Un bilet de papagal pentru Traian Băsescu

“Guvernul funcționează cu măsuri care deja încalcă Constituția. Miniștrii nu mai vin la ședințele guvernului. Este un nou abuz tip Victor Viorel Ponta, plagiator de altfel. Are Monitorul Oficial în mână și nu publică revocările. Crede că guvernul funcționează ca și plagiatele. Trebuiau să fie niște miniștrii interimar dintre membri Cabinetului.”

“Este nepermis să nu știi dacă un ministru este sau nu este.”
“Este abuz de putere, primul-ministru nu a publicat în Monitorul Oficial demisii.”

(Președintele Traian Băsescu, interviu pentru Evenimentul Zilei)

Hm, este încălcată legea fundamentală dacă un ministru care și-a dat demisia este menținut în post fără să fie numit un interimar? Ei bine, în capacitate oficială, dar cu altă ocazie, același președinte Băsescu a zis că nu, că în termen de 45 de zile nu există temei de a pretinde că e vreo încălcare a Constituției sau vreo criză instituțională. Prilejul a fost dat de refuzul lui însuși de a lua act de demisia ministrului de Externe din cabinetul Tăriceanu I, în 2007. Iar Curtea i-a dat dreptate atunci, ceea ce înseamnă că a creat un precedent care-l exonerează pe Victor Ponta acum. Iată un extras din motivația Deciziei 356 / 2007, prin care CCR s-a pronunțat asupra existenței unui conflict juridic de natură constituțională între președinție și guvern, în urma (între altele) refuzului președintelui Băsescu de a lua act de demisia ministrului M.R. Ungureanu:

”Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art.106 din Constituţie, funcţia de membru al Guvernului încetează, printre alte cazuri, şi în urma demisiei. Demisia este un act juridic unilateral de voinţă al titularului funcţiei şi care nu este susceptibilă de control sau aprobare; despre demisie se ia doar act de către autoritatea funcţiei. În conformitate cu art.6 din Legea nr.90/2001, demisia se anunţă public, se prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii. Caracterul ei irevocabil priveşte numai pe autorul demisiei, şi aceasta înseamnă că autorul nu mai poate reveni, retrăgându-şi demisia. Prin urmare, în caz de demisie, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, care înaintează demisia şi îi solicită rezolvarea acesteia, urmează să ia act de demisie şi să declare vacantă funcţia de membru al Guvernului.

Curtea constată că domnul Mihai Răzvan Ungureanu a demisionat în scris din funcţia de ministru al afacerilor externe, la data de 5 februarie 2007, a depus demisia la primul-ministru, înregistrată sub nr.5/611/CPT, şi aceasta a devenit irevocabilă la 15 zile de la data depunerii, astfel cum se recunoaşte, în scris, în cererea primului-ministru. Ulterior, la data de 19 februarie 2007, cu Adresa nr.5/954/CPT – la data împlinirii celor 15 zile de la depunere -, primul-ministru a sesizat Preşedintele României pentru a lua act de demisie şi a declara vacantă funcţia. Preşedintele României a luat act de demisie şi a declarat vacantă funcţia de ministru al afacerilor externe la data de 12 martie 2007 şi a emis Decretul nr.193 din 12 martie 2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 14 martie 2007. Curtea Constituţională constată că emiterea acestui decret a avut loc la 20 de zile de la data luării la cunoştinţă, în baza comunicării făcute de primul-ministru la data de 19 februarie 2007, data expedierii.

Preşedintele României a arătat că acest interval de timp a fost motivat de unele atribuţii ce trebuiau să fie aduse la îndeplinire de către ministrul demisionar, activităţi care nu comportau întârziere. Curtea reţine că ministrul demisionar, chiar dacă demisia a devenit irevocabilă, poate continua îndeplinirea unor acte ale funcţiei până la data la care Preşedintele ia act de demisie şi declară funcţia vacantă, fiind de principiu admis că demisionarul poate continua activitatea o perioadă de timp după devenirea irevocabilă a demisiei. Aşadar, nu există nici un temei de nelegalitate în procedura desfăşurată de Preşedintele României şi această situaţie motivată nu poate fi reţinută ca o nerespectare a atribuţiei constituţionale privind luarea de act de demisie şi de declarare vacantă a funcţiei. Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi prevederile Legii nr.90/2001, Curtea Constituţională constată că soluţionarea demisiei, sub cele două aspecte ale atribuţiei, de către Preşedintele României, s-a făcut legal.”

