Da, cu siguranță că a sprijinit-o la convenția de săptămâna trecută. De ce? Pentru că era contracandidatul principal al lui Vasile Blaga. Reiau ideea asta aici, completând ce am spus mai sus: nu știu pe cine va susține Mișcarea Populară, dar NU va fi Elena Udrea nici măcar presupunând că aceasta își va exprima intenția de a candida.

Altă suspendare, la fel de iresponsabilă. De fapt, și mai iresponsabilă

E tentant, cu siguranță, să tratezi subiectul re-suspendării președintelui în cheie amuzantă: dl Ponta a descoperit în sfârșit o cale de a se debarasa de Mircea Geoană: îl trimite la Cotroceni. E tentant să îl tratezi în ideea de istorie care se repetă. Cu siguranță că sunt multe în comun între cele două episoade. De exemplu, frivolitatea acuzațiilor, care face totul să fie un fel de farsă ieftină. Vă reamintesc că ”rechizitoriul” întocmit în 2007 de Comisia parlamentară condusă de Dan Voiculescu incrimina drept neconstituționale declarațiile președintelui, care aveau zice-se efectul de a ”timora” diverse instituții, de pildă guvernul; punct de vedere susținut de PNL și PSD. Apoi, în 2009, candidații susținuți de aceste partide i-au reproșat președintelui Băsescu situația țării, in toto. Cineva s-ar putea întreba cum poate un președinte să fie (făcut) responsabil de situația economică, socială, financiară etc. a țării și în același timp să nu aibă dreptul măcar să deschidă gura pe subiectele astea? Natura acuzațiilor rămâne, se pare, neschimbată; totul pleacă de la declarația președintelui:

”Indiferent care este rezultatul la Curtea Constitutionala (al contestarii deciziei de inghetare a pensiilor si salariilor la stat in 2012 – n.red.), bani nu exista. Daca ar exista, s-ar plati.”

Înțeleg că declarația ar încălca Constituția, nu văd deloc cum. E o afirmație, exprimarea unui fapt. Ar fi constituțional chiar dacă faptul n-ar fi conform cu realitatea, și afirmația ar fi minciuna cea mai sfruntată (altfel ar trebui să declarăm toată clasa politică neconstituțională) – dar nu e cazul. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care să poată curge cu prosperitate la decizia unei instanțe de judecată. Am și recomandat judecătorilor să facă asta, anul trecut; dar era, evident, la modul ironic. Dacă asta e credința liderilor opoziției, că președintele încearcă să oprească Curtea Constituțională să atingă bugetul cu bagheta magică și să creeze acolo venituri, atunci nu pot decât să remarc că ”imaturitate” e departe de a descrie nivelul lor de înțelegere.

E o repetare a istoriei din 2007 pentru că e la fel de iresponsabilă. Atunci iresponsabilitatea a fost la nivel de precedente instituționale, în special ideea că, dacă o instituție poate lua o decizie, în sensul că nu există o cale formală prin care să fie împiedicată, atunci decizia respectivă e îndreptățită. Am avut ultimul exemplu în cazul adoptării legii pensiilor de vreo 80-90 de deputați, numărați a fi 170.

De data asta se adaugă un alt motiv pentru care suspendarea asta ar fi iresponsabilă. De fapt, a existat și data trecută, doar că a trecut aproape nevăzut: scăderea ratingurilor economice ale țării noastre nu a început odată cu criza economică mondială, în 2008. Nu, primul semn negativ a fost fix în 2007, odată cu declanșarea procedurii de suspendare. Vă mai amintiți? Recitiți ”Standard Lies and Poor Excuses”, articolul pe care l-am scris atunci și în care am spus ce anume fusese scăzut, și mai ales de ce. Mediul de afaceri nu iubește absolut deloc incertitudinea politică; situația în care nu mai poate anticipa ce fel de decizii se vor lua și cum îl va afecta; exact asta a fost taxat în 2007. Bun, acum vin diferențele. Sigur, pe atunci decizia ”Standard and Poors” a fost considerată mai degrabă în aspectul de publicitate politică negativă, decât ca impact economic. Restul lumii, și mai ales România, era în plin avânt economic. De data asta, însă, o reducere similară a ratingului de țară – refăcut, cu chiu cu vai, în ultima vreme – ar avea consecințe extrem de grave. Din fericire, e o diferență: șansele suspendării sunt mult mai mici de data asta, nu se vede o majoritate în parlament care să o suporte. Din păcate, s-ar putea ca asta să nu fie îndeajuns. Într-o situație economică mondială cum e cea în care ne aflăm, simplul fapt că partidele de opoziție, care ar putea ajunge în mai puțin de un an la putere, consideră neconstituțională o încercare (nu, o declarație) împotriva creșterii cheltuielilor bugetare riscă să crească incertitudinea față de viitorul economic al țării, să scadă ratingurile, și să ne ardă rău la portofel pe toți.