Ca urmare a precedentului, președintele Băsescu primește un bilet de papagal. Nu doar pentru că ar trebui să-și amintească de el, ci pentru că el a fost autorul. Chiar dacă judecătorii l-au exonerat de acuzația de încălcare a Constituției (pe care o face el acum împotriva premierului Ponta), e clar că situația de-atunci a fost o anomalie. Anomalie pe care degeaba o acuză acum. Ar trebui să-și dea palme în fața oglinzii.

Ponta strigă ”hoții!”

Premierul s-a gândit azi să dea o indicație ministrului Educației, odată cu apropierea examenului de bacalaureat, declarând:

”Deci un elev bine pregatit ia o nota mare, unul mai putin pregatit o nota mica, dar unul care fura trebuie sa dispara din examen”
(Victor Ponta)

Departe de mine orice intenție de a critica acest îndemn, din contră, îl aplaud. Impostura în domeniul academic, fie și la examenele pentru ieșirea din liceu, trebuie să fie tratată cu maximă intransigență. Copiatul trebuie să ducă prompt la sancțiune.

… De exemplu, dacă ai plagiat lucrarea de doctorat. Cum a făcut Victor Ponta. Ne-am reamintit de ea azi, când s-a publicat rezoluția dată de procurori, privind neînceperea urmăririi penale. Însă, indiferent cum și cât (de ridicol) ar încerca diverse autorități ale statului să-l spele pe șeful Executivului, faptul rămâne: peste o sută de pagini copiate, furate din altă carte. Iar Victor Ponta n-a renunțat nici măcar la titlul de doctor.

Astfel, elevii învață de la ”dottore” o lecție de viață atunci când acesta declară, fără nici cea mai mică urmă de jenă că ”hoțul trebuie dat afară”: chit că scrie chiar în legea fundamentală că oamenii sunt egali în fața legii și că nu există privilegii și discriminări, realitatea este fundamental diferită. Dacă ești prins copiind, atunci ești etichetat drept hoț și dat afară doar dacă ești un amărât de elev la BAC. Dacă ești premierul țării atunci ești o victimă politică, una care nu pățește oricum nimic.

Dl Ponta își pune minciuna la DNA

Într-un interviu de săptămâna trecută, premierul Ponta s-a referit și la Direcția Națională Anticorupție și a afirmat:

“DNA a fost construit pentru a combate marea coruptie, cum e si cazul Hidroelectrica. Usor, usor si-a intins foarte mult atributiile incat s-a autosufocat.”

Dl Ponta minte. Din nou. De fapt, mi-ar fi cam greu să semnalez toate minciunile enunțate public de premier, însă vă pot da un indiciu cum să le recunoașteți: apar când dl Ponta spune ceva. Trebuie să fac o selecție, pe subiectele importante, cum e cel al Justiției sau anticorupției, cazul de față. Cu alte cuvinte, trebuie să mă concentrez pe minciunile prim-ministeriale care servesc o agendă politică și partizană care poate fi, nu rea, ci catastrofală.

Premierul îi acuză pe foștii săi colegi, procurori, că și-au ”întins” atribuțiile. Fals, și e exclus ca politicianul Victor Ponta să nu știe asta: atribuțiile DNA sunt stabilite explicit prin lege, Direcția nu și le poate nici extinde și nici restrânge, cel mult poate să-și stabilească priorități. Iar legea nu e adoptată de procurori, ci de colegii dlui Ponta din guvern și parlament. Ironic, ca să dau o referință istorică: aceasta a fost una din pârghiile prin care inițial DNA – Parchetul Național Anticorupție, pe-atunci – a fost anihilat, i s-au dat prin lege competențe foarte largi. Cealaltă pârghie a fost șeful său, numit (practic) de guvernarea PSD: Ioan Amarie, o nulitate obedientă. Urmarea? PNA s-a lăudat ani de zile, până la înlocuirea dlui Amarie, cu condamnarea unor agenți de poliție, inspectori județeni etc. Restrângerea competențelor DNA, dacă asta vrea dl Ponta, nu e neapărat o idee proastă. Atacul mincinos la Direcție este însă grav, mai ales că dl Ponta îl practică în mod susținut.

Comunicat din partea guvernului Ponta ”pe cine-o să crezi, pe mine sau proprii tăi ochi”?

Guvernul Ponta s-a supărat pe ziare.com . Oamenii de-acolo au îndrăznit să pună următorul titlu: ”Victor Ponta, despre Schengen: În cazul Germaniei e ipocrizie la mijloc” – unui articol care preia declarațiile premierului date pentru Adevărul.ro. Guvernul s-a sesizat și a produs următoarea precizare : afirmațiile premierului au fost scoase din context, li s-ar fi schimbat intenționat sensul și interpretarea din titlu ar fi neadevărată. Am citat exact din comunicat. Care mai dă și pasajul din interviul dat de premier:

“Din fericire, de la mari companii în zona energetică, în special, dar mai sunt companii şi în zona de producţie, care vin în continuare în România şi care, în mod sigur, au aşteptat alegeri, stabilitate politică, stabilitate legislativă. Eu, de multe ori, fără să vreau să fiu răutăcios, întreb: dacă România este o ţară aşa de rea că nu merită să intre în Schengen, de ce suntem pe primul loc la numărul de investiţii? Sunt firmele din Germania. Eu sunt convins că nu ar veni firmele din Germania într-o ţară atât de rea, că nu poate să intre în Schengen. Este un pic de ipocrizie aici, între discursul public şi cel privat” (Victor Ponta)

Ei bine, unde ar fi scoaterea din context operată de ziare.com? Schimbarea de sens? Neadevărul? Asta spune omul, apropo de poziția Germaniei: ”e un pic de ipocrizie”. Sigur, mai este și lipsa de proprietate a termenilor – între două discursuri nu poate fi ipocrizie, probabil că premierul voia să spună ”discrepanță” și eventual să ia asta ca argument pentru acuzația ulterioară. Și mai e, desigur, și o fractură logică de tipul ”ce are sula cu prefectura” – faptul că avem companii germane care investesc e una, faptul că Germania nu ne dorește pe moment în Schengen e cu totul altceva. E și o inexactitate, nu noi suntem pe primul loc la investiții făcute de Germania în exterior (am vrea noi!!), în realitate firmele lor sunt cei mai importanți investitori de la noi, ceea ce e cu totul altceva. Mai este și o minciună, nicio surpriză aici, ținând cont de antecedentele premierului: Germania nu își bazează opoziția pe faptul că suntem ”o țară așa de rea”, ci pe câteva chestii specifice, care au legătură cu acțiunile și inacțiunile guvernării USL conduse de Victor Ponta însuși.

Revenind, nu m-aș lega de un asemenea detaliu dacă ar fi izolat. Dar nu e, e un nou simptom al mitomaniei lui Victor Ponta: începe tot mai des să arunce în jur cu acuzații de ”neadevăruri”, ”ipocrizii” șamd. Tocmai el, da. Și, după tipicul de mai sus, de obicei acuzațiile sunt tot atâtea minciuni nerușinate.

P.S. Nu, titlul nu conține un citat – măcar de ar fi premierul sau purtătorii lui de vorbe atât de spirituali precum comedianul Chico Marx, de la care l-am preluat.