În aceste condiții, fac un apel cât se poate de serios pentru dnii Ponta și Antonescu, să adopte alt pretext pentru suspendare. De vreme ce, oricum, e o farsă, pot alege absolut orice: să-l suspende pentru că timorează opoziția, sau pentru că nu se are bine cu fostul suveran, sau pentru hăhăitul ăla, orice. Doar să lase subiectele economice în pace.

De ce i se cuvine dlui Băsescu un bilet de papagal. De ce i se cuvine Capitalei un referendum.

Dl Băsescu consideră că nu e nevoie de un referendum pentru București, deși crede de asemenea că organizarea administrativă a Capitalei, cu primarii de sector aleși, trebuie să fie schimbată. Argumentele sale sunt, unu, că schimbarea se face prin lege, în Parlament; și, doi, că bucureștenii nu realizează ce înseamnă păstrarea actualului sistem, cu alte cuvinte că nu pot evalua decizia în fața căreia i-ar pune un referendum. În aceste condiții, întrebarea retorică de pe biletul de papagal pentru dl Băsescu este: nu se pot aduce aceleași argumente împotriva celor două referendumuri naționale pe care le-a inițiat chiar el? Sigur ca se pot aduce, la fel de bine. Și referendumurile respective aveau valoare consultativă, tot Parlamentul fiind cel pus să le ducă la îndeplinire. Apoi, nu cred că poate cineva pretinde în mod rezonabil că locuitorii Capitalei sunt incapabili să înțeleagă ce ar reprezenta reorganizarea administrativă a administrației lor, în schimb locuitorii țării ar fi perfect capabili să urmărească și să judece implicațiile renunțării la bicameralism.

Acestea fiind spuse, eu sunt pentru un referendum local privind acest subiect. Mă grăbesc să explic și de ce, pentru că papagalul cu biletele e foarte intransigent și risc să îmi dea unul și mie – am afirmat cândva că referendumurile sunt arme politice foarte puternice și la care nu ar trebui recurs decât într-o situație excepțională. E aceasta o situație excepțională? Din punctul de vedere al fondului prevederii, cu siguranță că nu. Dacă am decide organizări administrative prin referendum atunci ar trebui să facem la fel cu domeniile finanțelor, educației etc. Nu e niciun motiv pentru care deciziile dintr-un domeniu ar fi excepționale, iar celelalte comune. Și atunci, de ce cred totuși că suntem într-o situație în care ar trebui să avem un referendum, și nu pur și simplu o lege adoptată de Parlament?

Ca să răspund, trebuie să vedem exact ce modificare își propune să facă puterea actuală, și care ar trebui, eventual, supusă unui referendum local: e vorba ca primarii de sector să nu mai fie aleși, ci numiți din rândul consilierilor generali, la fel cum e cazul viceprimarilor. Or, constat două lucruri apropo de o astfel de decizie:

1. Organizarea propusă astfel nu este mai particulară față de cea care există deja, în raport cu modul în care Legiuitorul (Parlamentul) a decis să fie organizate toate localitățile din această țară. Din contră, alegerea unor administrații în interiorul unei administrații era un lucru particular. Oricum, să nu uităm că Bucureștiul este diferit de toate celelalte localități din România, din acest punct de vedere, fiind mult mai întins și mai populat.