Altă suspendare, la fel de iresponsabilă. De fapt, și mai iresponsabilă

E tentant, cu siguranță, să tratezi subiectul re-suspendării președintelui în cheie amuzantă: dl Ponta a descoperit în sfârșit o cale de a se debarasa de Mircea Geoană: îl trimite la Cotroceni. E tentant să îl tratezi în ideea de istorie care se repetă. Cu siguranță că sunt multe în comun între cele două episoade. De exemplu, frivolitatea acuzațiilor, care face totul să fie un fel de farsă ieftină. Vă reamintesc că ”rechizitoriul” întocmit în 2007 de Comisia parlamentară condusă de Dan Voiculescu incrimina drept neconstituționale declarațiile președintelui, care aveau zice-se efectul de a ”timora” diverse instituții, de pildă guvernul; punct de vedere susținut de PNL și PSD. Apoi, în 2009, candidații susținuți de aceste partide i-au reproșat președintelui Băsescu situația țării, in toto. Cineva s-ar putea întreba cum poate un președinte să fie (făcut) responsabil de situația economică, socială, financiară etc. a țării și în același timp să nu aibă dreptul măcar să deschidă gura pe subiectele astea? Natura acuzațiilor rămâne, se pare, neschimbată; totul pleacă de la declarația președintelui:

”Indiferent care este rezultatul la Curtea Constitutionala (al contestarii deciziei de inghetare a pensiilor si salariilor la stat in 2012 – n.red.), bani nu exista. Daca ar exista, s-ar plati.”

Înțeleg că declarația ar încălca Constituția, nu văd deloc cum. E o afirmație, exprimarea unui fapt. Ar fi constituțional chiar dacă faptul n-ar fi conform cu realitatea, și afirmația ar fi minciuna cea mai sfruntată (altfel ar trebui să declarăm toată clasa politică neconstituțională) – dar nu e cazul. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care să poată curge cu prosperitate la decizia unei instanțe de judecată. Am și recomandat judecătorilor să facă asta, anul trecut; dar era, evident, la modul ironic. Dacă asta e credința liderilor opoziției, că președintele încearcă să oprească Curtea Constituțională să atingă bugetul cu bagheta magică și să creeze acolo venituri, atunci nu pot decât să remarc că ”imaturitate” e departe de a descrie nivelul lor de înțelegere.

E o repetare a istoriei din 2007 pentru că e la fel de iresponsabilă. Atunci iresponsabilitatea a fost la nivel de precedente instituționale, în special ideea că, dacă o instituție poate lua o decizie, în sensul că nu există o cale formală prin care să fie împiedicată, atunci decizia respectivă e îndreptățită. Am avut ultimul exemplu în cazul adoptării legii pensiilor de vreo 80-90 de deputați, numărați a fi 170.

De data asta se adaugă un alt motiv pentru care suspendarea asta ar fi iresponsabilă. De fapt, a existat și data trecută, doar că a trecut aproape nevăzut: scăderea ratingurilor economice ale țării noastre nu a început odată cu criza economică mondială, în 2008. Nu, primul semn negativ a fost fix în 2007, odată cu declanșarea procedurii de suspendare. Vă mai amintiți? Recitiți ”Standard Lies and Poor Excuses”, articolul pe care l-am scris atunci și în care am spus ce anume fusese scăzut, și mai ales de ce. Mediul de afaceri nu iubește absolut deloc incertitudinea politică; situația în care nu mai poate anticipa ce fel de decizii se vor lua și cum îl va afecta; exact asta a fost taxat în 2007. Bun, acum vin diferențele. Sigur, pe atunci decizia ”Standard and Poors” a fost considerată mai degrabă în aspectul de publicitate politică negativă, decât ca impact economic. Restul lumii, și mai ales România, era în plin avânt economic. De data asta, însă, o reducere similară a ratingului de țară – refăcut, cu chiu cu vai, în ultima vreme – ar avea consecințe extrem de grave. Din fericire, e o diferență: șansele suspendării sunt mult mai mici de data asta, nu se vede o majoritate în parlament care să o suporte. Din păcate, s-ar putea ca asta să nu fie îndeajuns. Într-o situație economică mondială cum e cea în care ne aflăm, simplul fapt că partidele de opoziție, care ar putea ajunge în mai puțin de un an la putere, consideră neconstituțională o încercare (nu, o declarație) împotriva creșterii cheltuielilor bugetare riscă să crească incertitudinea față de viitorul economic al țării, să scadă ratingurile, și să ne ardă rău la portofel pe toți.

În aceste condiții, fac un apel cât se poate de serios pentru dnii Ponta și Antonescu, să adopte alt pretext pentru suspendare. De vreme ce, oricum, e o farsă, pot alege absolut orice: să-l suspende pentru că timorează opoziția, sau pentru că nu se are bine cu fostul suveran, sau pentru hăhăitul ăla, orice. Doar să lase subiectele economice în pace.

Cine e prostănacul acum?

Președintele PSD. Nu fostul. Actualul. Să sperăm, de dragul principalului partid de opoziție, că nu e nici contagios și nici nu se moștenește odată cu șefia partidului.

Mă refer la episodul derulat ieri. După ce dl Geoană a refuzat să se prezinte la conducerea PSD, dl Ponta a decis că nu se mai poate așa; a cerut și a obținut și de la conducerea partidului și de la conducerea senatorilor PSD acceptul pentru debarcarea acestuia. Dar nu de asta e prostănac. E prostănac pentru că nu a citit regulamentul Senatului. Dacă l-ar fi citit, poate și-ar fi dat seama de ce e dl Geoană atât de sigur pe el.

Un picuț de istorie. La finalul anului 2004 PSD intră în opoziție, dar nu înainte ca să obțină șefia celor două Camere prin votul unui partid intrat apoi la guvernare. În toamna lui 2005 coaliția majoritară își propune să obțină cele două posturi ocupate de dnii Năstase și Văcăroiu, și modifică regulamentele camerelor pentru a introduce o procedură de revocare a președinților acestora. Opoziția ripostează la Curtea Constituțională, care avea o majoritate de judecători numită pe vremea când se afla la putere. Curtea dă un set de decizii aiuritoare care declară neconstituționale prevederile privind inițierea procedurii de revocare a președinților camerelor. Judecătorii argumentează – fără temei – că se încalcă astfel principiul ”configurației politice rezultate din alegeri” (formularea nu există ca atare în Constituție), și mai spun acolo că doar grupul care a propus inițial președintele poate să solicite revocarea lui, și că el nu poate fi înlocuit decât cu un membru al aceluiași grup.

Sunt aici câteva chestii pe care trebuie înțelese:

1. Curtea Constituțională nu legiferează. Ea are dreptul să declare neconstituționale și în acest fel să suspende de la aplicare prevederi din regulamente și atât. Opinia Curții din 2005 cu privire la cine anume poate iniția revocarea este, nu doar fără temei și stupidă, dar și fără vreun fel de efect formal. La fel, opinia apropo de înlocuirea președintelui revocat cu un membru al grupului care l-a propus inițial: e contrazisă flagrant de textul Constituției, dar este și fără vreun fel de efect formal.

2. Fiecare cameră își adoptă, individual și independent, regulamentul. Sigur, ambele trebuie să se supună Constituției, așa cum e interpretată ea de CCR; tot din pricina Constituției, care nu diferențiază deloc camerele, regulamentele sunt foarte asemănătoare. Dar nu din alt motiv, repet, adoptarea și modificarea lor se face independent.

Or, aici e problema: dacă în regulamentul Camerei Deputaților a fost introdusă în 2005 posibilitatea de revocare a președintelui la solicitarea ”grupului care l-a propus”, și prevederea asta a scăpat de Curtea Constituțională, în schimb în regulamentul Senatului nu există așa ceva. Regulamentul Senatului prevedea că revocarea poate fi inițiată de o treime din senatori în anumite condiții, sau de majoritatea senatorilor; ambele prevederi fiind suspendate în 2005 de Curtea Constituțională. Pe scurt? În lipsa unor prevederi regulamentare în vigoare care să stabilească cine poate iniția procedura, Președintele Senatului nu poate fi revocat. Chiar dacă îl enervează teribil pe succesorul lui la conducerea partidului din care face parte.