2. De asemenea, din punct de vedere al cheltuielilor publice lucrurile nu sunt ieșite din comun. Nu cred că cineva poate pretinde în mod rezonabil că întreaga administrație din Capitală costă prea mult acum, prin comparație cu cele din provincie, de vreme ce fiecare sector al Bucureștiului are un număr de cetățeni / contribuabili similar cu al celor mai mari orașe din țară. Cu atât mai puțin poate fi reclamată, din acest punct de vedere, schimbarea propusă, de vreme ce prevede restrângerea administrației, nu extinderea ei.

Ce arată aceste două lucruri? Arată că propunerea în chestiune, nu doar că îi privește doar pe locuitorii Capitalei, căci e vorba de administrarea orașului în care locuiesc, dar îi afectează exclusiv pe ei. Și atunci, mi s-ar părea normal ca tot ei să fie cei care decid în această privință. Nu văd pe ce temei aș putea eu, prin reprezentanții mei în Parlament (deputații și senatorii de Sibiu) să hotărăsc cum ar trebui să fie administrat alt oraș. Sigur, până la urmă tot Parlamentul are ultimul cuvânt, pentru că statul și instituțiile sale se supun legii, iar Parlamentul e singura instituție care poate adopta legi. Dar, dacă locuitorii capitalei nu pot decide în această privință, atunci ar trebui să fie măcar consultați! Acesta e scopul, și nu ar fi nevoie de mijlocul referendumului dacă partidele ar decide să facă asta pe calea ordinară, făcând din această chestiune un program politic pe baza căruia să obțină un mandat în alegerile locale din 2012. Dar, dacă puterea actuală dorește să schimbe prevederea până atunci, atunci singurul mijloc de consultare a locuitorilor Capitalei rămâne referendumul.

Cine va fi președintele PDL? (II)

Teza articolului precedent era că victoria proaspătă și categorică a dlui Boc în competiția cu Vasile Blaga nu însemna automat că el va rămâne șeful partidului său, în sensul efectiv al termenului. Scriam acolo că dl Boc riscă să fie președinte de partid doar cu numele în cazul în care renunță la postul de premier. Asta pentru că nu va putea fi locomotivă electorală și va trebui să secondeze, de facto, pe cel care îi va lua locul la palatul Victoria.

Discuțiile despre înlocuirea dlui Boc cu un tehnocrat au început imediat după terminarea Convenției, ”sursele” vorbesc de dezbateri și în partid și cu șeful statului; se vorbește, de asemenea (tot neoficial), că dl Boc ar fi făcut o înțelegere cu președintele Băsescu, și că ar fi urmat să-și dea demisia imediat după obținerea mandatului de președinte al partidului. Cu toate astea, dezbaterile par să fi ajuns la o concluzie: dl Boc va continua să ocupe postul de premier. Deși sunt sigur că e o concluzie temporară (înlocuirea dlui Boc din fruntea guvernului va rămâne ”pe masă”) ea reprezintă un succes pentru premier, o primă dificultate depășită.

Care ar putea fi explicația? Eu văd două. Noua echipă de conducere a PDL nu dorește să fie departe de resursele guvernării; iar dl Boc, oferind posturi taberei adverse, a lărgit baza de susținere a acestei echipe, prin urmare și suportul în partid pentru păstrarea șefiei guvernului. (Trocul ăsta n-a fost fără pierderi, a dus la îndepărtarea unor oameni apropiați dlui Boc, așa cum notează depreciativ dl Lăzăroiu).

A doua explicație e că dl Boc a fost sprijinit, în partid, de cei rămași în jurul dlui Blaga. Acest sprijin poate să pară surprinzător, dar nu este. Dacă recitiți articolul trecut, există acolo o variantă, o posibilitate de desfășurare a evenimentelor în care dl Blaga revine în cărți pentru conducerea PDL: un eventual eșec al PDL/guvernului condus de dl Boc. Să explic. În clipa în care un tehnocrat ajunge la palatul Victoria, el poate fi și locomotiva dar și țapul ispășitor. Dacă se va dovedi popular, el va fi noua vedetă a partidului, el și președintele Băsescu, cel care l-a ales și l-a susținut. Iar dacă PDL va continua să scadă în sondaje tehnocratul respectiv va fi pus pe făraș, dl Boc păstrându-și președinția partidului. Dl Blaga nu are în acest scenariu nicio șansă. În schimb, dacă dl Boc rămâne premier, atunci va trebui să dea socoteală pentru scăderea partidului în sondaje, și eventual pentru un eșec și mai categoric, mă refer la pierderea majorității parlamentare. Un astfel de eșec i-ar face poziția în partid foarte greu de menținut, și lui și echipei sale. Nu văd cine ar putea să ocupe vidul decât perdanții convenției de duminică.