COMPLETARE: Ar mai fi trebuit să adaug un punct 3 mai sus, ceva mai subtil: Curtea Constituțională a dat destule decizii în care a spus că nu are dreptul legal de a se pronunța asupra aplicării regulamentelor, doar asupra textului lor. Prin urmare, se putea aplica tactica ”Curat neconstituțional, dar umflați-l!”, dl Geoană fiind revocat fără suport regulamentar. Din păcate pentru dl Ponta și susținătorii lui (sau pentru dl Blaga și alți pretendenți la post), așa ceva nu se mai poate din toamna anului trecut. Curtea Constituțională a primit dreptul legal de a se pronunța asupra hotărârilor luate de plen, și dl Geoană nu poate fi revocat fără o astfel de hotărâre. Înțeleg că dl senator Șova se agită acum în favoarea revocării dlui Geoană. I-aș da un bilet de papagal, dar cred că o să primească destule de la colegi: el e autorul amendamentului, și a spus, cu gura lui, care a fost scopul: să împiedice o acțiune neconstituțională împotriva președintelui Senatului.

Faliţii de la PD-L

Mi-l închipui pe Caragiale contrariat şi furios, exclamând “Satiră, stimabile, eu am scris satiră nu consiliere politică!” Spuneţi şi voi: Evenimentul Zilei relata acum câteva zile, pe surse, disputa care ar fi avut loc între şefii PD-L, dnii Boc, Blaga şi Videanu şi dl Ponta, ministru şi deputat de Gorj. Dl Ponta, spune ziarul, s-ar fi plâns de numirea dlui Mânţog la conducerea complexului energetic Turceni, în condiţiile în care acesta e urmărit penal. Replica corifeilor pedelişti? Conform ziarului, şi foarte plauzibil, aceştia i-ar fi atras atenţia dlui Ponta că nici oamenii numiţi de partidul său nu sunt curaţi ca lacrima. Nimeni nu contestă că acesta e un fapt, valoarea lui de argument însă e uimitoare. E un argument preluat direct de la I-L Caragiale, transformat brusc şi fără voie în consilier politic. În esenţă, nu este cu nimic diferit de cel al onorabilului Nae Caţavencu: “Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”

Îmi amintesc că, atunci când am citit articolul, reacţia sarcastică ar fi fost să le propun celor de la PD-L să-l ia ca model, şi scuză, şi pe Adrian Năstase. Vă daţi seama, după ce atâta timp l-au dat ca exemplu de “aşa nu” şi de “de ce noi suntem altfel”, ar fi atât de potrivit ca să aibă şi ei vreun falit, doi de acelaşi calibru. La câteva zile după asta mi-a stat sarcasmul în gât, odată cu episodul Costel Iancu.

Pe scurt, PD-L l-a numit la şefia Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare pe un personaj care e pe cale să fie trimis în judecată pentru că ar fi comandat răpirea unor persoane, cu alte cuvinte crimă organizată. Nici nu ştii cum să comentezi aşa ceva, e stupefiant să constaţi cât de uşor se intersectează clasa politică cu clasa infracţională cea mai periculoasă. Un astfel de episod te face să înţelegi cum putea moderatul şi liberalul Chesterton să exclame acum un secol că e teribil să observi cât de puţini politicieni sunt spânzuraţi. Avem cică nişte servicii şi nişte demnitari, începând cu dl Băsescu, care ar trebui să vegheze ca astfel de lucruri să nu se întâmple. Mă tem că asistăm la ceva de genul: “veghează neliniştit, serviciile dorm pentru tine”. Şi ce justificare au reprezentanţii partidului pentru situaţia asta?

“În concluzie, europarlamentarul Marinescu face şi o paralelă: „Uitaţi, Adrian Năstase are o cameră de dosare penale şi tot e vicepreşedinte la Camera Deputaţilor!”.”
(Evenimentul Zilei)

Cum spuneam, mi-a stat sarcasmul în gât, căci înainte să pot eu să-l formulez ca sarcasm a apucat dl Marinescu să-l ofere, senin, ca explicaţie serioasă. Dl Năstase a ajuns model pentru PD-L. Şi cred că se cuvine, de dragul corectitudinii, să spunem că dl Năstase n-a fost niciodată acuzat de crime cu violenţă. Dar nu-i nimic, bănuiesc că se vor găsi şi la PSD astfel de faliţi cu care PD-L a ajuns să se fălească.