Așa că adepții dlui Blaga au uitat că susțineau cu ceva vreme în urmă că funcția de premier și de președinte de partid trebuie separate, acum îl susțin pe dl Boc la frâiele partidului și guvernului. Sigur, au o explicație (posibilitatea ca un nou guvern să nu poată să treacă prin parlament, desigur NU din cauza lor). Pe de altă parte, dl Berceanu a plătit din banii săi un sondaj pe care l-a făcut public, pe post de cântar și clepsidră. 53% (PSD) contra 19% (PDL). Dacă până în toamnă nu se strâng destule procente în dreptul PDL, dl Berceanu, dl Blaga și grupul lor vor reveni asupra necesității păstrării dlui Boc în oricare din posturile de conducere. Și la PDL și la palatul Victoria.

Cine va fi președintele PDL?

Știu că e tentant să răspundeți: ”Tot Boc! Culcă-te la loc!”, fie și doar de dragul rimei, dacă nu al evidenței. Trecând de glumă, știu și eu foarte bine cine a fost ales președinte la congresul de azi. Dar lucrurile nu sunt atât de evidente, iar întrebarea rămâne valabilă, deși ar trebui mai întâi să explic ce anume întreb.

Poate ar ajuta un exemplu. Diverse instituții (Președintie sau Parlament) organizează din când în când o zi a porților deschise. Uneori, vizitatorii – copii, de exemplu – au prilejul să se joace de-a parlamentul, și o fac cu toată grija și sobrietatea de care sunt în stare. Stau în bănci și la prezidiu, țin discursuri, votează. Apoi vin oamenii mari și le iau locul, ei sunt cei care adoptă legi, numesc guverne etc. Prin urmare, ei sunt parlamentul real; ceilalți, copiii, doar se joacă – oricât de atent și de sobru ar face-o, e doar o joacă. La fel, un președinte trebuie să-și conducă partidul în alegeri, să câștige eventual șefia executivului (unul din cele două posturi, în cazul ciudat la României) și să-și numească în demnitățile politice oamenii din echipă. Acesta e rolul președintelui de partid în sistem parlamentar, dacă nu și-l poate îndeplini atunci e președinte doar cu numele, nu e într-o situație fundamental diferită de copiii care se joacă în sala parlamentului.

Cum spuneam, știu că dl Boc a câștigat la acest congres. La fel cum știu că se confruntă cu cereri insistente din partea partidului și a șefului statului să renunțe la postul de premier. Acum, trebuie spuse două cuvinte despre motivele acestor presiuni. Dl Boc a fost un premier ”de comitet” în partidul său, a dat și bani organizațiilor locale, n-a forțat adoptarea detestatelor principii de integritate, nu s-a certat cu nimeni, nici măcar cu dl Blaga. Iar partidul tocmai l-a sprijinit categoric la conducerea lui. La fel, nu avem niciun motiv vizibil de ruptură între șeful Executivului de la Victoria și cel de la Cotroceni. Și dl Băsescu l-a sprijinit categoric pe dl Boc în competiția cu Vasile Blaga. Și atunci de ce nu-l mai vor nici unul și nici ceilalți la conducerea guvernului?

Răspunsul e evident, ni-l spun și oameni din partid și președintele însuși și orice sondaj de opinie. Dl Boc nu se bucură de încrederea populației. Ca să folosim un termen blând. În realitate premierul actual este detestat cu sete, pe scară largă. Motivul e la fel de evident. Dl Boc a condus guvernul într-o perioadă de criză – să nu uităm că aceasta a lovit pentru început, foarte dur, sectorul privat -, tot guvernul Boc este cel care a redus apoi salariile și cheltuielile publice, decizii care au afectat serios bunăstarea unui număr mare de oameni. Bun, ca să fac o paranteză, nu mă intreseaza aici dacă e corect ca dl Boc să fie învinovățit pentru toate astea. E complet irelevant. Constat doar o stare de fapt existentă în rândul alegătorilor: dacă nu e învinovățit atunci e asociat cu toate problemele astea, iar asta are același efect asupra încrederii și intenției de vot. Trebuie spus că e o reacție mai degrabă emoțională – sunt convins că sunt foarte puțini oameni care să nu fi auzit de criză sau care să creadă că premierul s-a trezit într-o zi nervos și a decis să taie din salarii ca să se calmeze. Mai trebuie spus că e normal să fie o reacție emoțională; de fapt, ce e complet irațional este să crezi că un om ar putea să stea și să gândească foarte calm și rațional la cauzele și resorturile economice ale deciziilor guvernamentale, după ce tocmai și-a pierdut în cazul bun 25% din venit, iar în cazul rău slujba, sau afacerea la care o muncit ani de zile și la care are încă datorii.

Revenind la discuție, în aceste condiții premierul e sub o mare presiune să lase locul altuia. Problema dlui Boc este următoarea: dacă renunță la conducerea guvernului atunci nu mai are nicio șansă să scape, în timp util, de această asociere care îi toacă serios cota de încredere. Va rămâne cu tot acest bagaj negativ pe care l-a acumulat până acum. Cu atât mai mult dacă cu alt premier, oricine va fi acesta în 2012, nivelul de trai va începe să urce, ceea ce e foarte plauzibil. Oamenii se vor întreba, pe bună dreptate, de ce nu a fost numit premier în locul dlui Boc de la bun început! Un ex-premier Boc nu va putea fi o locomotivă a partidului în alegeri, din contră. Ultimul lucru pe care l-ar vrea votanții în 2012 e să-și amintească de criză, scădere, reduceri, tăieri etc. și să voteze ca să-l readucă în postul de premier pe cel asociat cu toate astea. Oricum, e de presupus că în 2012 guvernul nu va fi condus de un tehnocrat, ci de un ”tehnocrat” devenit om politic – avem precedente destule – sau chiar de un politician. (Ca să speculez mai departe, pot face un portret robot: are o relație veche și strânsă cu președintele Băsescu, are o imagine de tehnocrat, a avut mereu o cotă bună de încredere, și chiar a fost opțiunea inițială în locul dlui Boc). Premierul popular din 2012 va fi și locomotiva din alegeri, și favoritul la postul de premier după. În acest scenariu, conducătorii  de facto ai PDL vor fi Traian Băsescu și cel pe care îl va numi premier pentru 2012, iar dl Boc va fi președinte de partid doar cu numele.

Poate să evite dl Boc acest scenariu? Da. Cum spuneam mai sus, această reacție electorală împotriva sa are un temei emoțional. Acesta dispare în timp, oricum, dar poate dispărea foarte rapid dacă sursa emoției negative e îndepărtată sau chiar inversată. Dacă dl Boc va fi la cârma guvernului când economia va crește, oamenii vor ”uita” că a fost premierul recesiunii. Dacă guvernul condus de dl Boc va crește salarii sau pensii, furia declanșată de reducerea lor va fi uitată la fel de rapid și categoric cum a apărut. Însă, ca să reușească în acest scenariu, dl Boc are o opțiune, unu, foarte dificilă: trebuie să convingă partidul, parlamentarii și președintele să accepte să-și continue mandatul, sau să se încăpățâneze cu succes s-o facă; și doi, foarte riscantă, dacă rămâne premier acum și partidul nu urcă destul de rapid riscă ulterior să piardă parlamentari și, odată cu ei, controlul majorității, și, odată cu asta, postul de premier și, inevitabil, și pe cel de președinte de partid de facto și de jure (post care va reveni probabil dlui Blaga). Dacă însă vrea și reușește asta, atunci cu siguranță va fi președintele PDL fără să-l mai secondeze pe dl Băsescu.

Cum spuneam, răspunsul la întrebarea ”cine va fi președintele PDL” e departe de a fi evident.