Voinescu, Avramescu şi coerenţa

“Politicienii pur sînge, cum se cred Victor Ponta sau Vlad Hogea, s-au repezit să le dea la cap celor doi nou veniţi. Principala acuzaţie: amîndoi au simulat independenţa ca jurnalişti pentru a induce opinia publică în eroare. Acuzaţia e formulată după ureche, fiindcă incriminaţii au statut de invitaţi la ziarele în care scriu.”

(Cristian Teodorescu – “Politicianul român pur sînge faţă cu Voinescu şi Avramescu”)

În teorie, aş putea înţelege – nu neapărat şi accepta – acuzaţia dnilor Hogea şi Ponta, dacă ar veni din partea unor jurnalişti. E o întrebare şi o îngrijorare legitimă dacă breasla sau chiar ziarul, radioul sau televiziunea la care lucrezi a devenit rampă de lansare pentru politicieni. Iar eu, în calitate de cititor, mă pot întreba dacă nu cumva în articolele dnilor Avramescu şi Voinescu aveam prezentate propriile lor opinii, cu alte cuvinte convingerile lor personale, sau aveam publicate, cu un nume şi un argument de autoritate, exclusiv punctele de vedere şi interesele partidului în care urmăreau să aibă o carieră. Pentru a stabili asta avem la dispoziţie un test fundamental : cel al coerenţei. Putem să considerăm că şi-au publicat propriile lor opinii doar în măsura în care acestea au rămas aceleaşi indiferent de situaţia pe scena politică, indiferent dacă au fost sau nu în acord cu punctul de vedere sau interesul vreunui partid.
Continue reading Voinescu, Avramescu şi coerenţa

Spin-doctorii lui Oprescu, pesedistul independent

“Despre absolut toti PSD-istii independenti sau in PSD vorbesc numai de bine”
(Victor Ponta)

Dl Ponta a pus punctele pe ö în ce priveşte candidatura dlui Oprescu. Este candidatura unui pesedist independent. PSD a ajuns în situaţia în care nu poţi ştii dacă o anumită expresie ce-l priveşte reprezintă un oximoron sau o realitate seacă.

Aşa cum am spus, analiza evoluţiilor unui partid este de multe ori falsificată de o eroare simplă : premisa că reprezentanţii lui acţionează permanent în interesul partidului ca organizaţie. În realitate aceştia îşi pot urmări interese de grup sau personale care să fie diferite sau opuse de interesul comun.
Continue reading Spin-doctorii lui Oprescu, pesedistul independent

De ce Vanghelie?

De ce îl vrea dl Vanghelie candidat pe Vanghelie? Ce motiv are primarul sectorului 5 să lupte să fie nominalizat în lupta pentru primăria capitalei? Sigur, răspunsul imediat, natural şi greşit este pentru că crede într-adevăr că are o şansă să câştige demnitatea respectivă. Nu cred că are, şi nu cred că îşi face iluzii că are. Şi atunci, de ce? Răspunsul, cred eu, este pentru că dl Vanghelie ocupă o poziţie cheie în partidul său, şeful celei mai puternice organizaţii locale, lider al PSD din Capitală. Desemnarea altei persoane în postul de candidat la primăria Bucureştiului, mai mult, desemnarea peste vointa lui a unui competitor din partid, ar reprezenta o ştirbire a autorităţii sale la nivelul organizaţiei, şi un prim pas către pierderea conducerii ei.

Poziţiile în partid sunt cele pentru care se poartă această dispută internă. Pentru candidatul Vanghelie pierderea primăriei Capitalei nu ar fi aşa o problemă, se poate justifica spunând că e o demnitate pe care PSD n-a reuşit niciodată s-o câştige. În schimb pierderea primăriei sectorului 5, de exemplu, ar fi un eşec mult mai greu de justificat, mai ales dacă – continuând speculaţia – candidatul Sorin Oprescu ar obţine un scor mult mai bun în competiţia de la nivelul primăriei generale.