[Contributors.ro]

De ce sunt Băsescu și Udrea o amenințare teribilă pentru angajații trustului Intact

Răspunsul: pentru că din pricina lor ar putea să piardă o sumă enormă de bani. Dintr-un articol din Evenimentul Zilei aflăm cum arată contractul unui senior-editor angajat la televiziunea Voiculescu. Iată un pasaj:

 
“Sub sancţiunea de daune-interese în valoare egală cu 100 000 euro, Prestatorul se obligă să nu discrediteze prin declaraţii sau orice altă atitudine ori modalitate, individual sau colectiv, persoanele din conducerea actuală sau viitoare a Beneficiarului [Trustul Intact] (…) ”

Acum, pasajul acesta poate părea destul de inofensiv, date fiind circumstanțele actuale. Dacă îmi amintesc bine, singurul caz în care angajații Intact au avut ceva …nu tocmai pozitiv, de spus, despre alde Voiculescu, a fost să-l roage frumos să bage aer condiționat prin studiouri – ceea ce a și făcut ulterior, mărinimia ”mogulului” fiind lăudată pe post. Nu prea intră la categoria discreditare, nu? Și atunci unde e primejdia? Și ce are a face cu inamicii politici ai dlui Voiculescu?

Citiți mai atent pasajul din contract. V-ați prins? Sancțiunea nu se dă doar pentru discreditarea actualei conduceri, ci și a celei viitoare! Dacă, prin cine știe ce schimbare de circumstanțe, Elena Udrea va fi cooptată la conducerea Intact? O frugală căutare prin arhiva emisiunilor Antenelor și toate vedetele postului vor fi găsite a fi încălcat clar, grav și repetat pasajul sus-menționat din contract, și prin urmare bune de sancțiunea de daune-interese în valoare de 100.000 de euro.

De asta sunt Băsescu, Udrea etc. o amenințare la adresa angajaților trustului Voiculescu. Pur și simplu, patronul îi poate folosi pe post de bau-bau împotriva propriilor angajați, angajați care au făcut carieră înjurându-i zi de zi. Ironic, nu? Cu atât mai ironic cu cât, din același contract, aflăm că angajații sunt obligați, citez: ”să se conformeze tuturor cererilor, instrucţiunilor şi reglementărilor Beneficiarului.” Zodia botniței, într-adevăr…

[Episodul a venit parcă să confirme ce scrie Ionuț Popescu aici. Poza am furat-o de la Bleen.]

Porumbac, adjectiv.

Este ceea ce ne spune dictionarul limbii romane din care aflam ca “porumbac” inseamna pestrit. Prin extensie, se mai poate numi asa o pasare de culoare incerta. Porumbac se mai cheama si doua sate de langa Sibiu, Porumbacu de Sus si cel de Jos. Dar, pentru majoritatea celor care urmaresc actualitatea ultimelor zile “porumbacu” este noul apelativ al lui Crin Antonescu. De fapt numele nu este tocmai nou, el a aparut in campania electorala pentru alegerile prezidentiale in cateva articole care au circulat pe internet. Acestea il acuzau pe Crin Antonescu de colaborare cu Securitatea sub acest nume de cod. Respectivele scrieri n-au prea avut ecou in randul opiniei publice cu toate ca contineau si acuzatia mult mai grava de pedofilie. Ele nu par credibile in conditiile in care presedintele partidului liberal a obtinut in mai multe randuri un certificat de buna purtare de la CNSAS. Ziarele importante nu le-au preluat. Nu-i mai putin adevarat ca   dl. Antonescu n-a avut ca adversar in campanie o televiziune “serioasa” care sa repete “stirea-bomba” la ore de maxima audienta. Si astfel sensul ultim al cuvantului “porumbac” a fost dat uitarii.

Pana acum cateva zile, cand el a reaparut pe neasteptate  fraza urmatoare :

“Felix cu Porumbacu, porumbelul, ăăă, domnul Crin Antonescu”

pronuntata de  Traian Basescu intr-o emisune la TVR. Efectul a fost puternic si mediat : “Antonescu” s-a facut totuna cu “Porumbacu” in articole, dezbateri, discutii si bascalii. Enervat pe buna dreptate, Crin Antonescu l-a numit pe presedinte “proasta” si “mahalagioaica” si i-a dat 48 de ore pentru a-si proba acuzatiile. Lucru care in mod firesc nu s-a intamplat. Pe de o parte fiindca in mod foarte probabil Traian Basescu nu are dovezi, dar mai ales deoarece intentia sa n-a fost de-a readuce in atentia publica trecutul dlui Antonescu. Ci pur si simplu presedintele a profitat de postura vulnerabila in care se afla Crin Antonescu dupa alianta cu Partidul Conservator pentru a-i aplica acestuia o zdravana lovitura sub centura. Iar pentru o astfel de lovitura politica un cuvant bine ales si rostit la timpul potrivit poate fi o arma redutabila. Ion Iliescu nu banuia probabil cand l-a calificat pe Mircea Geoana drept “prostanac” efectul devastator pe care acest epitet avea sa-l aiba asupra carierei politice a adversarului sau din partid. Nu incape indoiala ca,  chiar daca ajungea  presedinte, dl Geoana tot “prostanac” ar fi ramas  in opinia noastra publica  natural inclinata catre bascalie. Mai mult, desi nu putem rescrie istoria, poate ca actualul presedinte al Senatului n-ar fi pierdut alegerile daca acest cuvant n-ar fi fost pronuntat – e drept insa  ca dl Geoana a dat deseori impresia ca  se straduie  sa-si merite supranumele.

Astfel, “porumbacul” adresat lui Crin Antonescu nu face referire un eventual trecut de colaborator decat pentru a  revela  prezentul in care seful PNL colaboreaza cu un securist dovedit. Exista membri ai partidului care nu vor digera prea usor galusca pe care dl. Antonescu tocmai le-a varat-o pe gat si sunt mai ales destui electori liberali  care dezaproba aceasta alianta. Mai ales acestora din urma li s-a adresat Traian Basescu. In plus, presedintele dispune acum de un argument puternic impotriva ideii de om legat de  vechiul regim cu un trecut suspect  folosita uneori  de Crin Antonescu impotriva sa. Parada a fost de altfel deja utilizata de … Adriana Saftoiu intr-o discutie in contradictoriu cu seful de partid, in care a aparut iata din nou cuvantul “porumbac”.

Vedem asadar ca porumbelul (sau porumbacul) iesit – neintamplator zic eu – din gura prezidentiala si-a indeplinit cu bine misiunea. Mesajul despre Crin Antonescu a fost transmis public si imaginea aliantei contra naturii intre Felix Motanul  si Porumbacu (pestrit) e bine intiparita. Putem deci intelege supararea dlui Antonescu, la fel  si reactia sa nervoasa. Este insa mai greu de inteles strategia sa de alianta cu un partid nesemnificativ din punct de vedere electoral doar pentru a obtine beneficii mediatice de la televiziunile “Motanului”. Adrian Nastase a esuat deja folosind aceeasi metoda in conditiile in care in PSD nu exista vreo impotrivire de principiu fata de alianta cu PC. Momentul ales, cu mai mult de un an inainte de viitorul scrutin parlamentar pune de asemenea numeroase semne de intrebare. Sa fie la mijloc o noua incercare de suspendare a lui Traian Basescu ? Poate ca da, dar chiar in conditiile – greu de reunit – in care aceasta ar reusi, beneficiile obtinute de PNL risca sa fie mai mici decat pierderile suferite de pe urma acestei aliante.

Vom intelege mai bine planurile care au motivat alianta PNL-PC in viitorul apropiat. Pana una alta insa, Crin Antonescu s-a ales cu o porecla asociata cu Securitatea de care nu-i va fi usor sa scape. Este pe undeva nedrept fiindca in mod foarte probabil dl. Antonescu n-a fost informator. In schimb comportamentul sau il face intr-adevar sa semene din ce in ce mai mult  cu un porumbac – animal politic de culoare incerta.

Portocala şi antiportocala mecanică

Lucrurile stau cam aşa: Constituţia spune că moţiunile de cenzură se dezbat, “după trei zile de la data prezentării lor în parlament”. Până azi, nimeni n-a stat să-şi bată capul cu semnificaţia exactă a acestui pasaj. Moţiunile de cenzură să prezentau şi apoi se dezbăteau cu următoarea ocazie convenabilă parlamentarilor. De data asta, intervalul a fost pus în discuţie de dl Băsescu. Preşedintele a trimis o scrisoare parlamentului cerând ca moţiunea de cenzură depusă împotriva guvernului Boc să fie dezbătută sâmbăta asta, în loc de marţi, adică exact la trei zile după prezentare. Liderii partidelor de opoziţie au refuzat susţinând data adoptată deja, unanim, în Birourile Permanente reunite.