De ce ar vrea Mircea Geoană să fie candidat Marian Vanghelie? Excludem şi în acest caz explicaţia imediată ce ţine de şansele de a câştiga competiţia; poate fi un subiect de dezbatere dacă PSD are şanse practice să câştige acest mandat, dar inclusiv în partid nu este contrazisă afirmaţia că dl Oprescu are conform sondajelor şanse mai mari decât dl Vanghelie. Nu ştiu dacă preşedintele PSD face acest gest bizuindu-se pe loialitatea şefului PSD Bucureşti, personal cred că ar avea mai multă siguranţă dacă s-ar bizui pe competenţele lingvistice şi gramaticale ale acestuia. Acestea fiind spuse, cea mai probabilă explicaţie este că dl Geoană, la rândul său, se foloseşte de Vanghelie pentru a bloca avansarea pe poziţiile interne în partid a unor rivali. Dl Oprescu poate fi un competitor redutabil pentru Vanghelie, pentru contracandidaţii săi la primăria Capitalei (ceea ce, ca paranteză, ar fi foarte bine din prisma interesului public), şi în perspectivă nu foarte îndepărtată pentru însuşi liderul PSD. Dar dl Geoană a procedat încă odată ca un …om inabil din punct de vedere politic. Sprijinul public pe care i l-a acordat dlui Vanghelie l-a pus în situaţia de a pierde din ambele situaţii. Dacă dl Oprescu câştigă nominalizarea autoritatea internă a preşedintelui partidului va primi o nouă lovitură. Dacă dl Vanghelie e nominalizat şi pierde dl Geoană va fi făcut responsabil. De altfel, problema s-a pus deja în aceşti termeni, dar şi într-un mod amuzant:

“Vicepreşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat că în şedinţa de astăzi va cere ca, pe lângă supunerea la vot a candidaturii lui Marian Vanghelie, cu care el nu este de acord, să se adopte o decizie în privinţa demisiei de onoare a lui Mircea Geoană în cazul în care candidatul preferat al acestuia va pierde alegerile.”
(Realitatea TV)

Dacă cei de la PC şi-au ales fondatorul partidului de ce n-ar putea atunci un alt partid să supună la vot o demisie de onoare? “Demiterea de onoare”…

Încă ceva, de încheiere. Nominalizarea aceasta contează mult pentru PSD, ca partid, nu doar din prisma conflictelor interne – şi acelea contază, în sine, PSD a înregistrat deja un eşec în acest episod. Chiar dacă plecăm de la ideea că oricare din candidaţii propuşi de partid va pierde, contează mult pentru partid care va fi scorul înregistrat în primul tur de candidatul său. Competiţia pentru primăria Capitalei este foarte mediatizată, iar mobilizarea partidului şi a alegătorilor săi în turul 2 al alegerilor depinde de percepţia formată în primul tur, de partid care câştigă sau care pierde.


[poll id=”39″]
[poll id=”40″]
[poll id=”41″]

COMPLETARE (8 aprilie) : Hotnews : Pe surse şi pe spuse, Miron Mitrea, susţinătorul candidaturii dlui Vanghelie, ar fi propunerea PSD pentru primăria Capitalei. Dl Vanghelie îl va seconda candidând la Sectorul 5, şi pentru postul de viceprimar.

COMPLETARE (11 aprilie) : Cristian Diaconescu este până la urmă opţiunea PSD pentru primăria Capitalei. Să vedem reacţiile celorlalţi doi pretendenţi. Eu votasem pentru dl Vanghelie, pentru că nu văd cum ar putea un partid să arunce în lupta electorală un candidat împotriva voinţei organizaţiei locale. Rămâne să vedem dacă cei doi vor face echipă, şi ce echipă vor face…

COMPLETARE (16 aprilie) : Sorin Oprescu a anunţat astăzi că va candida independent.