…E exasperant uneori cât de mică e miza pe care se poartă disputele noastre politice.

Nu spun că dezbaterea moţiunii după 3 zile în loc de 6 e fără sens, şi nu doar de dragul respectării Constituţiei. Există motive foarte bune pentru a şti cât mai devreme dacă acest pachet de măsuri va intra în vigoare sau nu. Pe de altă parte, actuala putere, în cap cu preşedintele Băsescu, se pune singură într-o postură ridicolă insistând pentru asta. Sunt luni de zile de când aceste probleme ar fi trebuit constate şi rezolvate. Prin comparaţie tot acest timp pierdut, cele trei zile pe care acum se luptă aprig să le câştige reprezintă o miză mult prea mică.

În partea cealaltă lucrurile nu stau mai bine. Din contră. Chiar aş dori să îi întreb pe reprezentanţii acestor partide de opoziţie sau pe susţinătorii lor: de ce? Zău, de ce nu se poate dezbate moţiunea de cenzură sâmbătă? Fie şi lăsând interesul public la o parte, pe plan pur partizan, ce anume e de câştigat din asta? O demonstraţie suplimentară că liderii parlamentari ai PD-L sunt nişte nătărăi incompetenţi? Deja a fost făcută, cu vârf şi îndesat. Şi atunci? Demonstraţii publice se pot organiza oricând, oricum. Şi vă rog să nu-mi spuneţi de planuri făcute pentru victoria moţiunii. Trebuie să fii foarte naiv să crezi că liderii PSD chiar ar dori să preia cartoful ăsta foarte fierbinte al guvernării pe timp de criză.

Portocala pedeliştilor e mecanică pentru că nu gândeşte. S-a gândit vreunul dintre liderii PD-L care au votat decizia de a dezbate marţi moţiunea de cenzură, nu ce anume ar zice Constituţia, ci ce ar fi de dorit pentru guvernul lor? Sau au votat, aşa, mecanic? Anti-portocala celorlalţi e mecanică pentru că nu face decât să reacţioneze la ce face partidul de guvernământ, şi să i se opună. E rolul opoziţiei să ofere o alternativă la politicile guvernului, e adevărat, dar data unei moţiuni de cenzură nu e aşa ceva. Nu pot găsi alt motiv pentru care refuză să o schimbe, alta decât reflexul mecanic de a zice “nu”.

În fine, mizele mici ascund unele mari. În preşedintele Senatului s-a trezit deşteptăciunea; dl Geoană s-a pus să scrie o replică la scrisoarea prezidenţială. Şi i-a explicat el acolo preşedintelui, cu citate şi deducţii, cum că formularea constituţională vrea să zică de fapt că moţiunea nu se poate dezbate înainte de trei zile de la prezentarea ei, atât şi nimic mai mult. De altfel, ne-au zis şi dl Geoană şi alţii, asta e oricum o chestiune internă a parlamentului. Haide să le explic eu acestor oameni ce consecinţă au deducţiile şi concluziile lor. În mod excepţional, de data asta guvernul ţine foarte mult să se dezbată rapid moţiunea de cenzură – doar după respingerea ei poate intra în vigoare pachetul legislativ pe care şi-a asumat răspunderea. În general, însă, un guvern nu ţine în mod deosebit să fie dezbătută şi votată o moţiune de cenzură, pentru că e singurul mod în care poate fi demis. Ce au făcut aceşti politicieni, care altfel nu pierd o singură ocazie să strige “dictatură!” ? Au oferit o interpretare constituţională şi un precedent pentru ca pe viitor un guvern să scape definitiv de această bătaie de cap. Trebuie doar să controleze Birourile permanente, nici măcar nu e nevoie să aibă majoritate în plen(!). Opoziţia va prezenta o moţiune, în BP reprezentanţii partidelor pro-guvernamentale vor decide ca ea să fie dezbătută peste vreo 5 ani şi ceva, într-o miercuri. Este peste trei zile? Este. Prin urmare, este perfect constituţional, după mintea dlor Geoană, Ponta etc. Plus că oricum data la care se dezbate o moţiune de cenzură nu e treaba nimănui înafară de parlament.